O viață nouă

”Nu renunța. El te iubește. Un copil care a venit pe neașteptate nu este sfârșitul, ci doar începutul a ceea ce Dumnezeu are pentru tine.” Sunt cuvintele cu care tânăra mamă din imaginea de mai jos își încheie mărturia despre cât bine i-a adus ei rezolvarea după Dumnezeu a unei situații în care alții cred că singura posibilitate este avortul: tânără, studentă, necăsătorită, într-o relație instabilă și însărcinată.

Mărturia Oliviei Boyd este importantă și din alte două motive. Mai întâi pentru că arată cum renunță o adolescentă la principiile care știe că sunt bune pentru ceea ce i se pare că este dragostea vieții, dar de fapt nu are în față decât un expert în a ”vrăji” fetele. Apoi, pentru că în toată perioada greșelilor ei, i-au stat alături părinții și prietenii, fără să o judece, dar spunându-i ferm că greșește. Dragostea lor unită cu adevărul au făcut ca, în cele din urmă, Olivia să aibă puterea să își asculte conștiința, în ciuda marii slăbiciuni pentru cel care nu îi merita dragostea.

Olivia Boyd făcut ceea ce îi era cu adevărat de folos ei și fiicei ei și de aceea acum poate spune plină de bucurie și nădejde: ”Știu că nu va fi ușor de acum înainte, dar știu că, indiferent ce se va întâmpla, voi avea întotdeauna un Dumnezeu care mă iubește și o fiică pe care o ador.

Aceasta este prima dată când mă așez și sunt decisă să scriu toată povestea mea. Nu știu dacă sunt entuziasmată sau nervoasă. Cine mă cunoaște, chiar și un pic, știe că sunt o persoană foarte liniștită, așezată. Pentru mine este greu de spus toate cele ce s-au întâmplat. E o poveste de dragoste, suferință, înfrângeri, viață și multe altele. Cred că voi scrie pur si simplu…

Să începem cu trecutul meu. M-am născut și am crescut în statul West Virginia. Pentru cei dintre voi care cred că West Virginia este o parte din Virginia, ei bine, să știe că se înșeală. Virginia de Vest este un stat mic, dar frumos. N-am observat cât de frumos este până când nu m-am mutat de acolo. Anotimpul meu preferat este toamna, mai ales în West Virginia. Îmi plac munții și pădurile din jur. Schimbarea culorii frunzelor te face să te simți ca într-un basm. În sfârșit... Am fost crescută de mama și de tata. Au fost cu adevărat cei mai buni părinți pe care i-ar fi putut avea cineva. M-au crescut în biserică, eram încurajate, iubite și ne-au oferit toată lumea mie și surorii mele. Toate acestea nu s-au schimbat nici până astăzi.

Am mers la o școală creștină. Practic viața mea a fost centrată pe Iisus și pe biserică. Bineînțeles, aveam momentele mele când credeam ca biserica se învechise sau credeam că am alte lucruri mai bune de făcut decât să mă rog și să citesc din Biblie. Nu am fost niciodată un "copil rău" totuși. Se pare că toată lumea mă considera o fată normală și la locul ei. Am avut un prieten serios în liceu, în sensul ca ne-m întâlnit în toți anii de liceu. Eram convinsă că mă voi căsători cu acel băiat, dar timpul a trecut, el s-a dus la facultate și eu m-am plictisit. Asta a fost sfârșitul relației.

Pe la jumătatea ultimului an de liceu am întâlnit un băiat la echipa de fotbal. L-am văzut și imediat mi s-a părut drăguț. Asta însemna că era timpul să aflu mai multe despre el. Am început încetișor să pun întrebări prietenilor și, în cele din urmă, să vorbesc cu el pe facebook. În ciuda faptului că am fost avertizată de prieteni și chiar de străini asupra faptului ca el era genul de fustangiu, eu tot am înaintat în relație. De-a lungul sezonului ne-am apropiat unul de altul tot mai tare. Până la sfârșitul verii am început să ne întâlnim regulat. Credeam că el era absolut cel mai tare și mai dulce băiat de pe planetă; mama avea alte păreri. Știți cum sunt mamele, cu al șaselea simț al lor; cumva ea știa că ceva nu este în regula. Eu, bineînțeles, nu am ascultat un cuvânt din ce spunea ea.

Dacă vă simțiți ciudat când se vorbește despre sex atunci e momentul să vă opriți din lectură. Bun, va pot spune că la trei luni după ce am început să ne întâlnim, lucrurile au început să fie serioase. Voiam să fiu împreună cu el în orice clipă liberă. M-am furișat ca să îl văd atunci când părinții mei au spus nu. 

Nu-mi amintesc cum a început, dar am ajuns și la discuția despre sex. Desigur, răspunsul meu a fost ”nu” și el a zis la fel... dar apoi am aflat că m-a mințit, căci avea altceva de gând. Odată, după ce am tot vorbit o noapte întreagă, am făcut sex. După aceea am făcut din nou pentru că nu mai era prima oară așa că mi se părea că nu mai conta. A fost un mod greșit de a gândi, dar așa am gândit atunci.

La sfârșitul verii m-am mutat în Dallas, Texas la altă școală. Am continuat să vorbim și să avem o relație la mare distanță, cu întreruperi periodice. El a venit în vizită de câteva ori. Am ținut toate acestea ascunse de părinții mei. În acest timp am mers la biserică și am început să mă apropii de prieteni de familie care erau mai vechi acolo.

