„Ființa românească și limba latină” de Constantin Noica / Istorie

„În nici o limbă, probabil, la „a libera” nu se spune ca la noi: a da drumul. Când un copil sau o fată spun „dă-mi drumul”, ei nu știu de sigur ce spun. Dar nu o știm bine nici noi, oameni maturi și cultivați.

Căci a da drumul, cum o arată Sextil Pușcariu, înseamnă a arăta drumul, într-un desiș de codru sau la o curmătură de dealuri unde te-ai trezit.

Iar dacă și popoarele se pot trezi în desișul istoriei sau la o curmătură de căi ale altora, mai puternici în acel ceas, atunci se poate spune că nouă, românilor, limba latină ne-a dat, ne-a arătat drumul.

A nu ști aceasta, a uita ori a nesocoti aceasta, se poate plăti cu ființa ta ca popor, chiar dacă ființezi mai departe ca populație undeva pe harta globului. Dar noi avem o dovadă concretă și apropiată istoricește cu privire la ce înseamnă limba latină pentru unitatea noastră.

La unele popoare vecine, catolicismul, cu limba latină ca veșmînt (uneori și limbă a cancelariilor și administrației) a putut dezbina: pe croați catolicismul i-a înstrăinat de sârbii ortodocși, pe polonezi i-a desprins (probabil în chip deliberat) de masa slavă din Răsărit, pe ungurii catolici i-a putut învrăjbi cu cei reformați; căci conflictele religioase – suprapuse desigur celor economice și de clasă – au fost cele mai zguduitoare din istorie, așa cum se vede chiar astăzi în Irlanda.

La noi însă s-a întâmplat ceva uimitor istoricește, în Transilvania aceea a tuturor descălecărilor românești: tocmai dezbinarea religioasă ne-a favorizat unirea, și anume prin limba latină, care ne-a arătat drumul.

Nu voi invoca niciodată îndeajuns – spre a arăta cine suntem și cum ne-am regăsit – dezbinarea religioasă ce s-a produs între români, sub acțiunea calculată a puterilor stăpântoare, prin ralierea unei părți a populației autohtone la catolicism.

De dezbinarea uniților cu ortodocșii dă oricând mărturie amintirea Mitropolitului Andrei Șaguna.

Dar cei ce urziseră scoaterea românității din matca ei, uitaseră de limbă, de limba latină! Iar limba aceasta, în mâna latiniștilor ardeleni, a devenit instrumentul de trezire a românității și, până la urmă, de unificare a ei.

Coborîți până la București, unde în largă măsură ei au creiat Academia (așa cum Gheorghe Lazăr ardeleanul din Avrig, dădea școală românească în locul celei grecești), latiniștii au dus până la exces gândul lor reformator sau formator pentru o întreagă națiune: au dat Dicționarul limbii române al lui Massim și Laurian, care putea suna straniu într-un ceas când Maiorescu și Eminescu aduceau limba cea adevărată, dar care astăzi, după mai bine de 100 de ani, apare drept un monument al culturii și națiunii noastre, emoționant tocmai prin învățata lui partinitate – nu lipsită de multe contribuții științifice – pentru limba latină.

Ar trebui ca locuri întregi din acest dicționar să stea sub ochii elevilor astăzi, după cum ar fi bine ca unele lucrări asupra formării limbii noastre, ca „Încercarea de semaseologie” a lui Lazăr Șăineanu (mai român decât mulți dintre cei ce l-au silit să plece din țară) să reapară, așa cum au fost republicate „Basmele românilor”, spre a se arăta câtă sevă latină este în ființa noastră spirituală.

Dar ceea ce ar trebui, mai ales, ar fi ca limba latină, care ne-a făcut posibilă vorbirea, dârzenia istorică și apoi ieșirea la lumină, să reapară cu titluri pline în sistemul nostru de învățămînt și astfel în modelarea conștiințelor tinere românești.

Nu este sigur că francezii n-ar fi fost totuși francezi și cu o limbă precumpănitor celtică sau germanică, după cum spaniolii ar fi putut fi spanioli cu o limbă iberică sau de influență maură. Noi însă n-am n-am fi fost ce sîntem fără limba latină.

