31 mai: Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile)

29 mai: Sfântul Ierarh Alexandru, Arhiepiscopul Alexandriei

Efectele dăunătoare ale coabitării consensuale

foto: Katie Tegtmeyer /flickr

Coabitarea nu este o etapă sănătoasă către căsătorie şi, cu atât mai puţin, un înlocuitor al căsătoriei.

Patricia Lee June, 13 aprilie 2015, mertcatornet.com

Colegiul Pediatrilor din SUA a publicat recent o lucrare intitulată Coabitarea consensuală, care avertizează adolescenţii şi tinerii cu privire la efectele negative ale coabitării consensuale, atât pentru ei înşişi, cât şi pentru copii, îndemnând părinţii să le vorbească copiilor despre faptul că nu trebuie să se mute împreună decât după căsătorie şi să insiste asupra beneficiilor pe care le aduce acest lucru.

În zilele noastre, numărul tinerilor care coabitează înainte de căsătorie îl depăşeşte pe al acelora care se căsătoresc, fără a locui anterior împreună. Cu toate acestea, cercetările în domeniu au arătat că locuitul împreună înainte de căsătorie (coabitarea consensuală) nu reprezintă o etapă de trecere către o căsătorie sănătoasă, ci, dimpotrivă, favorizează despărţirea cuplurilor sau divorţul, în cazul în care se ajunge la căsătorie. Printre efectele coabitării consensuale se numără scăderea gradului de satisfacţie conjugală şi creşterea nivelului de comunicare negativă. Cuplurile petrec mai puţin timp împreună. Comparativ cu bărbaţii căsătoriţi, bărbaţii angajaţi într-o relaţie de coabitare consensuală au tendinţa de a dedica mai mult timp preocupărilor personale.

La ora actuală, în cazul cuplurilor care optează pentru coabitarea consensuală, probabilitatea de a se căsători este mai mică decât acum 40 de ani. Dacă se exclud alţi factori care măresc riscul de divorţ, în cazul căsătoriilor precedate de coabitare consensuală probabilitatea de divorţ rămâne totuşi, cu 50% mai mare. (Anumite studii recente contestă acest lucru, dar acestea nu sunt fundamentate ştiinţific şi nu ţin cont de datele brute). De asemenea, în 27% din cazuri, relaţiile de coabitare consensuală se destramă în primii trei ani, fără a se ajunge la căsătorie.

Coabitarea consensuală este caracterizată de un nivel mai ridicat de violenţă a partenerilor. Femeile sunt expuse unui risc de nouă ori mai mare de a fi ucise de partenerul de viaţă, comparativ cu femeile căsătorite. Actele grave de violenţă sunt de patru ori mai des întâlnite în cazul cuplurilor care coabitează; actele de violenţă sunt cu aproape 50% mai frecvente în cazul cuplurilor care coabitează, dublându-se în cazul cuplurilor care se află într-o astfel de relaţie de mai mult de cinci ani.

În cazul bărbaţilor implicaţi într-o relaţie de coabitare consensuală pe o perioadă de 5-10 ani, care nu se încheie cu o căsătorie, procentul abuzului de alcool este mai mult decât dublu comparativ cu bărbaţii căsătoriţi; în cazul femeilor implicate într-o relaţie de coabitare consensuală care nu se încheie cu o căsătorie, procentul abuzului de alcool este de 4-7 ori mai mare comparativ cu femeile căsătorite.

Atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, rata infidelităţii, în anul precedent, este de peste trei ori mai mare faţă de cuplurile căsătorite. Din categoria persoanelor căsătorite, probabilitatea comiterii de infidelităţi, în cazul acelora implicate într-o relaţie de coabitare consensuală anterior căsătoriei, este cu 50% mai mare.

Sărăcia este mai frecventă în cazul femeilor angajate într-o relaţie de coabitare consensuală şi al copiilor acestora. Rata şomajului în cazul bărbaţilor este mai ridicată (15% faţă de 8%), iar în cazul celor angajaţi numărul de ore de muncă este mai mic. Comparativ cu femeile căsătorite, probabilitatea unui avort este de 10 ori mai mare în cazul femeilor angajate într-o relaţie de coabitare consensuală, rata mortalităţii şi a îmbolnăvirilor asociate cu avorturile fiind şi ea mai mare. Conform statisticilor, 89% din femeile care recurg la avort, au fost implicate într-o relaţie de coabitare consensuală; 40% dintre acestea au avut o astfel de relaţie cu trei sau mai mulţi bărbaţi. Avortul prezintă riscuri pentru viitorii copii, mai ales sub aspectul naşterii premature.