În luna aprilie a anului 2011 prietenul meu s-a mutat în Texas pentru a locui cu mine. Îmi plăcea la nebunie! Locuiam cu prietenul meu și îmi trăiam viața... dar fără să le spun nimic părinților mei despre asta. După câteva săptămâni am început să am mustrări de conștiință: îmi mințeam părinții, trăiam cu prietenul meu, făceam sex. Era o lupta cu mine și cu Dumnezeu. Mă luptam cu mine însămi, cu conștiința mea, și cu Dumnezeu. Dar nu vroiam sa cedez. Mi se părea că în sfârșit îl aveam pe prietenul meu alături de mine și nu voiam să renunț la asta. Într-o zi prietenul meu cel mai bun mi-a dat un mesaj să mă întâlnesc cu el la micul dejun ca să vorbim. Pe drum către el mi-am zis: "Ok, dacă întâlnirea asta este despre faptul că locuiesc cu iubitul meu, atunci le spun părinților mei și rezolv toată treaba asta". Cum era de așteptat, el m-a întrebat cum stau lucrurile și mi-a spus că cea mai bună mișcare era să recunosc că am greșit în legătură cu toată situația. Asta a fost destul de greu. Știam ce mă aștepta de atunci înainte. Sunt foarte recunoscătoare prietenului meu cel mai bun, mai ales pentru acel moment. Nu-mi pot imagina unde aș fi dacă el nu ar fi ascultat de Dumnezeu și nu ar fi fost un prieten adevărat și nu m-ar fi ajutat să realizez ce trebuia să fac.

Am avut ore toată ziua aceea și am muncit până la miezul nopții. Între ore am sunat-o pe mama și i-am spus că iubitul meu locuia cu mine. Am vorbit, ea a pus întrebări și eu am plâns și am tot plâns. M-am simțit atât de ușurată, dar atât de vinovată în același timp pentru că nu i-am spus iubitului meu că le spun părinților mei. Nu știu dacă aceasta era calea cea mai bună de a face aceasta, dar așa s-au desfășurat lucrurile. Mi-am continuat ziua. Mi-am sunat părinții și ei au răspuns cu "Suntem aici. O să descurcăm cumva situația aceasta." M-am întâlnit cu ei după serviciu înainte de a merge acasă. Am vorbit și am încercat să găsim cea mai bună cale de a gestiona situația.

După ce prietenul meu s-a întâlnit cu ei lucrurile s-au înrăutățit. Părinții mei erau supărați pe el. Se așteptau să mă despart de el. Am vorbit cu prietenul meu și l-am mințit. El mă întreba cum au aflat despre noi și eu îi spuneam că nu știu. Asta a făcut ca totul să fie de zece ori mai rău. Îl iubeam atât de mult încât nu puteam suporta să-l rănesc. Dezamăgisem deja atât de multe persoane încât nu voiam să-l mai dezamăgesc și pe el.

Pe parcursul următoarelor câteva zile adevărul a ieșit la iveală. Acestea au fost cele mai dificile două zile din viața mea. Totul a fost foarte dur și am fost foarte rănită. Eu încă îl iubeam, dar el mă ura pentru ceea ce făcusem. M-a ținut tare gândul că am făcut ceea ce trebuia. Apoi a plecat și s-a mutat înapoi în West Virginia. Nu vă pot explica cât de greu mi-a fost după aceea.

Eu încă îl iubeam. Îmi păsa foarte mult de el. Împărtășisem atât de multe împreună. După ce s-a mutat înapoi în West Virginia, în următoarea lună a început să vorbească cu o altă fată. M-a zdrobit. Nu înțelegeam cum a putut să treacă peste toate fără să-i pese deloc de mine - când trăise împreună cu mine. Am mai vorbit cu el și am încercat din greu să-l  fac să vină înapoi, dar în același timp să-l țin la distanță. Eram legata de el. El nu era cu adevărat interesat de mine.  Descoperise o nouă jucărie, o nouă fată, și era fericit cu ea... și cu alte câteva.

Trebuie să adaug faptul că, de-a lungul acestei perioade de timp, părinții mei au fost incredibili, la fel și prietenii mei din biserică. Au fost foarte susținători și încurajatori. Părinții mei m-au vizitat de mai multe ori. Tatăl meu chiar a venit și m-a scos în oraș. Dacă aveam nevoie de ei, erau mereu lângă mine. Nu știu cum aș fi reușit să trec peste toate fără ei. A fost o perioadă foarte neagră pentru mine. Am pendulat între sinucidere și fuga departe, undeva unde să nu mă găsească nimeni. Sunt recunoscătoare Domnului că a pus în viața mea oameni incredibili care m-au oprit de la acestea - chiar daca ei nu au știut când au făcut-o.

Deși știam că asta va înrăutăți lucrurile, am continuat să vorbesc cu, de acum, fostul meu iubit. Părinții lui mă urau, iar lui tot nu-i păsa de mine. Nu am înțeles cum aș fi putut să fiu eu singură de vină în această situație, dar așa li se părea lor. Ei considerau că eu le-am rănit fiul și că el nu putea face nimic greșit.

Mi-a întârziat… Știi ce vreau să spun...