În așa măsură o avem în sânge încât a fost suficient, în Oltenia, o administrație în limba latină de două-trei decenii doar, pentru ca apoi timp de o sută și ceva de ani oltenii să dea, la nivelul liceului, cei mai buni latiniști ai țării.

Dacă totuși alte limbi romanice au și ele tăria latină a limbii noastre, atunci cu atât mai mult trebuie să învățăm latina, prin care avem dintr-odată acces la alte șase limbi, dintre care trei (franceza, italiana și spaniola) sunt mari limbi ale lumii de azi și de mâine.

Când o limbă, moartă dar nu tocmai, îți este atât de firească – așa cum nu se întâmplă polonezului sau ungurului cu latina – cum și de ce să te lepezi de ea? Poate pentru că trăim într-un veac în care umanitățile nu mai au însemnătate față de reușitele științelor?

Dar s-ar zice că reușitele acestea încep să se întoarcă împotriva omului, dacă el nu se hrănește și din „umanități”.

Iar dacă e vorba de marii oameni de știință ai timpului nostru, atunci un Norbert Wiener, un Heisenberg, un Weizsäcker ar da de rușine, cu greaca și latina lor, ca și cu impresionanta lor cultură umanistă pe toți cei care cred că știința este sortită să pustiiască vechea și încercata cultură.

De altfel, după cum se știe, limba latină nu este numai o treaptă către umanități; fraza latină – mai mult decât cea greacă – reprezintă și o lecție de logică.

Există și o logică a vorbirii, a logosului, care ar putea fi un excelent corectiv pentru logica prea mecanică pe model matematic.

Există o logică vie și suplă, una a lucidității, nu doar un calcul logic, cu noaptea lui, în care știu mașinile ce fac, dar omul nu mai știe bine ce se face cu el și cu societatea lui.

Când o limbă îți dă: obârșia, tăria de-a rezista și putința de-a uni și face o națiune, iar în actual îți dă deschiderea către unele limbi de seamă ale lumii, deschiderea către cultura îmblânzitoare a furor-ului științific și chiar deschiderea către o logică a cugetului gânditor, nu numai a celui operator, atunci limba aceea nu este o piesă de arhivă. Arhivari sunt cei care o țin sub obroc.

Ea, în schimb, îți arată drumul, și apoi îți dă drumul, te eliberează până și de ea însăși, către isprăvile pe care veacul îți cere să le faci!

Dar tot ea îți spune, pe orice căi a-i apuca-o: Vita sine cultura quasi imago mortis est”.

autor: Constantin Noica

Constantin Noica (n. 12 iulie 1909, Vităneşti în judeţul Teleorman – d. 4 decembrie 1987, Păltiniş în judeţul Sibiu) a fost un filosof, eseist, publicist şi scriitor român, membru post-mortem al Academiei Române.

S-a născut în casa familiei de aromâni Grigore şi Clementa Noica din satul Vităneşti, reşedinţa comunei omonime din judeţul Teleorman. A urmat gimnaziul la liceul „Dimitrie Cantemir”, iar clasele liceale la liceul „Spiru Haret” din Bucureşti.

A debutat în 1927 în revista liceului, Vlăstarul, cu eseuri care au fost publicate în 1934 în volumul Mathesis sau bucuriile simple. În timpul anilor de liceu l-a avut ca profesor de matematică pe poetul Ion Barbu, o autoritate certă în domeniul literar.

După terminarea liceului, Constantin Noica s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1931 cu teza de licenţă Problema lucrului în sine la Kant.

La facultate l-a întâlnit pe profesorul Nae Ionescu care a adunat în jurul său şi a elevat o pleiadă de membri ai tinerei generaţii interbelice a literaturii şi gândirii româneşti ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran.

După facultate, între 1931 şi 1932, s-a înrolat şi a satisfăcut stagiul militar la Batalionul de Vânători de Munte din Sinaia, apoi s-a angajat ca bibliotecar şi a înfiinţat societatea culturală „Criterion”, la ale cărei întruniri a participat timp de aproape doi ani.