Copiii sunt expuşi unui risc mai mare de suferinţă

Copiii care supravieţuiesc suferă şi ei ca urmare a relaţiei de coabitare consensuală a părinţilor. Aceştia sunt expuşi unui risc mai ridicat de a pierde un părinte, ca urmare a divorţului sau separării, această situaţie putând surveni de mai multe ori. Copiii care se nasc în urma unei relaţii de coabitare consensuală sunt expuşi unui risc de peste patru ori mare de a suferi în urma despărţirii părinţilor înainte de împlinirea vârstei de trei ani (49%), comparativ cu cei care se nasc în urma căsătoriei (11%). (Acest risc este dublu în cazul afro-americanilor, triplu în cazul mexicano-americanilor şi de opt ori mai mare în cazul albilor). Un sfert dintre adolescentele implicate într-o relaţie de coabitare consensuală şi 19% din femeile aflate într-o astfel de relaţie rămân gravide într-un interval de şase luni. Dintre acestea, mai puţin de o cincime se căsătoresc într-un interval de şase luni (mai puţin de jumătate în cazul absolventelor de învăţământ superior).

Aproape o treime din cuplurile care se angajează într-o relaţie de coabitare consensuală au un copil dintr-o relaţie anterioară, aşa cum se întâmplă şi în cazul celor care se află într-o astfel de relaţie de cel puţin şase ani. Copiii care locuiesc cu un părinte şi cu partenerul de viaţă al acestuia sunt expuşi unui risc de 20 de ori mai mare de a fi abuzaţi sexual şi cu un risc de opt ori mai mare de a fi supuşi unor rele tratamente, comparativ cu copiii care locuiesc cu părinţii biologici, în cadrul familiilor căsătorite. Chiar şi în cazul cuplurilor care se căsătoresc, copiii provenind din relaţii anterioare sunt supuşi unui risc de opt ori mai mare de a fi victimele abuzurilor sexuale şi unui risc de trei ori mai mare de a fi neglijaţi. Fetele care locuiesc cu un părinte vitreg sunt expuse unui risc de 20 de ori mai mare de a suferi abuzuri sexuale şi unui risc de opt ori mai mare de a fi supuse unor rele tratamente comparativ cu copiii care locuiesc cu părinţii biologici, în cadrul familiilor căsătorite. Fetele care locuiesc cu un părinte vitreg sunt expuse unui risc de viol de 60 de ori mare decât cele care locuiesc cu părinţii biologici.

Femeile aflate în relaţii de coabitare consensuală suferă de depresie mai mult decât femeile căsătorite şi au receptivitate mai scăzută faţă de nevoile emoţionale ale copiilor. Copiii ale căror mame suferă de depresie prezintă un nivel mai ridicat al cortizolului, eliberat ca răspuns la stres (ceea ce poate reprezenta o explicaţie a hipertensiunii la vârsta adultă). Pentru copiii ale căror mame sunt necăsătorite, probabilitatea de a fi alăptaţi la sân scade la jumătate, ceea ce conduce la o creştere a ratei astmului, pneumoniei, infecţiilor auriculare şi intestinale, diabetului, obezităţii şi retardului intelectual.

În cazul copiilor cuplurilor căsătorite, probabilitatea de a locui cu ambii părinţi biologici la vârsta de 15 ani este mult mai mare decât în cazul copiilor cuplurilor angajate într-o relaţie de coabitare consensuală (62% faţă de 37%). Copiii din familiile monoparentale sunt supuşi unui risc dublu de suicid, abuz de alcool şi de droguri, comparativ cu copiii din familii biparentale, iar riscul de deces în urma unei adicţii este de trei ori mai mare în cazul fetelor şi de cinci ori mare în cazul băieţilor. Aceste riscuri se menţin şi în perioada adultă. Copiii ai căror părinţi se căsătoresc înainte de concepţia copilului prezintă un grad mai redus de agresivitate la vârsta de trei ani, comparativ cu copiii proveniţi din familii căsătorite în timpul sarcinii sau imediat după naşterea copilului, respectiv un grad mai scăzut de agresivitate decât copiii ai căror părinţi s-au căsătorit la mai mult de un an de la naşterea copilului. În cazul copiilor crescuţi de ambii părinţi biologici, probabilitatea de a comite o contravenţie sau o infracţiune este mai mică decât în cazul copiilor proveniţi din alte tipuri de relaţii familiale.

Copiii ai căror părinţi au fost implicaţi într-o relaţie de coabitare consensuală (înainte sau după naşterea acestora) sunt expuşi unui risc mai ridicat de sărăcie şi de obţinere de rezultate şcolare slabe, din clasa întâi şi până la facultate, consecinţele fiind un nivel mai scăzut de educaţie şi obţinerea de venituri mai mici, la vârsta adultă. În plus, aceştia se confruntă cu un risc mai mare de a suferi de pe urma neglijenţei în ceea ce priveşte asistenţa medicală, ca şi de pe urma unor afecţiuni cronice fizice şi psihice.

În cazul copiilor care locuiesc cu părinţii biologici sau adoptivi la vârsta de 14 ani, s-a observat un procent mai scăzut de sarcini în perioada adolescenţei; în cazul fetelor se manifestă o probabilitate mai mare de a se căsători decât a se angaja într-o relaţie de coabitare consensuală şi o probabilitate mai mică de a divorţa. Coabitarea consensuală măreşte riscul de despărţiri/divorţuri şi la nivelul copiilor, care tind să perpetueze acest ciclu.