Nu m-am gândit la asta până când într-o noapte am început sa mă simt teribil de rău. Asta a fost cu o noapte înainte ca prietena mea cea mai bună, Erin, să mă viziteze. Am luat-o de la aeroport, și în acea zi i-am spus că aș putea fi gravidă. Ne-am bucurat că eram împreună și nu ne-a tulburat prea mult gândul la asta. Când am ajuns la apartamentul meu, am cumpărat un test de sarcină și n-am avut nici o îndoială că eram însărcinată. Eu nu am fost șocată atunci când am aflat. Am ieșit din baie și i-am spus vestea. Ea m-a îmbrățișat, am plâns împreună pentru o vreme. Știu că Dumnezeu a rânduit momentul vizitei ei, pentru că dacă ea nu ar fi fost acolo, aș fi căzut în depresie. L-am sunat pe fostul meu prieten și i-am spus vestea. El nu a fost șocat sau supărat sau în alt fel, e adevărat. N-a arătat aproape nici o emoție. M-a întrebat dacă sunt sigură și cam atât.

În ziua următoare, cu Erin ținându-mă de mână, am sunat-o pe mama să-i spun vestea. Am început să plâng imediat ce ea a răspuns la telefon. Într-un final am reușit să spun sufocată de emoție: "Sunt însărcinată." Cred că ar fi vrut să plângă, dar a rămas puternică pentru mine. M-a asigurat că totul va fi în regulă. Cea mai grea parte a acestei conversații a fost gândul că am dezamăgit-o.

Mi-a fost rău în aproape tot timpul sarcinii. Am vizitat West Virginia, statul meu de origine, în timpul vacanțelor școlare din Dallas, și am păstrat contactul cu fostul meu prieten. Mama mea ne-a ajutat să ținem legătura. Mama trimitea mesaje mamei fostului iubit după fiecare întâlnire și eu le trimiteam poze cu burta mea în creștere. După un timp, m-am întors la fostul meu prieten. Însă relația a fost tensionată. Eram încă în Texas, încercând să termin școala, iar el nu voia să se mute din nou. Uneori mă simțeam foarte singură. Părinții mei au fost la înălțime, iar prietenii mei de la biserică practic m-au adoptat. Totuși singura persoană de care aveam nevoie nu era acolo. Nu pot înțelege de ce el nu a vrut să se mute cu mine - acum că eram însărcinată cu copilul lui. Nu cred că voi înțelege asta vreodată.

Fetița mea urma să se nască în ianuarie, așa că am întrerupt școala în semestrul de iarnă. Am terminat aproape toate cursurile la școală și mi-a mai rămas doar un sfert din ele de urmat după nașterea fiicei mele. Părinții și-au vândut casa din West Virginia și s-au mutat în Texas în decembrie 2011. Niciodată nu voi putea să le mulțumesc suficient pentru acest sacrificiu imens. M-am mutat cu ei, iar apoi am așteptat. Lucrurile s-au înrăutățit cu prietenul meu; nu am nici o idee de ce s-a purtat atât de urât cu mine. Mai târziu am aflat că mă înșela; trebuia să mă aștept la asta.

În ultima parte a sarcinii, m-am apropiat de Dumnezeu din ce în ce mai mult. M-am dus la Embrace Grace, un grup de mame tinere însărcinate și singure, și am început construirea unor relații cu alte fete aflate în aceeași situație ca mine. A fost într-adevăr un lucru de la Dumnezeu.

Mi-a fost foarte greu cu cei care mă judecau. Am încercat să mă port ca și cum nu-mi păsa de ceea ce credeau oamenii despre mine, dar gesturile și șușotelile pe care le-am văzut zi de zi m-au afectat adânc. Mă simțeam atât de murdară și de rușinată! Biserica a fost singurul loc unde puteam merge fără să mă simt judecată. În loc să mă judece, cei de acolo, străini, puneau mâna pe burta mea și mă întrebau dacă este fetiță ori băiat. Ei mă apreciau și au fost cea mai mare binecuvântare pentru mine. Îmi spuneau ce frumos arătam sau mă întrebau despre copil și cum mă simțeam. Pentru mine, asta era de necrezut. Făcusem, evident, unele lucruri care n-au fost tocmai bune, și tot ceea ce vedeau ei la mine eram eu: nu păcatul meu, ci persoana mea. Aș fi vrut să stau permanent în biserică, din cauza atmosferei de acolo.

Pe 17 ianuarie 2012 m-am trezit și mă simțeam destul de ciudat. Pe parcursul zilei, acel sentiment ciudat s-a transformat în senzația că nu pot respira. Nu am vrut să merg la spital pentru că nu vroiam să-mi zică că m-am dus degeaba, mai ales ca mai aveam încă două săptămâni până la data la care trebuia sa nasc. După multă cicăleală, în cele din urmă am ascultat-o pe mama și am mers la spital împreună cu mama și cu tata. Odată ce am ajuns acolo, după control mi-au spus că urma să nasc. În mod ciudat, nu eram deloc nervoasă. Mă simțeam pregătită să o întâlnesc pe fiica mea. Asta a fost pe la aproximativ șapte seara. Mama mea l-a sunat prietenul meu și i-a spus ce se întâmplă. El și-a rezervat bilet la primul zbor din ziua următoare. M-am relaxat și am dormit un pic în timp ce așteptam să mi se nască comoara. Oh, am luat ceva medicamente, așa că am fost chiar bine... nu sunt o superfemeie! Pe la 03:30 o asistentă a venit să mă vadă și a spus că urma să nasc chiar atunci.

În cameră au fost mama mea, doctorul și asistenta. A fost un mediu fără stres. Pe 18 ianuarie, 2012, la ora 3:42, o țineam în brațe pe frumoasa mea Layla. A fost un sentiment straniu. O țineam în brațe pe fiica mea, omul meu. Era chiar a mea. Cine nu are copii, nu va înțelege acest lucru, dar dragostea pe care am simțit-o în acel moment a depășit orice emoție pe care am simțit-o vreodată. Ea era perfectă.

