De Cristina Diac
FUNDATA
Prin voia soartei şi a lor, o parte din basarabenii şi
bucovinenii care au fugit în România de frica ruşilor în 1940 îşi trăiesc astăzi
bătrâneţea la Fundata, un sat din mijlocul Bărăganului.
Cu 15 kilometri înainte de Slobozia, părăsim drumul
naţional ce leagă Bucureştiul de Constanţa. Urmăm indicatorul şi o luăm spre stânga.
Drumul spre Fundata e un fel de cărare aproximativ pietruită, plină de hârtoape.
Le ocolim cum putem şi închidem rapid geamurile: probabil că de la şosea deja
nu se mai distinge maşina din norul gros de praf.
ÎN FINE, AJUNGEM. Ce căutăm noi în mijlocul Bărăganului, la Fundata - un sat uitat de
lume, fără primărie, fără şcoală, fără post de poliţie, ce probabil că nu se găseşte
pe nici o hartă?! Dintre cei
mai vârstnici locuitori ai săi, mulţi sunt români din Basarabia care au trăit
evenimentele din vara lui 1940 şi au primit apoi colonizare în Banat.
"DIN LAC ÎN PUŢ". Bătrânii de la Fundata erau în 1940 copii sau
adolescenţi. O parte din ei a plecat în România cu părinţii şi cu fraţii sau
numai cu unul din părinţi, o parte a familiei rămânând pe loc. În noaptea de
Rusalii a anului 1951, în contextul divergenţelor dintre Stalin şi Tito, conducătorul
Iugoslaviei comuniste, locuitorii din satele aflate pe o rază de 50 de
kilometri de la graniţa cu ţara vecină de peste Dunăre au fost deportaţi în Bărăgan.
Aşa au ajuns la Fundata, care atunci nu era nici măcar satul fără primărie şi fără
şcoală care este astăzi. Atunci era doar câmp deschis. Printre ei se aflau mulţi
basarabeni şi bucovineni, care îşi luau astfel viaţa de la zero, pentru a treia
oară în zece ani.
Dincolo de cabinetele oamenilor politici, în afara
Palatului Regal sau a Consiliului de Miniştri, începe ţara adevărată, cu oameni
reali, cu bucuriile şi dramele lor. Astăzi ştim mai multe referitor la ce a
crezut Regele Carol al II-lea despre notele ultimative sovietice din 26 iunie
1940 sau ce şi cât au ştiut factorii de decizie de la Bucureşti despre ce avea
să se întâmple peste câteva zile. Cunoaştem ce au spus şi cum au votat membrii
Consiliului de Coroană ţinut în două rânduri noaptea târziu sau dimineaţă
devreme - depinde cum priveşti. Dar ce ştiau oamenii, cetăţenii români din
Basarabia şi nordul Bucovinei cedate în vara lui 1940?
"GRIJA" AUTORITĂŢILOR. "Noi eram la câmp, când am venit seară am văzut
că nu mai era primar, nu mai era jandarm, nu mai era şef de post, nu mai era
nimic. A plecat primarul, au plecat şi învăţătorii. Oamenii obişnuiţi nici n-au
ştiut, erau la câmp, de unde să ştie ce se întâmplase? Probabil că autorităţile
au primit un telefon, un ordin sau altceva şi cum l-au primit au şi plecat. Când
am ajuns seara de la câmp şi am văzut că au dispărut aceştia,
ne-am dat seama că se întâmplase ceva. Şi cum au plecat ei, a doua zi au şi
intrat ruşii. Au pus graniţa pe Prut şi asta a fost", îşi aminteşte astfel
acea zi Ion Ciomartan, născut în 1912 în judeţul Tighina. Locuitorii oraşelor
au fost ceva mai bine informaţi. Unii dintre ei aveau radio, de unde au aflat
despre decizia Bucureştiului de a ceda teritoriile cerute de sovietici. De
asemenea, au ascultat ştirea conform căreia populaţia civilă care doreşte să
plece din teritoriile cedate are la dispoziţie trei zile să o facă. Mai mult
decât atât, se pare că în mediul urban au circulat cu câteva zile înainte tot
felul de zvonuri, alarmiste şi contradictorii ca mai toate zvonurile, cum că
"urmează să se întâmple ceva".