Pe scurt, deşi coabitarea poate părea o etapă convenabilă către o căsătorie sănătoasă, în realitate aceasta agravează riscurile la care sunt supuşi atât partenerii, cât şi copiii existenţi şi viitori ai acestora şi chiar nepoţii. În cazul cuplurilor care coabitează probabilitatea de a se despărţi este mai mare, la fel şi probabilitatea de divorţ, în situaţia în care se căsătoresc. De asemenea, probabilitatea de a-şi înşela partenerul este mai mare decât în cazul cuplurilor căsătorite, la fel şi probabilitatea de manifestare a violenţei şi a abuzului de alcool.

Printre riscurile la care sunt expuşi copiii se numără: despărţirea părinţilor, părinţi vitregi, fraţi vitregi şi conflicte în familie cauzate de existenţa fraţilor vitregi; moarte provocată; deces/handicap cauzat de naşterea prematură; un număr mai mare de probleme comportamentale, anxietate, depresie, rezultate şcolare slabe, probleme de relaţionare socială; un număr mai mare de abuzuri şi de leziuni fizice.

Aceşti copii sunt, de asemenea, expuşi unui risc mai mare de abuz de substanţe toxice, alcool şi tutun; probleme mai grave de sănătate fizică şi psihică în copilărie şi la vârsta adultă, un număr mai mare de sinucideri şi de tentative de suicid, mai multe situaţii de îmbolnăvire cauzate de alcool şi de droguri; un risc mai mare de sărăcie; un risc mai mare de comitere de contravenţii şi infracţiuni.

În plus, există un grad mai ridicat de risc de viol, de activitate sexuală în adolescenţă, de sarcini premaritale (inclusiv riscuri de deces şi de naştere prematură pentru copii), de divorţ, consecinţele negative perpetuându-se până la a treia şi a patra generaţie.

Părinţii, pediatrii şi alţi practicieni din domeniul asistenţei medicale, profesorii, mass-media şi responsabilii cu elaborarea de planuri şi strategii trebuie să se implice în educaţia adolescenţilor cu privire la riscurile coabitării şi la beneficiile căsătoriei, care se întind pe întreaga viaţă, pentru întreaga familie şi pentru societate. Instituţia căsătoriei este unul dintre cele mai bune şi mai ieftine instrumente pe care le are la dispoziţie societatea în ceea ce priveşte sănătatea publică. Adolescenţii şi tinerii trebuie să fie încurajaţi să amâne relaţiile sexuale până la căsătorie, în beneficiul sănătăţii proprii, a copiilor lor, şi a societăţii, în ansamblu.

Patricia Lee June, MD, FCP este membră în cadrul consiliului Colegiului Pediatrilor din SUA.

Traducere: Aurora Conrad

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Când m-am născut, mama a făcut o făgăduință înaintea lui Dumnezeu

„Am trăit o viață lungă, din care mai mult de jumătate din ea am fost înconjurat de oameni purtători de lumină și bucurie duhovnicească.

Prima a fost mama mea, Maria Alexandrovna, om înzestrat, inteligent, pătruns de o adâncă credință în Dumnezeu. Conștientă că sunt trup și suflet ea s-a purtat față de mine în două feluri; ca și către un fiu adevărat și ca și către o creatură cuvântătoare a lui Dumnezeu, obligată să mă educe în adânca credință a Creatorului.

Ea se socotea pe sine cu totul responsabiă în fața lui Dumnezeu, căci El i-a încredințat un suflet omenesc.

Eu am fost al treilea copil în familie. Fratele meu a murit când avea doi ani, iar sora mea a murit când avea patru ani.

Când m-am născut, mama a făcut o făgăduință înaintea lui Dumnezeu, că va depune în mine credință, sinceritate și dragoste către oameni. Și așa, cu adevărat, m-a educat mama.” 

Părintele Arsenie – Acuzatul ZEK – Un sfânt înlagărele comuniste, Editura Egumeniţa

Totalitarismul în oglindă - Expozeu dezbatere

Părinţii mei – „Hipioţii”

de Andreea Giurgea

Notă: Andreea Giurgea are 42 de ani, este căsătorită din 1993 şi are 6 copii. A terminat Facultatea de Jurnalism a Universităţii Bucureşti în 1997 şi Facultatea de Psihologie a Universităţii Ovidius în 2006. În prezent lucrează în Constanţa ca psihoterapeut.

Nu cred că ei cunoşteau de fapt termenul. Eu l-am învăţat prin facultate şi n-am făcut nicio legătură cu familia noastră. Vară-mea a fost cea care a observat la un moment dat, şi mi-a spus şi mie, că noi am fost crescuţi “aşa, cam hippy”. Întâi m-am mirat. Mi-a luat ceva de răscolit prin amintiri ca să înţeleg că avea, de fapt, dreptate. Dincolo de aparenţe.

Mama n-a avut în viaţa ei blugi. (A avut totuşi o rochiţă hippy autentică, de jerseu, scurtă, imprimată cu flori mari, psihedelice. Acum e la mine). Tata a ajuns ce-i drept să-i poarte sistematic, dar numai după Revoluţie, când au apărut şi la noi – după ce se ieftiniseră. Tata nu a avut vreodată plete, dar am avut eu şi frate-meu. Dar vară-mea a văzut bine, părinţii mei erau spirite libere.