În salon am stat întinsă cu copilul pe piept multe ore. Puțini vizitatori au venit să o vadă. Prietenul meu a ajuns si el în cele din urmă și a văzut-o pe Layla. Am fost atât de fericită. Eram epuizată, dar pur și simplu nu voiam să dorm. Tot ce voiam să fac era să o privesc și să stau cu ea, și asta și făceam. Prietenul meu a rămas și el pentru trei săptămâni după ce s-a născut Layla. Am reluat relația și lucrurile păreau să fie perfecte.

În următoarele câteva luni urma să stau acasă și să fiu permanent cu fiica mea. A fost fantastic. M-am întors la școală în aprilie și am absolvit în iunie cu acreditare în fotografie. Între prietenul meu și cu mine au apărut probleme. Ne întâlneam cu întreruperi. Problema era faptul că nu voia să se mute împreună cu fiica lui. Era greu faptul ca eu nu eram o motivație suficientă, dar, mai greu, era faptul că nici fiica lui nu era o motivație suficientă ca să se mute cu noi. Mă rog ca ea să nu simtă niciodată așa ceva.

Zilnic Îi încredințez grijile mele lui Dumnezeu. Va crește cu un tată? Tatăl ei biologic îi va face rău? Va fi și el în viața ei? Se va maturiza el vreodată? Nu pot minți și să spun că e ușor. Dacă ești părinte, știi cât de mult încerci să-ți protejezi copiii. Am învățat să-i încredințez toate aceste griji lui Dumnezeu, iar eu să lupt în continuare.

Prin această întreagă experiență, am crescut mult în Domnul. Am învățat să-L las să-mi fie capul familiei și să aibă grijă de mine și fiica mea. Am învățat să-I încredințez orice slăbiciune. Nu am fost niciodată mai fericită decât sunt acum. Desigur, încă mai am zile rele sau sentimente de furie față de fostul meu prieten și față de familia sa, dar, în general, Dumnezeu este apărătorul și protectorul meu. El își iubește prințesa și pe prințesa ei. Sunt într-o stare despre care nici nu știam că există.

E greu să fii o mamă singură. Nu vreau nimic decât sa fiu cu Layla toată ziua în loc să fiu la locul de muncă, dar am fost binecuvântată cu o slujbă, ca să mă pot întreține pe mine și pe fiica mea. Sunt uneori obosită și frustrată, dar îmi place viața mea. Familia și prietenii apropiați mă sprijină. Nu m-am  gândit că o să fiu mamă atât de repede, dar îmi place la nebunie. Acesta este cel mai tare lucru. Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu ca a avut încredere în mine și mi-a dat unul din copiii Săi. Știu că nu va fi ușor de acum înainte, dar știu că, indiferent ce se va întâmpla, voi avea întotdeauna un Dumnezeu care mă iubește și o fiică pe care o ador.

Încercările nu te ucid. Dar modul cum te descurci cu ele te ridică sau te coboară. Am alergat la Dumnezeu, și el mi-a refăcut viața și inima. Eu nu sunt mamă tânără și singură, stereotip despre care ai auzit sau ai văzut la televizor. Sunt o mama tânără, singură, care însetează să fie cu Iisus Hristos și este hotărâtă să împărtășească și altora povestea ei. Îl rog pe Dumnezeu să folosească povestea mea ca să-i ajute și pe alții, și nu am nici o îndoială că El o va face.

Nu renunța. El te iubește. Un copil care a avenit pe neașteptate nu este sfârșitul, ci doar începutul a ceea ce Dumnezeu are  pentru tine.

Sursă: http://iembracegraceblog.com/2012/09/28/new-life/, mărturie de Olivia Boyd

”Se urcă Basarabia pe cruce” – Portrete – Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor

Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sângerei, judeţul Bălţi, în Basarabia. Tatăl sau, Vasile Gafencu, a fost deputat în Sfatul Tării, adunarea reprezentativă care a votat în 27 martie 1918 Unirea cu România. După ocuparea Basarabiei de către bolşevici, în iunie 1940, a fost deportat în Siberia şi a murit la scurt timp după aceea.

Valeriu urmează cursurile liceului Ion Creanga din Bălţi şi în 1940 devine student al Facultăţii de Drept din Iaşi.

În toamna anului 1941, când a fost arestat şi condamnat la 25 de ani muncă silnică, Valeriu Gafencu avea vârsta de 20 de ani. Era student în anul al II-lea al Facultăţii de Drept şi Filosofie din Iaşi.
Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a apărat la proces pe Gafencu, declarând: “Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”.
Pledoarie inutilă, fiindcă dictatura antonesciana nu a văzut cu ochi buni activitatea legionară a tânărului Gafencu, care avea o funcţie de conducere în Frăţiile de Cruce.

Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin puşcăriile de la închisoarea Aiud şi de la Piteşti (închisoare în care a avut loc cumplita reeducare comunistă cunoscută sub numele de “fenomenul Piteşti”, proces catalogat de Soljeniţân ca cea mai mare barbarie a sec. XX).

Din cauza torturilor şi regimului bestial din temniţele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-inchisoare Tg. Ocna într-o stare atât de gravă încât supravieţuirea să timp de doi ani (până la 18 febr. 1952) poate fi considerată drept o minune.

Preţul rezistentei sale morale şi spirituale în fata ighemonului comunist de la Piteşti a fost unul care i-a răpit definitiv sănătatea. TBC-ul pulmonar, osos şi ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul.