Basarabia a fost întotdeauna cea mai înapoiată zonă a
ţării, cu cel mai scăzut grad de urbanizare şi cu o populaţie locuind în
majoritate la sat. Autorităţile au plecat în grabă, preocupate mai mult să-şi
asigure propria retragere în bune condiţii decât să informeze cetăţenii despre
schimbările petrecute. În aceste condiţii, se naşte întrebarea câţi dintre
locuitorii celor două provincii au aflat în timp util despre cedare şi mai ales
despre posibilitatea de a se retrage în România într-un interval şi aşa extrem
de scurt?
FĂRĂ ŢINTĂ. În vara lui 1940, o parte a populaţiei a venit în România. "Unii
au plecat cu căruţele, alţii pe jos, cu ce aveau pe ei, care cum a apucat",
relatează Victor Frunză, născut la Cernăuţi în 1932. "Fuga a fost noaptea,
se fixase graniţă şi se fugea noaptea, cu ce puteai să iei." Din câte se
pare, mulţi dintre cei care au ales să vină în România nu au avut nici o ţintă
precisă, nu au primit nici un fel de indicaţie unde anume să meargă, în ce oraşe
se primesc refugiaţii. Fiecare a apelat la rude, cunoscuţi sau au venit pur şi
simplu, lăsându-se în voia sorţii. "Am venit la Bucureşti, la nişte rude
ale noastre", spune Victor Frunză. "Părinţii mei s-au stabilit în Râmnicu
Sărat, povesteşte şi Sergiu Gramovici. În Basarabia, tata fusese măcelar şi
avea relaţii cu nişte comercianţi din România, de la Râmnicu Sărat, de unde
cumpăra porci." În general, au plecat regăţenii veniţi ca să-şi îndeplinească
serviciul. Din sate, dar şi din oraşe, au plecat notabilităţile - preotul, învăţătorul,
funcţionarii de stat. Au mai plecat şi cei care făcuseră politică de dreapta,
cuzistii, legionarii, care bănuiau ce-i aşteaptă sub regimul sovietic. Evident,
majoritatea populaţiei a rămas pe loc. Oamenii nu aveau unde să se ducă ori nu
cutezau să-şi părăsească gospodăriile. În general, au rămas locuitorii satelor,
dar şi orăşeni. În schimb, plecarea elitelor spre România a constituit prilej
pentru promovări rapide şi neaşteptate.
DEPORTAŢI. Cei rămaşi au avut parte de un tratament mai bun sau mai rău din
partea ocupanţilor sovietici. O bună parte din populaţie şi-a continuat existenţa
obişnuită.
Nu s-a refugiat în România, nici nu a fost deportată în
Basarabia. A avut parte de neplăcerile antrenate de orice schimbare de regim.
Chiar dacă nu toţi au avut de îndurat suferinţe fizice, aproape că nu exista
familie din care să nu fi fost deportat cineva.
Treptat, au văzut cum unele rude sau prieteni încep să
dispară, fără să ştie precis unde, deşi mai toată lumea bănuia: în Siberia. Au
fost ridicate rudele celor care plecaseră în România. Au mai luat calea
Siberiei cei care făcuseră politică. "Mama avea un văr care fusese 10 ani
primar liberal", îşi aminteşte Tamara Lututovici. "L-au ridicat într-o
noapte, cu familia, ca şi pe vecinul care era ţărănist. Au fost deportaţi în
Siberia." "Au deportat pe un văr al meu, când au intrat la trei zile
l-au şi luat, spune Ion Ciomartan. El avea patru clase ruseşti şi când le-a
terminat au venit românii şi a făcut patru clase româneşti. Era preşedintele băncii
şi controla toate băncile populare din judeţ. L-a luat pe el primul şi apoi pe
un unchi al meu în septembrie. Şi apoi l-a luat pe un cumătru al tatei."
"Naşul meu, dacă a apucat să treacă în România a
scăpat, dar soacra, soţia şi fiul său au fost surprinşi de ruşi şi duşi în
Siberia", adaugă Radu Vlad.
AMENINŢAŢI. Cei care nu aveau rude plecate în România şi nici nu făcuseră politică
au fost şicanaţi de ruşi zi de zi. De exemplu, funcţionarii sovietici au împărţit
ţăranii în funcţie de avere în trei categorii: A, B şi C.
"Eu eram în categoria A", relatează Ion
Ciomartan experienţa din primele luni de administraţie sovietică în anul 1940.
"Seara te chema la primărie la ora 9, dar nu te întreba nimeni nimic până
la ora 12. La 12 te lua la întrebări primul funcţionar: «Câtă corvoadă ai făcut
azi? Ţigani români, Siberia cu voi». Din ţigani români nu ne scotea. După aia
treceai în altă cameră: «Câtă cotă de cereale ai dat azi? Câte impozite ai plătit?».