Citeşte şi: „De la al treilea copil, nu am mai simţit niciun efort – doar casa devenea din ce în ce mai aglomerată” – Andreea Giurgea, psiholog şi mamă a şase copii

Munceau amândoi din greu la “serviciile” lor. Tata era de-a dreptul workaholic – în fine, pe vremea aia nu exista cuvântul ăsta la noi. Să zicem că era oltean perfecţionist. Mereu ajungea târziu acasă în timpul săptămânii. Frate-meu a venit odată plângând de la grădiniţă – “copiii răi” îi spuseseră că el nu are tătic. Ca pe noi ne luau mereu mama şi bunica. Atunci a pus mama piciorul în prag şi l-a obligat să-şi facă timp de câteva zile apariţia la 4 jumate să îşi recupereze moştenitorul. La înmormântarea lui am aflat cum colegii şi muncitorii îi spuneau “Ghepardul” – după paşii uriaşi cu care măsura şantierele. (Era un tip înalt. Eu şi frate-meu am moştenit dacă nu paşii, măcar viteza – de la mersul pe jos pe lângă el. La un pas de-al lui noi trebuia să facem trei – şi uite aşa mergem pe stradă de parcă am fi fugăriţi). Ajunsese al doilea în ierarhie după directorul fabricii deşi nu era membru de partid. Făcuse sport în tinereţe, volei, şi se ocupase cu drag să aibă fabrica lor echipă de fotbal, bază sportivă… A fost arbitru şi observator pentru meciurile de fotbal, mereu dispărea duminicile de acasă.

Mama era ceva mai relaxată. Fiindcă era drăguţă şi prietenoasă, şi vorbea fluent câteva limbi străine pe care le învăţase singura fără efort, pe lângă meseria ei de ingineră avea sarcina să facă şi PR – din nou, înainte să existe noţiunea asta pe la noi. Asta însemna că era pusă şi să se ocupe de delegaţiile “străine” care veneau să stabilească diverse colaborări cu fabrica ei – nu săriţi în sus, produceau hârtie. Şi trimisă, când era cazul, în deplasări similare. Traducea şi contractele, şi aşa mai departe. Muncea în plus, dar îi plăcea. Cel puţin n-am auzit-o niciodată plângându-se. Noi eram fericiţi, colaboratorii capitalişti îi mai scăpau câte o recompensă sub formă de ciocolată. Iată cum de pe vremea comuniştilor eu şi frate-meu ştiam ce e aia Toblerone.

Citeşte şi: „Familia înseamnă să te laşi pe tine şi plăcerile tale la o parte. Şi asta nu e uşor.” – interviu cu Andreea Giurgea, psiholog şi mamă a şase copii

Cea mai mare calitate profesională a părinţilor mei a fost însă că au reuşit să fie Oameni. După ce am terminat facultatea am lucrat vreo câteva luni la birourile unei firme mari din zona industrială. Ajungeam des prin fabrică, printre muncitori. Îmi auzeau numele: a, tu eşti fetiţa lui M/S ? (şi chipul interlocutorului se lumina de un zâmbet cald). Ce mai fac mămica/tăticu? … şi urmau frânturi de amintiri la fel de luminoase ca zâmbetele.

Mama habar n-avea să gătească. A învăţat târziu, după ce a murit bunica – şi de fapt a învăţat cu adevărat numai după ce a ieşit la pensie, de dragul nepoţilor. Nu se omora nici cu ordinea şi curăţenia. Mobila din casa noastră era desperecheată, majoritatea primite de ocazie de pe la rude. Piesele apăreau după nevoi – gen “a crescut copilul, să mai facem rost de un pat”. Eu am dormit până în clasa întâi în pătuţul de fier pe care îl avusesem ca bebe, după ce îi scoseseră plasele. S-a îndurat până la urma bunica şi mi-a cumpărat din pensie o mobilă cu pat şi birou pentru camera “mea”. Frate-meu avea o dormeză veche, cu arcuri. Ce mai săream toată ziua pe ea! Singura piesă de mobilier impresionantă era biblioteca din sufragerie, aproape cât peretele – când am apărut noi era deja plină ochi, stăteau cărţile în ea pe 2-3 rânduri. Clasicii ruşi erau pe rândul 2, aşa că i-am descoperit târziu.