Chipul său era însă, straniu, scăldat într-o lumină nepământeana, asupra căreia depun mărturie mulţi din cei care au avut privilegiul de a-i fi în preajma în ultima parte a vieţii sale. Sufletul şi mintea să nu se despărţeau defel de rugăciune.

În ultimul an, hemoptizia (scuipa sânge) îl transformase într-o “epavă”. La prima vedere, căci lumina sfinţeniei trecea dincolo de bietul trup în suferinţa şi îi atingea pe ceilalţi deţinuţi. Cu această figură de sfânt – care nu poate fi explicată natural, întrucât se ştie că boala care îl rodea aduce doar deprimare şi schimonosire a chipului – a trecut la cele veşnice.

Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup – care supurau permanent – Gafencu şi-a aşteptat moartea cu o seninătate care i-a înmuiat şi pe gardienii-călăi. Trupul său se făcuse cu adevărat lăcaş al Duhului Sfânt. Pentru credinţa sa, Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu să-şi cunoască ziua morţii.

Pe 2 februarie 1952, el şi-a rugat camarazii să-i procure o lumânare şi o cămaşă albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiaşi an. A mai cerut ca o cruciuliţă (pe care se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. La 18 februarie a trecut la Domnul. Între ultimele cuvinte au fost acestea: “Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul”.
..............

Valeriu Gafencu despre părinţii săi - însemnări din colonia Galda, 1947 

Însemnez din gândurile mele, pe malul izvorului cu apă limpede şi rece, sub cele patru salcii de unde i-am scris ieri Mărioarei. Soarele coboară câte asfinţit. M-am pornit singur de la Castel, cu gândul la Dumnezeu şi dragostea îndreptată către cei dragi ai mei.

Mai întâi Mama:

Într-o noapte, aici în Galda, veneam cu mama de la Biserică. Ne rugasem împreună şi-n sufletele noastre coborâseră… (manuscris indescifrabil) sufletul total faţă de mama... îi mărturisisem toate păcatele şi greşelile pe care le săvârşisem în viaţă, aşa încât, prin această mărturisire, devenisem cu mama (îndrăznesc să afirm, cu conştiinţa de om păcătos) prieten.
Şi-n timp ce mergeam liniştiţi, sub cerul senin, mama a început să povestească, răspunzând dorinţei mele, momente-aspecte din iubirea ei cu Tuţa.
Când s-a căsătorit, mama avea vreo 24 de ani, Tuţa era cu vreo 10 ani mai în vârstă. Tuţa o iubea în taină, încă de când era băietan.
Mama era o fată simplă, (numai) cu şcoala primară, fără altă avere decât fecioria sufletului şi a trupului.

Tuţa era un om întreg, sănătos şi voinic, cu un trecut frumos, student la Politehnica, bine văzut de toţi oamenii mai de valoare pe care-i avea Basarabia în acele vremi. Îi mai trebuia puţin şi ieşea şi el inginer. Dar luând contact cu societatea aşa zis “sus pusă” şi cunoscându-i decadentă, a renunţat la toate perspectivele pe care i le deschidea viitorul şi s-a întors în sat, la plug, făcându-se şi învăţător. Vroia să-şi întemeieze un cămin frumos şi curat, să aibă soţie, copiii lui, gospodăria lui…
Şi, a luat-o pe mama.

Mama l-a întrebat:
“De ce mă iei tu pe mine de soţie, ca eu n-am nici carte, nici avere… pe când tu… de ce nu ţi-ai ales o fată învăţată, de la Iaşi, ca doar atâtea te doreau de bărbat ?”

Iar el i-a răspuns:
“Ei, Lena, de câte ori mă uit la tine, mă gândesc că nu sunt vrednic de tine. Tu ai ceva ales, tu ai fecioria. Eşti curată. Şi de aceea te iubesc eu”.

Tuţa, până la data căsătoriei, păcătuise cu alte femei. Avea însă cinstea sufletească, era de o sinceritate totală în a-şi recunoaşte păcătoşenia. De aceea mi-i atâta de drag.

Când eram în clasa a VIII-a (ultima clasă de liceu), frământat de gânduri şi nelinişti privitoare la relaţiile cu femeile, l-am întrebat într-o noapte:
“Tuţa, mi-i cam ruşine, dar te rog spune-mi deschis, cum este mai bine să păstrezi relaţiile cu femeile: să te abţii sau să ai contact cu ele?! Eu mărturisesc între băieţi pentru abstinentă. Întâmpin însă cele mai mari opoziţii. Mediul e foarte stricat prin şcoli”.

Tuţa mi-a răspuns:
“Cel mai bine este să te abţii. Eu am păcătuit în tinereţea mea, dintr-o nelămurire. Trecusem de 21 de ani şi eram fecior încă, curat, dar s-a zvonit printre băieţii şi fetele de seamă mea, că sunt impotent şi de aceea n-am relaţii cu femeile. Şi atunci, de ciudă, am căutat să aflu cine a scornit acest zvon. Şi am aflat că totul pornea de la o fată intrigată de atitudinea mea demnă şi curată. Şi am păcătuit cu ea, de ciudă. Mi-a părut rău mai târziu”.

O! Cât de mult mi-a folosit mie mărturisirea lui Tuţa! De câte ispite şi căderi nu m-a ferit, sfatul, mărturisirea lui!
……………………………………………………………………………………….
“Valeriu, după arestarea ta, eram singură acasă. Într-o noapte din iarnă anului 1944, m-am pornit pe jos de la Bălţi spre Sângerei. Era un ger atât de mare. M-a ajuns din urmă un om cu sanie. La rugămintea mea, m-a luat în sanie. Era dintr-un sat mai îndepărtat. Am ajuns în Sângerei noaptea târziu. Fiind vreme de iarnă, l-am adăpostit în casa noastră. După ce l-am ospătat, m-am gândit: acum trebuie să-i pregătesc patul ca să se culce”.