A urmat timp de un an cursurile Facultăţii de Matematică pe care mai apoi le-a întrerupt la sugestia profesorului său de matematică din liceu, Ion Barbu, care i-a spus că nu este construit pentru asta.

În 1934 s-a căsătorit cu Wendy Muston, o englezoaică pe care a cunoscut-o întâmplător într-o excursie, dând astfel peste cap planurile tatălui său, care dorea să-l însoare cu tânăra Cesianu, care provenea dintr-o familie bună. S-a mutat la Sinaia unde a început să traducă romanele poliţiste ale lui Edgar Wallace pentru editura Hertz.

În anul următor s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a fost operat şi a rămas cu un singur rinichi. În primăvara anului 1938 a plecat la Paris cu o bursă pe un an din partea statului francez.

Printr-o scrisoare trimisă de la Paris, Noica şi-a anunţat adeziunea la mişcarea legionară, determinat fiind de asasinatul lui Corneliu Zelea Codreanu.

În 1940 şi-a susţinut la Bucureşti lucrarea de doctorat şi a participat şi la alte acţiuni legionare, în presă prin revista „Adsum”, pe care a scris-o toată singur şi a publicat-o din bani proprii.

Tot în acest an, Noica s-a dezis de mişcarea legionară ca urmare a asasinatului lui Nicolae Iorga şi a plecat la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German, unde i s-a cerut să scrie o istorie a filosofiei româneşti.

Rămâne aici până în 1944, timp în care participă de mai multe ori la seminarul de filosofie a renumitului profesor Martin Heidegger. În perioada 1949 – 1958, are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel, iar în 1958 Constantin Noica este arestat, anchetat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.

Din 1965 se stabileşte în Bucureşti, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică. Din această perioadă, Constantin Noica începe să organizeze seminarii private de filosofie la care participă o serie de colegi cercetători mai tineri, precum Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu.

Din 1975, se retrage la Păltiniş, în judeţul Sibiu, unde continuă dezbaterile în cercuri filosofice atrăgându-şi o serie de discipoli cunoscuţi sub denumirea de „Şcoala de la Păltiniş”.

Se stinge din viaţă la 4 decembrie 1987, la vârsta de 78 de ani.

Constantin Noica a fost înmormântat două zile mai târziu la Schitul Păltiniş, după dorinţa sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu Î.P.S. Mitropolitul Antonie al Ardealului.

Sursa: Cer și Pământ Românesc

Eminescu – o icoană ce are în aureola ei laurii culturii şi spiritualităţii româneşti

Vasile Gorduz, Mihai Eminescu, statuie în Montreal

„Eminescu este un sfânt al naţiei române, dar nu este un sfânt ca toţi sfinţii, ci un sfânt al culturii şi spiritualităţii noastre ortodoxe româneşti. De ce? Pentru că Eminescu cuprinde în sine tot ce a avut poporul acesta mai sfânt şi mai curat; el a cunoscut adâncurile limbii, ale culturii şi ale spiritualităţii noastre româneşti. Suferinţa pe care a avut-o de îndurat i-a fost crucea de dinainte de înviere. Aşa cum fiecare dintre noi, pentru a ajunge la bucuria Învierii, trebuie să rabde Săptămâna Patimilor şi să treacă prin Cruce, aşa şi Eminescu a avut crucea lui. Pe umerii săi a dus crucea culturii şi spiritualităţii româneşti, a avut de pătimit pentru întreaga spiritualitate şi cultură românească. De aceea, mergem la Eminescu şi îngenunchem înaintea lui: nu ca înaintea unei icoane a unui sfânt din calendarul Bisericii noastre, ci ca înaintea unei icoane ce are în aureola ei laurii culturii şi spiritualităţii româneşti. 