Nimeni nu-şi bătea la noi capul cu estetica sau feng-shui-ul. Mobila din casă era mai degrabă un decor pentru activităţile locatarilor. Jucărioarele noastre făceau alpinism pe bibliotecă folosind aţă şi bolduri pe post de pitoane. (Varianta Himalaia era să îi coborâm legaţi cu sfoară în jos de la balcon, de la etajul 6). Ne căţărăm pe şifonier şi de acolo săream de-a latul camerei în patul părinţilor. Din cutii de bomboane sau pantofi făceam tot felul de complexe rezidenţiale înşirate prin toată casa. Sub masă din sufragerie construiam forturi. Taburetele mergeau perfect la cursele cu obstacole organizate pe hol – la una din astea am reuşit să îmi sparg capul. Cel mai romantic joc era cel în care eu şi frate-meu deveneam haiduci, ne făceam cai dintr-o combinaţie suspecta de scaune, perne şi paturi iar semnul distinctiv al haiduciei, nu ştiu de ce, erau 2 pălării ale tatei. Jocul se chema “De-a Vitezele Pălării”. Când apăreau şi verişorii se lăsa cu baba-oarba pe holuri şi ascunsa prin şifoniere. Nu-mi amintesc să fi fost certaţi vreodată, deşi diversele consecinţe ale imaginaţiei noastre umpleau casa cu zilele blocând traficul spre baie sau frigider. Prin comparaţie, eu sunt faţă de copiii mei o adevărată scorpie.

Aveau salarii mari, dar niciodată nu am avut senzaţia că „avem bani”. (Acum realizez că probabil banii lor se duceau pe mâncare cumpărată la negru, fiindcă nu îmi amintesc să fi stat regulat la cozi sau să fi suferit de foame). Nu aveam în casă lucruri de valoare. (Aveam, ce-i drept, o maşină cumpărată cam pe când mă născusem eu). Nu primeam cadouri scumpe. Nu aveam blugi – supremul lux pe vremea aia. Dacă voiam o păpuşă mai de fitze mă duceam să mă rog de bunica. Dar au reuşit să ne cumpere biciclete la amândoi – Pegasuri din alea pliabile să încapă în lift, costau o grămadă. (După aia tata băga aproape zilnic una din ele în portbagaj şi mergea cu noi în Portul Tomis unde nu era trafic, să se convingă că ne descurcăm. Abia acum îl înţeleg, pe atunci tare ne mai enerva). În schimb, nu era vacanţă de vară şi de iarnă fără să plecăm pe undeva. Ne cazam pe la prieteni, la rude, uneori la vreun hotel sau cabană. Ne-au dus pe munte – în Ciucaş – de pe la 7-8 ani. Ne-au cumpărat chiar şi patine de la Sinaia (le schimbam periodic cu ale verişorilor sau prietenilor când ne rămâneau mici). Ne-au cărat în drumeţii. Aproape fiecare sfârşit de săptămână de când se încălzea afară însemna ieşiri în jurul oraşului cu câte un grup de prieteni. Am o grămadă de amintiri pline de aer şi soare, de mare şi lac, de magicele păduri din Dobrogea debordând de viaţă. Când tai iarba în curte acum, mirosul mă aruncă direct în copilărie.

Nu am simţit că eram centrul vieţii lor, dar nici nu am fost vreodată deranjaţi de asta. Nu au renunţat pentru noi la bucuriile lor ( îmi amintesc seri prelungite de remi cu masa acoperită cu o pătură să nu facă zgomot, de băute relaxate cu prietenii, de adunări pe la câte unul care „avea video” până noaptea târziu). Doar ne-au altoit firesc pe lângă ele ca şi cum asta ar fi fost singura soluţie logică. Ne distram şi noi pe lângă ei în legea noastră cu copiii prietenilor respectivi sau cu verişorii aferenţi. Care acum ne sunt, la rândul lor, prieteni. Acum realizez că atmosfera în care am crescut seamăna oarecum cu cea pe care am trăit-o mai târziu la cămin pe când eram la facultate – o comuniune relaxată cu oameni având aceleaşi interese şi plăceri, cu care te poţi înţelege în gesturi şi cuvinte puţine, şi care te acceptă aşa cum eşti. Lângă care poţi fi tu însuţi..

Tata şi mama se purtau ca o echipă. Într-un concediu de iarnă cu polei am derapat şi am intrat cu maşina într-un şanţ; tata a suit-o pe mama pe capota, aşa am reuşit să ieşim şi am mers câţiva kilometri. Nici acum nu înţeleg cum a reuşit să stea pe capota sticloasă de la chiciură. Pe când era însărcinată cu mine era consemnată la pat în ultimele luni şi tata o scotea afară cărând-o în braţe. Tata avea diabet insulinodependent, avea perioade când făcea destul de des crize de hipoglicemie (la astea omul nu mai e conştient şi de obicei nu-i deloc cooperant, e destul de greu să te descurci cu el, mai ales că tata avea un metru optzeci) – n-am auzit-o pe mama să se plângă vreodată de complicaţiile vieţii alături de el. Nu erau cuplul perfect, se ciondăneau şi ei ca oamenii, se călcau pe nervi mai mereu unul pe celălalt, dar nu se certau niciodată în situaţii de criză. Atunci se mobilizau şi făceau ceea ce trebuia făcut, fără văicăreli şi reproşuri. (Cred că se completau unul pe altul mult mai mult decât am înţeles noi vreodată. Probabil că faptul că tata a supravieţuit până la 82 de ani cu un diabet sever declanşat în tinereţe se datorează în mare măsură relaţiei lor).

