Şcoala de Duminică: Pianistul Horia Mihail: "Celebritatea poate distruge definitiv misiunea pe care o avem"

 

Solist concertist al Orchestrelor și Corurilor Radio, pianistul Horia Mihail a susţinut concerte, recitaluri solo şi de muzică de cameră în 18 ţări, pe 4 continente, colaborând cu artişti cunoscuţi precum Roman Totenberg, Lory Wallfisch, Robert Merfeld, Peter Zazofsky, Andres Diaz şi Nathaniel Rosen. A fost lector universitar la Boston University și solist al orchestrelor Boston Pops, Topeka Symphony, Boston University Symphony şi University of Illinois Symphony.

În calitate de președinte al Asociației Culturale Accendo, Horia Mihail desfășoară o intensă activitate managerială, organizând cinci turnee MusicON ale Romanian Piano Trio, trei turnee Stradivarius,  turneele Pianul Călător,  Duelul Viorilor: Stradivarius vs. Guarneri și Cele trei dive.

De Ionela Doboş

Nu sunt puţini tinerii în opinia cărora opțiunea de a rămâne în România ar echivala cu plafonarea cel puțin profesională, dacă nu și personală. Cum vi se pare această opinie, dat fiind faptul că v-ați întors după 10 ani din SUA unde ați activat ca Associate Professor la Boston University?

Horia Mihail: În primul rând, ar trebui să fac o remarcă ce se referă la sintagma „întors în România”. Nu m-am considerat niciodată un imigrant, am fost plecat într-o altă țară pentru a studia și pentru a îmi îmbogăți cunoștințele în cele mai varii domenii. Anii petrecuți în Statele Unite au reprezentat doar o perioadă în care am acumulat foarte mult, atât profesional cât și uman. Sunt convins că activitatea mea profesională din ultimii ani, atât în România cât și peste hotare, precum și multele alte exemple de români care se împlinesc profesional și personal aici în România,  demonstrează că în cele mai multe cazuri plafonarea este de fapt o „opțiune personală” care nu are legătură cu locul în care te afli. 

Cât de mult v-a ajutat experiența studiului în Statele Unite în proiectele profesionale pe care le-ați dezvoltat ulterior?

În afară de experiența pe care am dobândit-o atât prin cele ce am învățat de la doi mari profesori – Ian Hobson la University of Illinois și Anthony di Bonaventura la Boston University – cât și din contactul pe care l-am avut cu iluștri muzicieni ai lumii, am reușit să dezleg secretul business-ului muzical, asa cum funcționează, cu bine, în atâtea țări civilizate din lume. Din păcate, acei mecena din vechime ai artiștilor au dispărut sau sunt pe cale de dispariție. În același timp finanțarea diverselor proiecte culturale necesită bani iar guvernele sunt din ce în ce mai zgârcite. Atragerea sponsorizărilor pentru cultură este un domeniu foarte vast dar, din păcate, puțin explorat în România. Este, însă, un parametru indispensabil atât pentru artiști, cât și pentru public. Ei bine, pentru a obține sponsorizări, artistul (sau managerul) trebuie să ofere în schimb anumite beneficii, printre ele fiind și numărul de spectatori de la evenimentele prezentate. Muzica „la modă” atrage mai mulți spectatori, e adevărat, în consecință și sponsorizari mai mari. Secretul însă, ne este oferit „pe tavă” de marile orchestre occidentale și nu numai (Boston Symphony, Berlin Philharmonic, etc, etc, etc). Fondurile sunt atrase prin spectacole de masă extrem de bine mediatizate (concerte pops, spectacole în aer liber, muzică de film și multe altele) și sunt folosite pentru întreaga activitate a ansamblului. Practic, am reușit să adaptez acest sistem la realitatea românească, am deschis o cale viabilă pentru mulți artiști, organizarea a 11 turnee naționale în doar șase ani (cinci turnee Music ON ale Romanian Piano Trio, trei turnee Stradivarius, iar în 2011 Pianul Călător, Duelul Viorilor și Cele trei dive – ultimele trei cu largul concurs și ajutor al Radio România Cultural), demonstrând că se poate și în România.

Deși sunteți pianist de profesie, ați organizat până în prezent numeroase turnee de muzică clasică. Care au fost motivele pentru care ați decis să vă implicați în managementul muzical și cum a descurs experiența dumneavoastră managerială?

Răspunsul este simplu și ține de economie. Este vorba de legea cererii și a ofertei în domeniul muzicii clasice în România. În calitate de artist aveam ce oferi publicului autohton. Cerere însă, nu era. Și nu din partea publicului, ci a organizatorilor. Din păcate, posibiliățile financiare ale angajatorilor erau reduse. În primul an, după ce am format Romanian Piano Trio și încercam să programăm recitaluri în țară, răspunsul era invariabil același: „vă apreciem ca artiști, vă invităm separat ca soliști în concerte cu orchestra, însă nu putem oferi 3 onorarii (minuscule), 3 cazări și 3 bilete de tren”. Având în vedere dorința noastră de a cânta în România, am luat taurul de coarne și am fost nevoit să suplinesc absența unui manager. Am organizat turnee, am stabilit parteneriate media pentru promovarea acestora, am obținut finanțare privată pentru susținerea a sute de concerte și evenimente. Din fericire, iată, 6 ani mai târziu, lucrurile încep să se îndrepte și în ceea ce privește posibilitățile financiare ale organizatorilor de concerte, managementul la multe instituții de cultură este din ce în ce mai performant.