Cu drag îi păstrăm bustul în incinta mănăstirii, pentru că l-a iubit pe Ştefan şi Putna, pentru că a iubit Biserica şi neamul şi s-a identificat cu ele. Cu drag îi aprindem o lumânare şi cu drag în această zi am săvârşit slujba de pomenire a lui şi a întregii sale familii. Înaintea lui nu se cuvine să facem nimic altceva decât să îngenunchem şi să-i mulţumim pentru tot ce a făcut şi, în mod deosebit, pentru că s-a jertfit pentru neam. Eminescu a fost răstignitul culturii române pentru ca ceilalţi care au venit după el să trăiască bucuria învierii, să se poată dezvolta şi să poată aprofunda spiritualitatea şi cultura românească, dar în albia săpată de el.”

Arhim. Melchisedec Velnic, 15 ianuarie 2012 

Sursă text:  Ziarul Crai Nou

„Atâta vreme cât noi suntem, el este. Atâta vreme cât el este, noi nu putem să credem că am putea să murim vreodată.”

Nichita Stănescu 

"În dragostea neamului romanesc pentru cel mai mare poet al său, se desluşeşte setea de nemurire a comunităţii întregi. Un neam supravietuieşte nu numai prin istoria sa, ci şi prin creaţiile sale."

Mircea Eliade

"Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită."

Nicolae Iorga 

"În mare taină mi-a căzut în mâini un volum cu publicistica lui Eminescu. De atunci spun mereu că este manualul meu fundamental de istorie. "

Grigore Vieru

"Eminescu? Era o frumuseţe! o figură clasică încadrată de nişte plete mari negre: o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru;un zămbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o icoană."

I.L. Caragiale

"Trecerea lui Eminescu prin lumea noastră, ce extraordinară ordine nu a adus ea, câtă fiinţă n-a instituit, cu toată nefericirea şi dezordinea din el! "

Constantin Noica

[Statuia lui Eminescu realizată de sculptorului Vasile Gorduz și amplasată la Montreal reprezintă] „trecerea lui Eminescu la o spiritualitate din ce în ce mai despuiată, la o ieşire din tot ceea ce ar fi stilizare convenţională – nimic din amintirea draperiei clasice – este un fel de stihar ca pentru judecata din urmă pe care îl îmbracă marea poezie. Este sensul însuşi al acestei evoluţii, capabilă de o austeritate extraordinară, trăită adânc, trăită dramatic, nu dată de la sine ca cea a florii care se naşte doar ca să fie frumoasă, ci a unei mari cuceriri morale”. 

„Eminescu este o răscumpărare pentru noi toţi, şi asta trebuie să avem puterea să spunem, să afirmăm cu tărie, împotriva atacurilor necugetate, împotriva acestei nesăbuinţe care încearcă să ne rupă de una din marile rădăcini, nu numai ale spiritualităţii, dar ale identităţii româneşti."

"De «totdeauna» se leagă întreaga prezenţă a lui Eminescu faţă de noi, faţă de făptura poporului nostru şi faţă de tot ceea ce este permanenţă românească. El ne duce către un „totdeauna” al fiinţei româneşti încât de natura aceasta este angajamentul, este îndatorirea pe care o avem noi faţă de Eminescu."

Dan Hăulică

Eminescu a fost şi rămâne modelul românului dornic de cunoaştere şi în acelaşi timp fidel şi păstrător al identităţii sale”.

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române 

105 ani de la naşterea lui Constantin Noica

Acum 105 ani, în plină vară, se năştea filozoful Constantin Noica, la Vităneşti, judeţul Teleorman. Cărţile lui Constantin Noica au fost o hrană spirituală foarte preţioasă pentru generaţii întregi după 1989, când a fost descoperit şi redescoperit şi când se forma o elită a tineretului nostru. Ieşiţi din comunism cu foame şi sete de cultură, dar şi de spiritualitate, de sensuri noi, cu trimiteri profunde, tinerii au găsit în cărţile lui Noica împlinirea perfectă a acestor nevoi.