Au ştiut mereu să îşi acorde unul altuia libertatea de a fi ei înşişi. Tata dispărea liniştit la meciurile lui, mama venea în unele seri târziu acasă de la vreo „cină de protocol” sau mergea fără el la teatru… Ne mai luau şi pe noi uneori. Nu că nu ar fi încercat să împărtăşească preocupările respective unul cu altul, doar ajunseseră în timp la concluzia că nu-i obligatoriu ca tot ceea ce îi place unuia să îi placă şi celuilalt Singurele scandaluri erau când workaholicul de tata declară că nu-şi poate lua concediu. Astea erau activităţi clare de familie, nu existau scuze.

Şi-au acceptat cu drag unul celuilalt părinţii, fraţii şi surorile, şi majoritatea rubedeniilor. Am crescut într-o mare familie prietenoasă, printre verişori de diverse grade şi provenienţe, am realizat destul de târziu care din ei e din partea mamei şi care din partea tatei. Prietenii unuia deveneau automat şi prietenii celuilalt, primiţi oricând în la noi în casă şi ajutaţi necondiţionat. Aşa cum erau primiţi mai târziu şi prietenii noştri.

Ne-au oferit şi nouă aceeaşi libertate. Nu ne-au cenzurat niciodată preocupările, hainele, timpul liber, prieteniile, ni le-au acceptat ca pe ceva firesc. Nu ne-au impus vreo facultate sau vreo carieră anume, ci ne-au lăsat să ne asumăm propriile alegeri şi chiar eşecurile. Mai comentau ei uneori, dar interdicţii propriu-zise nu au existat. Poate că ne-a fost mai greu aşa – şi eu şi fratele meu am renunţat după un an la facultăţile la care intrasem iniţial după terminarea liceului – dar acum nici unul din noi nu e nefericit cu meseria lui, şi cred că nu e puţin lucru.

Ne-au ajutat mereu cât au putut – tata mai discret, ca un adevărat senior, mama mai protestând şi dându-şi cu părerea, dar au fost alături de noi la nevoie cu tot ce au putut ei. Am învăţat şi noi să nu le cerem mai mult. Ni s-a părut corect, căci şi ei ne cereau rareori câte ceva – tata aproape niciodată.

Nu i-am auzit vreodată făcându-şi vreo declaraţie de dragoste. Dar nu am auzit niciodată la noi în casa nici înjurături sau cuvinte tăioase. Sau ironii încărcate de răutate. Am auzit în schimb spunându-se lucrurilor pe nume. Am auzit glume şi haz de necaz cât cuprinde. Nimeni nu se supăra, şi aşa am învăţat să nu ne supărăm nici noi. Şi să râdem unul de altul şi chiar de noi înşine. Să nu te iei prea în serios e un exerciţiu minunat.

Nu au fost părinţii perfecţi. (E drept, nici nu au cerut perfecţiunea de la noi).Şi eu şi fratele meu am avut destule să le reproşăm de-a lungul anilor, spuse sau nespuse. Dar nu cred că le-am mulţumit vreodată îndeajuns pentru tot ce ne-au dăruit fiind aşa cum au fost – lucruri pe care ni le-au transmis fără să ne dăm măcar seama. Pentru loialitate, generozitate, curaj. Pentru firescul de a lua din povara celui de lângă tine atunci când devine prea grea, fără a cere nimic în schimb. Pentru tăria de a accepta durerea şi greutăţile ca pe o parte inerentă a vieţii şi relaţiilor dintre oameni. Pentru munţi şi pentru plajele pustii, pentru păduri, pentru iarba proaspăt cosită. Pentru mersul prin zăpada până la genunchi. Pentru libertate.

Şi pentru puterea de a plăti preţul ei.

Mulţumesc, mamă!

Mulţumesc, tată!

Sursa: stiripentruviata.ro

Vladimir, mitropolitul Chişinăului şi al Întregii Moldove: „Voi boteza personal nou-născuții din familiile cu 4 sau mai mulți copii”

Mitropolitul Vladimir a promis sâmbătă, 23 mai, în cadrul „Marșului Familiei”, desfășurat în capitala Republicii Moldova, că va boteza personal, la Catedrala Mitropolitană toți nou-născuții din familiile cu 4 sau mai mulți copii.

„Îndemn creștinii să nască cât mai mulți copii. Personal voi încreștina în Catedrală copiii născuți începând cu al patrulea. Iar dacă Dumnezeu îmi va da timp, tot eu îi și voi cununa”, a declarat mitropolitul.

Marșul a fost organizat de către Mitropolia Moldovei și a culminat cu depunerea florilor la monumentul Binecredinciosul Voievod Stefan cel Mare si Sfant și un Te Deum de mulţumire.

Sursa: ortodox.md

25 mai: A treia aflare a Capului Sfântului Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului

24 mai: Duminica a 7-a după Paști (a Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic)

24 mai: Sfântul Cuvios Simeon cel din Muntele Minunat

Cum mi-am salvat căsnicia

Sursa: portalul „Христиане”

Fiica mea cea mare, Genna, mi-a povestit acum ceva timp: „Când eram mică, mă temeam cel mai mult ca nu cumva tu și mama să vă despărțiți. La 12 ani, mi-am dat seama că vă certați atât de des, încât mai bine ați fi divorțat”. Apoi Genna a zâmbit și mi-a spus: „Acum sunt bucuroasă că voi, dragii mei părinți, v-ați rezolvat, în sfârșit, toate problemele”.