Şi buna mea mamă s-a gândit că este mai bine să-i pregătească patul în dormitor, iar ea să se ducă să se culce în bucătărie. Aşa a şi făcut. La o bucată de noapte, marna aude deschizându-se, rând pe rând, uşile casei. S-a trezit numaidecât emoţionată. Omul a deschis încet uşa bucătăriei şi, când mama, cu glasul ei blajin, l-a întrebat: “Ce doriţi domnule?”, el i-a răspuns: “M-am gândit că poate dumitale ţi-i frig şi vrei să te încălzeşti”.
Mama s-a uitat la el şi i-a răspuns: “Eu te-am ospătat şi adăpostit în casa mea, oferindu-ţi locul cel mai de cinste, cu gândul la Dumnezeu. Şi după cum am un singur Dumnezeu, Hristos, tot aşa am un singur bărbat”.
Omul şi-a plecat ochii în pământ, şi, smerindu-se, a închis uşa în urma lui, ducându-se să se culce.

Am sărutat-o pe mama şi ea mi-a spus că, în toată căsnicia lor, amândoi, şi Tuţa şi mama, au fost cinstiţi unul faţă de altul. Ce lucru minunat şi plăcut în faţa lui Dumnezeu. Au trăit toată viaţa atât de frumos, s-au iubit. Şi noi, copiii, niciodată nu i-am văzut certaţi. Ştiu că Tuţa o iubea pe mama, o ocrotea. Bunăoară el se scula cu noaptea în cap şi-şi pregătea toate pentru lucrul câmpului. Îşi aşeză gospodăria şi adesea, la răsăritul soarelui, când el pleca la deal, o trezea şi pe mama. O lăsa întotdeauna să doarmă mai mult, să se odihnească. Şi parcă-l aud cum, cu glas drăgăstos, îi spunea: “Hai Lena, leneşo, scoală”.
....................
În anul 1940, după ocuparea Basarabiei de către URSS, Vasile Gafencu trece Prutul cu soția, fiul Valeriu și cele trei fiice. După ce ajunge pe malul românesc, el spune familiei că datoria lui este să se întoarcă la cei rămași în stânga Prutului, pentru a căror demnitate națională luptase în tinerețe. Ultimele lui cuvinte către familia sa au fost: ”Ce ar zice toţi fraţii noştri basarabeni, şi cum mi-aş ridica ochii la cer, dacă şi eu, şi alţii ca mine, care până acum am luptat pentru afirmarea sufletului românesc pe acest pământ am fugi din calea asupritorilor, şi n-am lua parte la suferinţa care ne aşteaptă? Vor veni şi vremuri mai bune, dar acum este nevoie de jertfă.”

Zicând acestea s-a întors în Basarabia. La scurt timp este arestat de NKVD, şi închis într-un lagăr de concentrare, după cum şi era de aşteptat. A fost închis în lagărul din Arhanghelsk, dincolo de Cercul Polar. Din cauza tratamentului inuman, a subalimentării, a frigului şi a torturilor din lagăr, nu rezistă şi moare în mai puţin de un an, cu gândul la Dumnezeu, căruia i-a încredinţat pe cei dragi.

...................

Sărut picioarele mamei mele şi-i sărut mâinile tatălui meu iubit. Doamne! Slavă Ţie!

...................
La Crăciun [Valeriu Gafencu n.n.] era destul de înviorat. În noaptea cantărilor îngerești a compus un minunat colind al deţinuţilor din Târgu-Ocna. În patul de alături își dădea sufletul arhimandritul Gherasim Iscu. [...] Noaptea aceea de Crăciun nu o voi putea uita până la sfârşit. Umblăm necontenit de la un bolnav la altul, luându-le pulsul şi îngrijindu-i.

Din când în când îmi mai aruncam privirea și spre Valeriu. Era vesel, fericit înlăuntrul său, cu pleoapele lăsate, cu capul plecat în piept. Nici el nu se putea odihni. După ce mi-am terminat treaba, am simțit că mă cheamă din priviri, că mă roagă să mă duc la el. M-a privit cu o pătrundere cum încă nu simțisem până atunci. Și-a făcut semnul crucii, apoi mi-a luat mâna. Un fior adânc m-a cuprins. Era foarte concentrat, lucru neobișnuit la el, căci în starea lui duhovnicească putea rămâne destins până și în cele mai cumplite tensiuni prin care ne era dat să trecem. Simţeam că are ceva să-mi împărtășească.

- Ioane, tu îmi ești cel mai bun prieten, mi-a zis. Dar nu ca prieten vin la tine, ci ca să-ți cer sfat, să mă supun ție. Vrei să mă asculți?
- Te ascult, am răspuns eu, dar nu știu dacă voi fi vrednic de încrederea ce-mi arăți.