În 1937, Noica publică volumul cu titlul „De caelo. Încercare în jurul cunoaşterii şi individului“, cea mai explicit creştină dintre toate cărţile sale. Părintele Ioan Ică jr afirma: „Filozoful începe prin a evidenţia procesul prin care cerul natural al lui Aristotel şi al medievalilor a fost desubstanţializat de moderni şi matematizat de fizica ştiinţifică, metamorfoză care pune în evidenţă superioritatea raţiunii umane moderne. Aceasta nu se mai supune la real, ci creează şi sporeşte realul. Raţiunea este însă a individului, dar în epoca modernă individul e supus tiraniei a trei puteri anonime alienante: cosmosul, masele şi istoria. Salvarea şi reabilitarea individului vin doar de la acţiune, iubire şi voinţa de sine creatoare de ordine. Cum arată creştinismul, aceasta vine din interiorul omului, unde se află de fapt cerul. Pentru aceasta e nevoie însă de o luptă şi o revoluţie spirituală, de o «agonie» creştină, singura care poate depăşi «apatia» cronică a omului contemporan. «Numai creştinismul face indivizi puternici». «Un singur ins al zilei de azi ar avea viitor: creştinul», deoarece «creştinul singur este, până acum, portretul omului». Modelul de creştin «agonic» propus de Noica omului modern «apatic» este personajul dostoievskian Alioşa Karamazov - cu care se identifică proiectiv Noica însuşi -, cel care, nevinovat fiind, ia asupra sa păcatele şi vina altora şi participă prin suferinţă la mântuirea comunităţii“.

Şi în cartea intitulată „Simple introduceri la bunătatea timpului nostru“ îngrijită de Marin Diaconu şi Gabriel Liiceanu, apărută în 1992, filozoful scria: „Logosul este întâi de toate tăcere, cuget intim al fiecăruia; apoi este gând şi cuvânt către aproapele său, către sinele său lărgit“. Iată cât de creştinească definire a aproapelui: sinele lărgit al fiecăruia.

Anii de detenţie

 La 11 decembrie 1958, Noica a fost arestat. Dus la sediul Securităţii din Piteşti, a fost supus timp de un an de zile unor interogatorii extrem de brutale. Bătăile la fese au fost atât de dureroase, încât de atunci încolo filozoful n-a mai putut şedea pe suprafeţe tari fără o perniţă gonflabilă pe care o purta cu sine, şi prefera să scrie pe marginea patului cu o tăblie pe genunchi. Ancheta a condus la constituirea dosarului unui grup sau lot de intelectuali consideraţi duşmănoşi regimului comunist: grupul „Noica-Pillat“, alcătuit din 23 de inculpaţi. Ultimul arestat la 4 ianuarie 1960 a fost Nicu Steinhardt. Acuzaţiile aduse erau de uneltire împotriva ordinii de stat, răspândirea de manuscrise cu caracter duşmănos (cărţile lui Noica despre Goethe şi Hegel şi răspunsul dat scrisorii lui Cioran) şi a cărţilor „legionarilor“ transfugi Cioran şi Eliade, precum şi ascultarea posturilor de radio străine cu comentarii împotriva regimului. Un proces-verbal întocmit la 11 februarie 1960, după încheierea anchetei, atestă distrugerea prin ardere a unui număr important de manuscrise, scrisori şi cărţi ridicate de la inculpaţi cu ocazia percheziţiilor efectuate la domiciliile acestora. Procesul s-a ţinut pe 24-25 februarie la Tribunalul Militar din Bucureşti, regizat în stilul obişnuit al justiţiei staliniste. La 1 martie, cei 23 de inculpaţi au primit pedepse grele, între 6 şi 25 de ani de închisoare, însumând 268 de ani. Ca şef de lot, Noica (ca şi C. Pillat, precum şi Daniil Sandu Tudor anterior) a fost condamnat la pedeapsa maximă: 25 de ani de închisoare şi 10 ani de degradare civică. Cu prilejul ultimului cuvânt, filozoful a spus: „Sunt vinovat, dar nu în faţa legilor dvs., ci în faţa celor din boxă. Iar justiţia pe care o cer este una pe care nimeni nu o poate contesta, cea supremă. În ce mă priveşte, cer pedeapsa maximă şi nu voi face recurs.“ Iar Nicu Steinhardt a declarat demn: „Eu nu am de spus decât că sunt mândru să fac parte din acest lot“.