Acum mulți ani, eu și Kerry, soția mea, am fost încercați de niște greutăți. Deja am început să uit ce anume ne-a făcut să ne apropiem din nou, dar, în mod cert, pot să spun că nu caracterele noastre, pentru că eram, să spunem așa, două firi total diferite. Cu cât mai mult înaintam în căsnicie, cu atât mai mult diferențele dintre noi erau mai evidente. În momentul în care am devenit „un om bogat și renumit”, căsnicia noastră a început să scârțâie pe la încheieturi destul de grav, însă acesta era doar începutul.

A început să ne fie atât de greu să trăim împreună, încât ori de câte ori plecam la câte-o lansare de carte era pentru mine ca o ușurare, ca o eliberare a unuia de celălalt. Deși, mai întotdeauna se întâmpla ca pentru acest moment de ușurare „să plătesc” scump, îndurând la întoarcere câte o ceartă teribilă. Certurile au început să fie regulate, iar viața pașnică de familie devenise un lux pe care nu mi-l mai puteam permite. Fiecare ridicase în jurul său niște „ziduri” de apărare față de energia negativă a celuilalt. Divorțul era la un pas și chiar am dezbătut această temă în mod repetat.

Când eram plecat, la următoarea lansare de carte, am avut un gând. A avut loc apoi o discuție aprinsă cu Kerry, care s-a transformat rapid într-o ceartă. Mi-a închis telefonul. Eram singur, cu sentimentele la pământ și bulversat. Ajunsesem la capătul puterilor. Și exact atunci m-am adresat lui Dumnezeu. De fapt, eu am dat buzna! Nu știu dacă asta se putea numi rugăciune… Ar putea fi strigătul o rugăciune? În orice caz, nu o să uit niciodată acel moment.

Stăteam sub duș la un hotel scump și îi reproșam lui Dumnezeu strigându-i că nu mi-a aranjat și mie o căsnicie fericită și că nu mai pot trăi așa nicio clipă. Oricât de mult aș fi urât gândul la divorț, nu mai puteam suporta această rană a căsniciei noastre. Nu pot să înțeleg un lucru, îmi spuneam: „de ce e totul atât de greu?!” În adâncul sufletului, eu știam că soția mea e un om excepțional. Și nici eu nu sunt un om rău. Atunci de ce ne e atât de greu să trăim împreună? Cum de m-am căsătorit cu cineva care e atât de diferit de mine? Și oare chiar atât de greu îi e să se schimbe?

Când am simțit că m-au lăsat toate puterile, devastat și răvășit cu totul, m-am așezat pe gresia din baie și am început să plâng. În prăpastia disperării mele am zărit o luminiță: Rick, nu poți s-o schimbi. Însă tu însuți te poți schimba. În acel moment am început să mă rog: „Dacă nu pot să o schimb pe ea, schimbă-mă pe mine, Doamne!” M-am rugat așa până târziu în noapte. M-am rugat toată ziua următoare, până  când a aterizat avionul. M-am rugat și când am intrat în casă, unde m-a întâmpinat cu răceală soția mea, care abia m-a recunoscut. În acea noapte, când ne-am întins în pat, la câțiva centimetri unul de celălalt, odată ca niciodată, am avut o nouă sclipire. Știam exact ce trebuie făcut.

În dimineața următoare m-am întors către Kerry și am întrebat-o: „Cum aș putea să-ți fac ziua mai bună?”

Kerry s-a uitat încruntată la mine: „Ce?”

– Cum aș putea să-ți fac ziua mai bună?

– Nu poți să faci nimic, a răspuns ea.  De ce întrebi asta?

– Pentru că e o chestie la modul cel mai serios, am spus eu. Eu chiar vreau să știu ce pot să fac ca tu să ai o zi mai bună.

S-a uitat- aștepta o nouă izbucnire din partea mea. Eu am dat din cap și am plecat să fac curat. Ziua următoare am pus aceeași întrebare.  Și-a încruntat privirea și mi-a spus: „Fă curat în garaj!”

Am suspinat adânc. Deja era făcut planul pentru ziua aceea, iar sarcina aceasta sunt convins că mi-o dăduse doar așa, fără niciun sens. Îmi doream atât de mult să mă descarc și să încep să urlu. Însă mi-am spus: „Buuun!” Următoarele două ore le-am petrecut în garaj. Kerry nu mai știa ce să creadă. A venit dimineața următoare. Aceeași întrebare.

-Nu trebuie să faci nimic, a spus ea. Nimic! Încetează să mă mai întrebi asta!

- Scuză-mă! Dar mi-am promis ceva și nu o să-mi calc cuvântul. Cum aș putea să-ți fac ziua mai bună?

- Dar de ce faci toate astea?

-Pentru că te iubesc, am spus eu. La fel cum iubesc și căsnicia noastră.