Şi tot aşa, şi până treceai pe la toţi era 3 noaptea. Toţi cei din categoria A.
A durat vreo 3 luni, în fiecare noapte. Nu ne băteau, numai ne întrebau şi ne
ameninţau cu Siberia."
O parte s-a întors, pentru a se refugia din nou în
1944. Mereu urmăriţi şi ameninţaţi cu repatrierea în URSS, au ajuns în Banat
pentru a fi deportaţi şi de acolo în 1950.
Plecarea din Basarabia şi Bucovina i-a urmărit ca un
blestem. Dacă istoria ar fi un tribunal, probabil că suferinţele acestor oameni
ar figura printre acuzele grave ce s-ar putea aduce clasei politice care a
primit pe mână România Mare şi n-a ştiut să o păstreze.
"Acasă am
fi vrut să ne întoarcem, aveam gospodării, aveam rude. Nu de casă fugeam, ci de
Siberia. Ştiam ce ne aşteaptă dacă ne întoarcem. Am fugit de Siberia şi tot în
Siberia asta am ajuns" - Tamara Lututovici, refugiată din Basarabia
"Eu am
avut un unchi şi o mătuşă, foarte bogaţi. Au fost deportaţi în Siberia şi au trăit
acolo mulţi, mulţi ani, chiar şi după ce au fost eliberaţi. Când au venit înapoi
nu le-au mai înapoiat nimic din ce le confiscaseră, au trebuit să o ia de la
zero" - Elisabeta Costea, refugiată din Basarabia
Cei veniţi şi-au căutat rudele sau cunoscuţii, o
parte a mai aflat câte ceva din buletinele de ştiri ale radioului. De acolo
urmau să fie repartizaţi în alte localităţi. De exemplu, cadrele didactice
refugiate au aflat pe calea undelor că trebuie să se prezinte la Piatra-Neamt,
unde fusese organizat un centru. De acolo urmau să fie îndrumate spre alte
localităţi din ţară. - Pribegi în România
LE ERA TOT UNA
Despre soarta celor deportaţi, locuitorii din
Basarabia au aflat puţine lucruri de la cei care s-au mai întors. Din valul de
"politici" deportaţi în 1940 din satele judeţului Tighina s-a mai întors
acasă un preot. "N-a trăit nici unul dintre deportaţi mai mult de trei
zile", a povestit Ion Ciomartan. "Mie mi-a spus popa din sat,
singurul care a scăpat. Şi el făcuse politică şi a fost deportat în Siberia. A
stat cinci ani. Când a scăpat, a început să întrebe în stânga şi-n dreapta, să
dea de urma preotesei. A aflat că fusese deportată la graniţa cu Mongolia. Cu
mare greutate a găsit-o, din gara în care coborâse nu se vedea nici urmă de casă.
I-au spus oamenii că sunt totuşi nişte locuinţe, la mulţi kilometri de calea
ferată, şi de aceea nu
se pot vedea."
Celor rămaşi acasă în Basarabia şi Bucovina devenite într-o
noapte sovietice nu le-a fost tocmai uşor. În vara lui 1940, s-au rupt
numeroase familii. Unii membri apucaseră să plece spre România. Noii stăpâni au
început să le deporteze în Siberia rudele rămase acasă.
"Eu am fugit cu tata, iar mama a rămas, spune
bucovineanul Victor Frunză. Pe mama a deportat-o în Siberia, şapte ani, pentru
că tata cu mine plecaserăm. S-a socotit că dacă rămâne, va veni tata să o ia şi
pe ea. Pe toţi cei care aveau rude fugite în România i-au deportat." Alte
categorii de deportaţi au fost cei care făcuseră politică sau aveau ceva avere,
prin urmare «exploataseră» pe alţi semeni ai lor, conform viziunii
comuniste.
Dacă pentru unii a trăi sub administraţie sovietică a
fost o dramă, pentru alţii era o bucurie. Acestea erau însă extremele, care mai
mereu au avut puţini reprezentanţi. Multora dintre basarabeni le era probabil
indiferent dacă trăiesc în România sau în URSS.