Detenţia lui Noica a cunoscut două faze distincte: una, dură, la Jilava, în 1960-1962, şi alta, blândă, a „reeducării“, în 1962-1964, la Bucureşti, în arestul Securităţii şi la Văcăreşti. La Jilava, în condiţii de recluziune infernală, filozoful a trecut, cum o arată mărturiile celor închişi împreună cu el, prin momente de deznădejde, obsedat de sentimentul ratării vieţii, mai ales a destinului său cultural, fără să-şi fi putut depăna gândul filozofic până la capăt. Traversează un nou episod creştin, fiind văzut rugându-se, dar şi făcând apel la iertarea torţionarilor, la milă faţă de cei puternici şi la rugăciune pentru duşmani. Toate aceste considerente l-au făcut pe Noica să accepte cu docilitate „reeducarea“ oferită de regim după 1962 deţinuţilor politic drept condiţie a eliberării şi integrării sociale în condiţiile noii politici de destindere şi reluare a contactelor regimului cu lumea occidentală. Această a doua fază a experienţei sale carcerale Noica a descris-o în manuscrisul „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru“, scris în 1965, dar publicat abia în 1990.

Mitropolitul Antonie Plămădeală la înmormântarea lui Noica

Mitropolitul cărturar Antonie Plămădeală a ţinut un elogios cuvânt cu prilejul înmormântării filozofului la data de 6 decembrie 1987. Cuvântul a fost alcătuit folosindu-se de „Adsum“, număr unic publicat şi scris de Noica în 1942, un articol la moartea lui Sahia şi un altul despre moarte, publicat în revista „Familia“.

Iată un fragment din ceea ce a spus atunci ierarhul: „L-a preocupat, precum ştiţi, o viaţă întreagă, devenirea. Şi l-a preocupat pentru o moarte întreagă, dacă cumva replica stilistică e permisă. Devenirea avea la el, în final, nu o limită, ci o deschidere. Dar poarta nu se deschide decât celui devenit fiinţă, celui ce se cucereşte, se descoperă, se descotoroseşte de balast şi de toate plusurile informe şi inutile, ca îngerul lui Leonardo Da Vinci din blocul de marmoră. Iată ce scria Noica însuşi: «Definirea omului e definirea la limită, a sa. Acesta e semnul spiritualizării, de aici începe să fie activ spiritual. Înţelegând, deci, prin spiritualitate, o iniţiere la moarte, singură aceasta este o iniţiere la viaţă; adică determinarea prin tipul de moarte către care aspiri, la tipul de viaţă pe care nădăjduieşti să-l atingi. Creştinismul este prin excelenţă spiritualitate, iniţiere la moarte. Prin iniţiere la toate suferinţele Mântuitorului, prin acea permanentă âImitatio Christiâ, pe care trebuie să o săvârşească orice creştin, viaţa sa capătă un sens şi o plinătate, în perspectiva sfârşitului său. Nu sunt valabile decât acele revoluţii spirituale care, iniţiind la moarte, îşi găsesc, înăuntrul lor, profitul a cărui viaţă şi moarte să poată deveni exemplare». («Adsum»)

Printre textele pe care le-a ales din Sfântul Pavel şi le-a presărat în chenare prin colţurile revistei sale e şi acesta: «Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea. Unde-ţi este biruinţa, moarte?» (I Cor. XV, 26, 55).

Îl preocupa, întru devenire, desăvârşirea, parcă spre a răspunde acelui «Fiţi desăvârşiţi!». Calea, în afară de smerenie, o vedea în dragoste. O tâlcuire a sa la Parabola Fiului Risipitor se opreşte mai ales asupra Fiului cuminte, rămas acasă în ascultare, acela care «nu poate ierta dragostea tatălui pentru cel care a risipit». Zice Noica despre el: «La ce bun atâta supunere şi atâta cuminţenie, dacă n-a putut intra în inima sa şi niţică dragoste?» (Intelligentia quae non intelligit, Adsum) Iată un Noica al bunătăţii. Să pornim de la o întrebare oarecum insolită: «Avem dreptul să suferim la moartea unor oameni a căror viaţă n-am înţeles-o întotdeauna?»