În dimineața următoare am pus aceeași întrebare. Și în următoarea. Și în cea care a urmat. Cam peste două săptămâni s-a întâmplat o minune. Când i-am adresat întrebarea mea obișnuită, Kerry a început să plângă, iar apoi să se jelească de-a dreptul. După ce s-a calmat un pic, a zis: „Ajunge cu întrebarea asta! Problema nu e la tine, problema e la mine. E atât de greu să trăiești cu una ca mine. Și, de fapt, nu înțeleg cum de nu pleci de lângă mine…”

I-am luat ușor bărbia și am făcut-o să mă privească în ochi: „Pentru că te iubesc! Cum aș putea să-ți fac ziua mai bună?

– Dar eu ar trebui să te întreb pe tine!

– Ar trebui, am spus eu, dar nu acum. Acum eu sunt cel care trebuie să se schimbe. Trebuie să înțelegi cât de mult însemni tu pentru mine.

Aici și-a așternut capul pe pieptul meu și mi-a zis: „Iartă-mă! Am fost atât de răutăcioasă…”

– Te iubesc, am spus eu.

– Și eu te iubesc, mi-a răspuns ea.

– Cum aș putea să-ți fac ziua mai bună?

M-a privit în ochi cu un chip drăgălaș și mi-a spus: „Poate…Ieșim astăzi undeva în oraș?”

Eu am zâmbit și am zis: „Oh, bună idee!”

Acea întrebare a mea am continuat să o pun întreaga lună următoare. Am încetat să ne mai certăm. Iar apoi Kerry m-a întrebat: „Dar eu ce să fac? Cum să fac să devin pentru tine o soție mai bună?”

Și asta a distrus și ultimele „ziduri” dintre noi. Am început să discutăm sincer, să vedem ce vrem de la viață și cum să ne facem viața unul altuia mai ușoară și mai fericită. Desigur, nu am reușit să ne rezolvăm toate problemele.  Și nu pot să spun că după aceea nu ne-am mai certat niciodată. Însă s-a schimbat tonul pe care ne certam. Pe lângă faptul că ne certam mult mai rar, în certurile noastre nu mai era acea aprindere ca înainte. Pur și simplu am îndepărtat tot veninul  din certurile noastre. Când se întâmpla să ne certăm nu-l mai făceam pe celălalt să sufere.

Eu și Kerry am parcurs de atunci mai bine de treizeci de ani de căsnicie. Nu doar că o iubesc, dar îmi e atât de dragă… Îmi place să ne petrecem timpul împreună. Îi simt atât de tare lipsa când nu e lângă mine. Am mare nevoie de ea. Multe din acele diferențe dintre noi s-au transformat la un moment dat în niște calități, în punctele noastre forte, iar unele chiar au dispărut cu totul. Am învățat să avem grijă unul de altul și, cel mai important, am găsit dorința de a face acest lucru.

Căsnicia nu e o treabă deloc ușoară. Dar și să fii părinte e greu și să te menții în formă e greu, chiar și să scrii cărți e greu. Și toate lucrurile importante din viață m-au făcut să înțeleg că nu e ușor. Dar să treci prin viață cu cineva aproape e cel mai de preț dar. Am mai înțeles și că viața de familie e cea care vindecă toate părțile rele ale caracterului nostru, părți pe care le avem cu toții.

Cu timpul, am înțeles că experiența noastră a fost tabloul celei mai mari lecții despre căsnicie. Întrebarea pe care fiecare dintre soți ar trebui să i-o adreseze jumătății lui este aceasta: „Cum aș putea să-ți fac ziua mai bună?” Aceasta este iubirea. Am scris și eu câteva romane de dragoste în care a existat întotdeauna o dorință, unde mereu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Ideea e că dacă „au trăi fericiți” nu e rezultatul unei dorințe. Sau nu rezultatul acelei dorințe din romanele de dragoste obișnuite. Iubirea adevărată  nu e dorința de a-l domina pe celălalt, ci dorința de a-l vedea fericit. Uneori, chiar cu prețul propriei fericiri. Iubirea adevărată nu e încercarea de a face din obiectul iubirii copia fidelă a eului tău. Iubirea adevărată este deschiderea propriilor disponibilități de a avea grijă de cel de lângă tine și de a face totul cu răbdare, astfel încât să faci bine tuturor. Toate celelalte sunt niște variante de egoism.

N-aș îndrăzni să spun că situația mea și a lui Kerry se potrivește tuturor. Nu îndrăznesc să spun nici măcar că merită să salvezi chiar toate căsniciile. Însă sunt extraordinar de fericit pentru mine și pentru că familia mea stă încă pe picioare, că am o soție, care e cel mai bun prieten al meu, alături de care mă trezesc în fiecare dimineață. Și mai ales, sunt recunoscător pentru faptul că, din când în când, după zeci de ani, unul dintre noi încă se mai întoarce către celălalt și îl întreabă: „Cum aș putea să-ți fac ziua mai bună?” Și nu contează dacă ți s-a pus ție întrebarea sau tu ai întrebat, important e că la o asemenea întrebare merită să te trezești dimineața.

Traducere: Emanuel Vârdol

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

********************************************************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.