Cu excepţia turneului Pianul Călător,  în toate celelalte turnee - Stardivarius, Music On,  Duelul viorilor, Cele trei dive - ați ales să cântați în compania altor muzicieni români. De ce ați optat pentru această formulă interpretativă?

Colaborarea cu alți artiști este o fațetă foarte importantă a activității mele. În afara faptului că repertoriul pentru diverse ansambluri camerale sau instrumental-vocale este superb și foarte variat și că îmi face mare plăcere să fiu alături de cât mai mulți colegi, aceste experiențe mă îmbogățesc din punct de vedere artistic, deoarece intru în contact nemijlocit cu alte personalități, ascult alte puncte de vedere, învăț din știința altora. Mai mult decât atât, în timpul concertelor alături de alți muzicieni, se creează un tip de energie ce nu este prezentă în recitalurile solo, muzicienii transmițând emoții și idei unii altora.

O parte dintre turneele amintite au avut nu doar un scop umanitar, ca de pildă turneul Stradivarius din 2009,  dar și o dimensiune socio-educațională. Ați cântat în orașe din România unde nu există săli de concerte sau o predilecţie a publicului pentru muzica clasică. Totodată ați realizat o serie de workshop-uri pentru tineri. Ce anume v-a motivat în aceste demersuri?

Din păcate muzica clasică este încă asociată cu categoria de vârstă a celor trecuți de prima tinerețe. Muzica clasică însă se adresează tuturor oamenilor, indiferent de profesie, de  clasa socială, nivelul educațional sau cultural. Observând că, la concertele mele, marea majoritate a publicului avea părul alb, am hotărât să încerc să îi „păcălesc” pe tinerii care nu avuseseră un prim contact cu muzica. Pentru turneele Romanian Piano Trio am realizat afișe deosebite, atrăgătoare, câteodată chiar surprinzătoare, ne-am îmbrăcat în tricouri colorate la concerte, am vorbit publicului despre muzica pe care o cântăm, totul într-o atmosferă relaxată, prietenoasă. Am încercat și, până la urmă, am reușit să demitizăm într-un fel poziția artistului interpret, am distrus bariera dintre muzicieni și public. După numai 5 ani, sălile de concert, la concertele în care mă urc pe scenă, sunt pline, majoritatea publicului fiind alcătuită din cei ce s-au îndragostit, mulți la prima vedere, de muzica pe care o fac.  

Ce rol ar putea avea cultura muzicală în formarea unui tânăr? Credeți că educația muzicală ar trebui mai mult încurajată de sistemul de învățământ românesc? Dacă da, în ce mod?

Cultura muzicală ar trebui să reprezinte doar o fracțiune din educația oricărui adult. Sunt adeptul acelui tip de educație renascentistă, unde cei inteligenți acumulau cunoștințe despre toate artele și în cât mai multe domenii. Părerea mea este că educația muzicală din România, acolo unde ea există, se face într-un mod eronat. Un viitor meloman nu are nevoie de solfegii, nu trebuie să știe să citească note sau să aibă diverse cunoștințe teoretice. Deseori, aceste ore pot deveni agasante pentru mulți, îndepărtându-i astfel de muzică, fără să ajungă să o cunoască. În Statele Unite, în anumite licee, există un curs care se numește „Aprecierea muzicii”. În acest curs, profesorii încearcă să îi apropie pe elevi de muzica clasică făcând paralele cu alte genuri de muzică, mult mai populare printre tineri. În felul acesta, numărul melomanilor rămâne constant, cei ce dispar fiind înlocuiți de tineri. 

Care este publicul în prezența căruia vă simțiți cel mai bine atunci când sunteți pe scenă și cum ați aprecia capacitatea de receptare a muzicii clasice de către publicul românesc?

O să vă povestesc cea mai placută amintire. În anul 1997 am susținut un turneu de recitaluri în Germania alături de violoncelistul Tobias Werner. Un program frumos, atrăgător, alcătuit din Adagio și Allegro de Schumann, a treia sonată a lui Beethoven și Sonata în Re major de Mendelssohn. Am intrat pe scenă, am început să cântăm. De la primele note am simțit că reușim să transmitem tot ceea ce voiam, am simțit publicul alături de noi, urmărindu-ne în periplul nostru muzical atât cu mintea, cât mai ales cu sufletul. La sfârșit, am văzut spectatori cu ochii înlăcrimați, unii radiau de bucurie. Un succes fantastic, nu neapărat prin prisma aplauzelor, ci a stării în care toți cei de acolo ne aflam. Am uitat să menționez un aspect: ne aflam într-un mic sat de lângă Stuttgart iar în sala erau.. doar 11 spectatori, capacitatea maximă a micuței încăperi. Mesajul meu este următorul: în momentul în care decizi să faci așa ceva, succesul „întrepriderii” tale nu este măsurat de celebritatea sălilor, numărul de spectatori, ecourile din ziare sau mărimea onorariului. Câteodată celebritatea poate distruge definitiv misiunea pe care o avem, aceea de simpli re-creatori ai unor opere de artă.

Unui tânăr care astăzi ar dori să urmeze o carieră în domeniul pianisticii, dar care are totuși unele ezitări în această privință, ce anume i-ați spune dacă v-ar cere un sfat?

Aș repeta un slogan al unei firme care produce echipament sportiv: Just do it!

Sursă: Voci pentru România