În sfârşit, întrebarea inevitabilă la ora bilanţului: ce a adus Noica în cultura română? Nu e nici uşor, nu e nici cazul să încercăm a spune aici. Cum să faci dintr-o stea o minge? Din trei sferturi de secol, câteva minute? Moştenirea lui rămâne pe seama exegeţilor, pâine pentru eternitate şi izvorul Noica rămâne să curgă în veci şi să dea de băut apă proaspătă multor generaţii. Câţi nu vor încerca să desluşească «sinele şi sinea», a fi «în» şi a fi «întru», «devenirea întru fiinţă» şi «devenirea întru devenire»? Ce biblic e în gândirea lui acel «întru» care a devenit la el din cuvânt, aproape sistem! Ca în vorbirea îngerului de la Betleem în traducerea corectă: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire». Întru, nu între, cum spunem toţi traducând greşit din greceşte. Şi cine va tâlcui negreşelnic acel «Am vrut să îmbrăţişez pe cei care mă îmbrăţişează, să cuprind cuprinderea care mă cuprinde»“.

Sursă: Ziarul Lumina

 

Biblioteca Academiei Române îşi deschide porţile în noaptea de sâmbătă, 6 octombrie

Biblioteca Academiei Române împlineşte 145 de ani de la înfiinţarea sa, la 6 august 1867. Reprezentanţii instituţiei vor organiza cu acest prilej, la sediul din Calea Victoriei nr. 125,  sâmbătă, 6 octombrie, „Noaptea porţilor deschise”, un eveniment desfăşurat pe durata a şapte ore.

Deschiderea festivă va avea loc la ora 18.00 cu vernisarea unei expoziţii de carte veche românească, după care va urma un concert de muzică bizantină, oferit de corul „Nectarie Protopsaltul“. Repertoriul este alcătuit pornind de la partituri din patrimoniul Bibliotecii Academiei Române.

Vizitatorii vor beneficia de un tur gratuit al bibliotecii şi vor putea vedea colecţiile speciale de carte rară, manuscrise, stampe, fotografie, hărţi, periodice şi muzică.

Intelectuali de marcă precum Dan C. Mihăilescu, Ioan Stanomir, George Ardeleanu vor vorbi de la ora 21.00 despre cărţile arestate de regimul comunist şi se vor centra pe câteva cazuri care au dus la procese politice, iar autorii anchetaţi: Nicolae Steinhardt, Dinu Pillat sau Constantin Noica.

Graniţa dintre cultură şi tehnologia performantă va fi testată în cadrul unui târg de IT care va avea loc în foierul sălii de expoziţii „Theodor Pallady”.

Fiecare vizitator va primi un flyer pe baza căruia poate obţine permis gratuit la Biblioteca Academiei Române până la sfârşitul anului. „După 145 de ani de activitate neîntreruptă, Biblioteca Academiei  deţine peste 14 milioane de unităţi de bibliotecă, reprezentând 85% din fondul documentar al României şi este, datorită colecţiilor sale de excepţie, cea mai valoroasă şi mai complexă bibliotecă din România şi din sud-estul Europei”, afirmă academician Florin Filip, directorul general al Bibliotecii Academiei Române.

Sursă: Ziarul Adevărul

Eminescu, în căutarea absolutului / 5

Eminescu – o icoană ce are în aureola ei laurii culturii şi spiritualităţii româneşti

Vasile Gorduz, Mihai Eminescu, statuie în Montreal

Eminescu este un sfânt al naţiei române, dar nu este un sfânt ca toţi sfinţii, ci un sfânt al culturii şi spiritualităţii noastre ortodoxe româneşti. De ce? Pentru că Eminescu cuprinde în sine tot ce a avut poporul acesta mai sfânt şi mai curat; el a cunoscut adâncurile limbii, ale culturii şi ale spiritualităţii noastre româneşti. Suferinţa pe care a avut-o de îndurat i-a fost crucea de dinainte de înviere. Aşa cum fiecare dintre noi, pentru a ajunge la bucuria Învierii, trebuie să rabde Săptămâna Patimilor şi să treacă prin Cruce, aşa şi Eminescu a avut crucea lui. Pe umerii săi a dus crucea culturii şi spiritualităţii româneşti, a avut de pătimit pentru întreaga spiritualitate şi cultură românească. De aceea, mergem la Eminescu şi îngenunchem înaintea lui: nu ca înaintea unei icoane a unui sfânt din calendarul Bisericii noastre, ci ca înaintea unei icoane ce are în aureola ei laurii culturii şi spiritualităţii româneşti. 