Cei 22 de ani de administraţie românească nu reuşiseră
să stimuleze sentimentul apartenenţei la România. În general, în Basarabia erau
trimişi funcţionarii dovediţi ca incompetenţi sau care ispăşeau pedepse
disciplinare. "Noi am vorbit ruseşte şi pe de o parte ne-am bucurat că vin
ruşii, ne era totuna, relatează Tamara Lututovici. Am rămas pe loc. Tata a spus
că unde să mergem. Chiar el povestea ce bine a fost pe timpul ţarului
Nicolae."
BLESTEMUL PERMANENTULUI REFUGIU
Dintre cei care au venit în România în vara lui 1940,
o parte s-a întors la casele din Basarabia şi Bucovina de Nord, după iunie
1941, adică după ce România intrată în război de partea Germaniei şi împotriva
Uniunii Sovietice a reocupat teritoriile cedate cu un an înainte. Au fost din
nou evacuaţi prin ordinul autorităţilor în martie 1944, ca măsură de protecţie în
faţa avansului Armatei sovietice. După 23 august 1944, sovieticii i-au cerut înapoi,
considerându-i cetăţeni ai URSS. S-au ascuns care pe unde a putut, pentru a nu
fi trimişi înapoi în Basarabia. Unii au fost colonizaţi în Banat. Au rămas până
în 1950, când viaţa lor a luat o nouă întorsătură. Din nou - din motive
independente de voinţa lor: în urma disputelor dintre Stalin şi Tito, liderul
Iugoslaviei comuniste, locuitorii satelor din jurul graniţei cu Iugoslavia au
fost deportaţi în Bărăgan. Locuitorilor din satele apropiate li se spusese că
oamenii apăruţi peste noapte în pustiul Bărăganului sunt persoane periculoase,
de origine uzbecă. Multă vreme, ţăranii i-au privit cu suspiciune pe noii veniţi.
Între 1951 şi 1955 au avut domiciliu obligatoriu, adică nu aveau voie să plece
din aria marcată de autorităţile regimului comunist. După ce s-a ridicat
domiciliul obligatoriu, nemţii şi sârbii s-au întors la casele lor din Banat.
Basarabenii şi bucovinenii au rămas pe loc. Ei nu aveau unde să se ducă. După
15 ani, în care mulţi nici nu mai ţin minte de câte ori şi-au schimbat
domiciliul, casa lor era la Fundata.
SPRE NECUNOSCUT
Indiferent că a rămas în provinciile cedate sau că a
optat pentru refugiul în România, soarta populaţiei civile din cele două
provincii nu a fost uşoară. Multe dintre familiile care s-au refugiat în România
nu aveau nici cea mai vagă idee despre ce vor face după trecerea graniţei.
"Oamenii plecau pur şi simplu fără să ştie unde o să se ducă şi ce o să
facă, relatează Radu Vlad, refugiat din Bucovina în vara lui 1940. Am plecat cu
părinţii şi cu cei doi fraţi ai mei. N-am luat decât o traistă, eu eram în
pantaloni scurţi. Ne-am oprit la Vatra
Dornei."
CHISINAU- IASi-CLUJ NAPOCA-BUCURESTI-CHISINAU
Elisabeta Costea avea în 1940 15 ani. S-a refugiat împreună
cu mama şi cu surorile în România. Tatăl a rămas în Basarabia pentru că nu a
vrut să-şi părăsească locul de muncă. Lucra la calea ferată. "În România
am ajuns la Iaşi şi am tras la un coleg al tatălui meu. De acolo am plecat la
Cluj, unde am rămas până a fost ocupat de unguri. Şi de acolo am venit la
Bucureşti, unde am rămas până în 1942, când ne-am întors în Basarabia, unde am
stat până la sfârşitul războiului. În ‘44 ne-am
refugiat din nou în România", a povestit Elisabeta Costea despre traseul
complicat pe care a călătorit între anii 1940-1944.
Mulţi n-au apucat să plece în termenul foarte scurt
de numai trei zile oferit de sovietici. Soarta multora dintre cei care nu au
putut să plece în cele trei zile a fost dramatică. Au mai încercat să treacă
graniţa după expirarea termenului. Unii au reuşit, alţii nu. "Au fost şi încercări
de a trece clandestin, dacă se mai găsea cineva care să îi treacă, spune
Elisabeta Costea, refugiată din Basarabia. Timpul a fost foarte scurt, de aceea
unii şi-au riscat viaţa încercând să vină în România. Cei care au fost prinşi
au fost duşi în Siberia."
Sursa: http://jurnalul.ro
Puteţi citi şi:
1 comments:
grea viata au avut oamenii acestia din cauza comunistilor.
nimeni nu merita asa ceva
Trimiteți un comentariu