Valeriu a plecat ochii și mi-a spus liniştit:
- În noaptea asta am privegheat. Așteptam să vină cântecul colindei mele. Doream să fie foarte frumos. Îl cântam în mine. Îl deslușeam din cerurile înalte din care cobora. Cam greu pentru mine, căci nu cunosc notele muzicale și trebuie să o fac după ureche. Eram deci treaz, lucid și senin, când deodată am văzut că am în mână fotografia Setei (fata pe care o iubise). Uimit de întâmplare, am ridicat privirea și la capul patului meu am văzut-o pe Maica Domnului, îmbrăcată în alb, în picioare, vie, reală. Era fără Prunc. Prezența ei mi se părea materială. Maica Domnului era aievea lângă mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârșit. Atunci Ea mi-a spus:

”Eu sunt dragostea ta. Să nu te temi. Să nu te îndoiești. Biruința va fi a Fiului meu. El a sfințit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc și încă vor mai înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu așteaptă pe oameni să se întoarcă la credință. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credință pe pământ, să știți că totuși izbăvirea va veni, dar ca prin foc și prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credință și am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!”

Apoi Maica Domnului a dispărut și am rămas copleșit de fericire. M-am uitat în mână, dar nu mai aveam nici o fotografie.
Valeriu vorbea simplu, deschis, fără urmă de părere de sine. Sufletul lui părea un potir din cel mai pur cristal, care se învrednicise a-L primi pe Hristos. Cugetul lui smerit și pacea cu care mi-a vorbit mi-au dat certitudinea că nu fusese o înșelare. Mă simțeam cumva și eu sfințit, înnoit, participând la minune. Cu intensitatea cu care țâșnesc într-o astfel de împrejurare luminile lăuntrice, cu sfială dar și cu convingere i-am spus simplu:

- Dumnezeu ne cercetează. Dacă noi vom cădea, El va birui. Ne trebuie credință, și acum putem avea mai multă. Să ne rugăm!
Am făcut împreună o scurtă rugăciune. Și în tăcerea camerei 4 pentru muribunzi, sufletele noastre s-au făcut pentru o clipă scară către cer.

(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

...........................
Sfârșitul vieții pământești

Zilele se scurgeau lin. Valeriu era inundat de o tainică bucurie lăuntrică. Chinul devenise mai blând. Înflorea pe faţa lui un zâmbet aducător de lumină. Răspândea în jur un duh de pace adâncă. Mergeam la el cu încredere şi nădejde. Sufletele noastre se plecau pe pieptul lui şi primeau putere şi întărire.
În noaptea dinspre 18 februarie am fost într-o stare de trezie, fără frământări, fără nelinişti, ci priveghind fără să-mi fi propus acest lucru. Dimineaţă eram deja îmbrăcat când temnicerul a deschis uşa. Am plecat liniştit, chemat tainic de Valeriu. Simţeam înlăuntru că ceva se petrece. Pe scări m-a întâmpinat un medic deţinut care mi-a zis:

- Vino, Valeriu nu mai are puls! Azi se va sfârşi!

Nu am fost tulburat, nu m-am alarmat, nu am simţit nici durere şi nici spaimă, mi se părea că totul e firesc şi am răspuns:

- Ştiu! Când am ajuns la uşa camerei 4 Valeriu era tot rezemat de marginea patului, cu capul plecat în piept, cu pleoapele lăsate şi zâmbea fericit, deşi unde de durere încă îi mai brăzdau fruntea. M-a simţit şi a deschis ochii:

- Bine ai venit, a spus el. Azi să stai lângă mine. Se termină alergarea!

- Bine,Valeriu, i-am spus, voi fi aici tot timpul.

- Să ai grijă să se plinească toate după cuviinţă. În starea în care mă găsesc, eu pot uita ceva.

De fapt el n-a uitat nimic, ci m-a purtat şi pe mine pe cărările lui. Pe la orele 9 a chemat preotul, s-a spovedit şi s-a cuminecat strălucind de bucurie.

S-a dus vestea printre deţinuţi că va muri. În cameră era atmosferă de reculegere. Wurmbrand, care de obicei era în vervă, acum se aşezase moţ în pat şi cu ochii plini de uimire asista ca la o minune. Prietenii au venit rând pe rând să-şi ia rămas-bun. Până şi „reeducaţii” se îmblânziseră şi, impresionaţi, căutau şi ei să-l vadă. Iar temnicerul, care excela prin răutate, în ziua aceea s-a făcut nevăzut încât nimic nu a tulburat atmosfera de pace şi taină.

Valeriu îşi pierdea puterile din ceas în ceas dar sufletul îi era tot mai viu şi mai tare. De câteva ori a cerut apă, de câteva ori m-a rugat să-l masez pe spatele încovoiat. A vorbit de mai multe ori şi de tot atâtea ori s-a odihnit cu capul plecat în piept. Câţiva prieteni i-au cântat din melodiile sale. A ascultat şi parcă întruchipa el însuşi cântecul. Apoi a mulţumit cu recunoştinţă băieţilor.

- Să daţi slavă lui Dumnezeu toată viaţa! le-a spus el.
Unui tânăr de o rară curăţie i-a zis:
- Tu eşti o floare! Dăruieşte tot parfumul sufletului tău Celui ce ţi-a dat daruri atât de frumoase!

Altuia i-a spus:
- Nu te teme să te încredinţezi lui Hristos, căci toate nelămuririle tale vor primi răspuns şi vei înţelege viaţa şi lumea în Duhul Sfânt.

A venit şi un poet şi Valeriu l-a privit cu dragoste:
- Tu ai talent, închină-l lui Hristos! E nevoie de o cultură creştină. Poeţii au mari daruri şi mari răspunderi. Slăviţi-L pe Dumnezeu şi toate lucrurile Lui!
Poetul a fost atât de emoţionat încât n-a reţinut ce-i spusese. Uimit, a ieşit afară şi m-a chemat rugându-mă să-i repet cuvintele lui.