Cu drag îi păstrăm bustul în incinta mănăstirii, pentru că l-a iubit pe Ştefan şi Putna, pentru că a iubit Biserica şi neamul şi s-a identificat cu ele. Cu drag îi aprindem o lumânare şi cu drag în această zi am săvârşit slujba de pomenire a lui şi a întregii sale familii. Înaintea lui nu se cuvine să facem nimic altceva decât să îngenunchem şi să-i mulţumim pentru tot ce a făcut şi, în mod deosebit, pentru că s-a jertfit pentru neam. Eminescu a fost răstignitul culturii române pentru ca ceilalţi care au venit după el să trăiască bucuria învierii, să se poată dezvolta şi să poată aprofunda spiritualitatea şi cultura românească, dar în albia săpată de el. 

Arhim. Melchisedec Velnic, 15 ianuarie 2012 

Sursă text:  Ziarul Crai Nou

„Atâta vreme cât noi suntem, el este. Atâta vreme cât el este, noi nu putem să credem că am putea să murim vreodată”. 

Nichita Stănescu 

"În dragostea neamului romanesc pentru cel mai mare poet al său, se desluşeşte setea de nemurire a comunităţii întregi. Un neam supravietuieşte nu numai prin istoria sa, ci şi prin creaţiile sale."

Mircea Eliade

"Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită."

Nicolae Iorga 

"În mare taină mi-a căzut în mâini un volum cu publicistica lui Eminescu. De atunci spun mereu că este manualul meu fundamental de istorie. "

Grigore Vieru

"Eminescu? Era o frumuseţe! o figură clasică încadrată de nişte plete mari negre: o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru;un zămbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o icoană."

I.L. Caragiale

"Trecerea lui Eminescu prin lumea noastră, ce extraordinară ordine nu a adus ea, câtă fiinţă n-a instituit, cu toată nefericirea şi dezordinea din el! "

Constantin Noica

[Statuia lui Eminescu realizată de sculptorului Vasile Gorduz și amplasată la Montreal reprezintă] „trecerea lui Eminescu la o spiritualitate din ce în ce mai despuiată, la o ieşire din tot ceea ce ar fi stilizare convenţională – nimic din amintirea draperiei clasice – este un fel de stihar ca pentru judecata din urmă pe care îl îmbracă marea poezie. Este sensul însuşi al acestei evoluţii, capabilă de o austeritate extraordinară, trăită adânc, trăită dramatic, nu dată de la sine ca cea a florii care se naşte doar ca să fie frumoasă, ci a unei mari cuceriri morale”. 

„Eminescu este o răscumpărare pentru noi toţi, şi asta trebuie să avem puterea să spunem, să afirmăm cu tărie, împotriva atacurilor necugetate, împotriva acestei nesăbuinţe care încearcă să ne rupă de una din marile rădăcini, nu numai ale spiritualităţii, dar ale identităţii româneşti."

"De «totdeauna» se leagă întreaga prezenţă a lui Eminescu faţă de noi, faţă de făptura poporului nostru şi faţă de tot ceea ce este permanenţă românească. El ne duce către un „totdeauna” al fiinţei româneşti încât de natura aceasta este angajamentul, este îndatorirea pe care o avem noi faţă de Eminescu."

Dan Hăulică

Eminescu a fost şi rămâne modelul românului dornic de cunoaştere şi în acelaşi timp fidel şi păstrător al identităţii sale”.

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române 

Ion şi Doina  Aldea Teodorovici - Eminescu