A venit şi un medicinist protestant care-l îngrijise în ultima vreme:
- Domnule doctor, vă sunt recunoscător pentru dragostea cu care m-aţi ajutat, l-a întâmpinat Valeriu. Noi doi am avut dese confruntări teologice. Sfârşitul vieţii mele este o ultimă mărturisire ortodoxă. M-aş bucura mult să reveniţi la Biserica cea adevărată.

Ori de câte ori începea să vorbească răspândea din el putere şi aceasta mă mişca. Harul era în el iar eu mă împărtăşeam de lumina lui. Totul se petrecea normal, simplu şi fără intenţie, ca o lucrare a lui Dumnezeu.

A venit şi Wurmbrand, plin de fiori şi evlavie cum nu era el de obicei:
- Slavă Domnului că am ajuns aici! a zis. Dumnezeu m-a adus aici pentru a mea mântuire. Aici L-am cunoscut curat pe Hristos. Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Cuvintele pe care mi le-ai spus nu vor rămâne fără rod, şi nici adevărul ortodox pe care mi l-ai descoperit. Iartă-mă pentru necazurile pricinuite. Roagă-te pentru mine, căci am nevoie de această rugăciune. Doresc ca în Împărăţia lui Dumnezeu să intrăm pe aceeaşi poartă!

Valeriu i-a răspuns:
- Mă bucur că ne-am întâlnit. Vă înţeleg frământarea dar vă rog să veniţi la Hristos că Pavel, fără şovăială, fără ocolişuri, fără rezerve. Să-L rugăm împreună pentru pocăinţa şi încreştinarea poporului evreu. Nici un neam din lume şi în primul rând ei nu au mântuire decât în Hristos. Harul Domnului să vă aducă la Adevăr.

Wurmbrand era adânc mişcat. S-a înapoiat în patul lui şi a continuat să-l privească pe Valeriu.
Pe la ora zece a fost vizită medicală. Era o doctoriţă cu suflet bun, pe care însă nu avea voie să şi-l deschidă faţă de noi. L-a privit pe Valeriu şi a înţeles şi ea că sosise ultima zi. Era vădit impresionată. Valeriu i-a spus:

- Vă mulţumim pentru toată grijă ce ne-o purtaţi. Poate că mâine va lipsi încă unul din camera 4. O ultimă rugăminte mai am pentru bolnavii de aici. Dacă s-ar putea să funcţioneze în această cameră o lumină pe timpul nopţii.

- Lasă tu lumina! s-a răstit un sanitar politruc.

Valeriu i-a zis şi lui:
- Nu vă supăraţi, dar această rugăminte vi-o adresăm şi dumneavoastră, căci şi dumneavoastră vă îngrijiţi de-atâta vreme de noi!

Era tot mai epuizat. Gâtul nu putea să mai susţină capul, deci l-am sprijinit eu cu mâna. Am trăit atunci sentimentul că se dezvăluie tainele creaţiei, că tălpile picioarelor aveau sub ele un fel de pânză care mă susţinea, iar sufletul a avut sentimentul plinității. Am fost atât de fericit în orele acelea, încât niciodată nu le voi uita. Şi în veşnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu. Numai aşa pot explica starea lui de har, cât şi uimirea mea şi a prietenilor care au participat la acel moment.

Cu ultimele puteri, Valeriu mi-a spus:
- În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri.

Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!

Din când în când se oprea pentru a-şi reface puterile.
- Vă mulţumesc din suflet pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Rog să mă iertaţi… Să mă ierte orice om față de care am greşit cu ceva… gândesc cu multă dragoste la mama şi surioarele mele. Doresc să meargă pe calea Domnului. Vă rog să aveţi grijă de ele… Testamentul meu este cuvântul de azi. Creştinătatea trebuie să pună un început nou, mai curat, mai aproape de adevăr… Rog oamenii politici creştini să ia seama la Hristos şi să urmeze învăţăturile Sale. Ei sunt încărcaţi cu foarte mari răspunderi…

Trecuse de ora doisprezece. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi, care se zbenguiau în văzduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via şi se stingea în acelaşi timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund mişcat.

- Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!
A urmat o pauză îndelungată. S-a congestionat puţin la față şi apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai rostească:
- S-a sfârşit!

A ridicat ochii albaştri la cer şi am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită, a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote.

Şi-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat. Valeriu era frumos, mai frumos ca oricând. Am stins lumânarea mică ce fusese aprinsă în ultimele lui minute de viaţă. L-am îmbrăcat cu hainele părintelui Gherasim. În gură i-am pus, aşa cum mă rugase, o cruce mică de argint pe care o salvase din toate percheziţiile („ca să fiu recunoscut!” mi-a explicat el). A sosit targa. Toţi deţinuţii se aflau în curte în aşteptare. Când am trecut cu el către poartă ne-am oprit iar ei s-au descoperit şi s-au închinat. L-au luat în primire doi deţinuţi de drept comun care aveau misiunea înmormântărilor. Două zile a fost ţinut în curtea mare, sub fulgii de zăpadă şi a fost îngropat noaptea. O parte din lucruşoarele lui le-a luat temnicerul, dar multe au fost păstrate de prieteni ca amintire.

La mormântul lui nu a fost pusă nici o cruce şi nici nu i s-a scris numele nicăieri. Vestea despre viaţa lui a străbătut toate temniţele şi mulţi îl pomenesc cu evlavie. Amin!

Surse: Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos

Cartea se poate cumpăra de pe site-ul Publicaţii Ortodoxe .