Dintre minunile noi ale Sfântului Nicolae în Rusia

Deasupra prăpastiei

Într-un sat locuia o bătrână. Se descurca greu, mai ales iarna, când trebuia să încălzească casa şi să-şi procure de mâncare. Copiii ei se mutaseră de mulţi ani în oraş. O chemau să stea cu ei, însă ea nu dorea să-şi părăsească satul natal. Intr-un sfârsit au reusit s-o convingă, spunându-i că în oras erau multe biserici si că va putea merge la slujbe. Numai atunci s-a învoit. Dar, mai întâi de toate, a hotărât să dea bisericii din sat toate icoanele din casă, cu excepţia icoanei celei mari a Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, pe care a vrut s-o dea bisericii din satul vecin. 

Ploua. Autobuzul se apropia de sat. Se zăreau turlele bisericii, însă la o cotitură autobuzul a alunecat si roţile din urmă au ajuns să atârne deasupra prăpastiei. Toţi pasagerii erau speriaţi. Soferul le-a spus să coboare în liniste, mai întâi cei de pe scaunele din spate si, tot asa, până le venea rândul celor din faţă. Bătrâna a coborât ultima. Ea se ruga Sfântului Nicolae. Când autobuzul a fost adus de deasupra prăpastiei, soferul s-a apropiat de pasageri, stergându-şi sudoarea de pe frunte: „Se pare că un sfânt s-a rugat pentru noi!” În acel moment bătrânica i-a arătat icoana Sfântului Nicolae. Soferul s-a închinat si a sărutat icoana. Exemplul lui l-au urmat toţi pasagerii. In procesiune au adus ei icoana în biserică. Au povestit minunea preotului, care a săvârsit o slujbă de mulţumire lui Dumnezeu si Sfântului Nicolae.

Roaba lui Dumnezeu Maria,

satul Bobiakova, regiunea Voronej

Lângă cruce

M-am născut într-un mediu ateu. Familia, scoala, cărţile, televiziunea si ziarele închideau generaţiei mele calea către cunoasterea Adevărului. Perestroika si dărâmarea vechilor stereotipuri mi-au adus chinul căutării sensului vieţii. După demobilizare, am descoperit că idealurile care în armată îmi erau clare si de neclintit, în realitate s-au dovedit a fi false si fantomatice.

Preocupările mele spirituale din acea perioadă erau asemănătoare cu cele ale majorităţii tinerilor: muzica rock, asociaţii neoficiale, serate studenţesti si, în sfârsit, masoneria – slava Domnului că era doar o imitaţie jalnică a ei! – si sectele. In final am hotărât să-mi pun capăt zilelor, însă Dumnezeu m-a ocrotit. După ce am fost externat din spital, am început să-i citesc mult pe Dostoievski, Soloviov, Iliyn si apoi pe mitropolitul de Sankt-Petersburg si de Ladoga, Ioan. Insă rolul hotărâtor în „îmbisericirea” mea l-a jucat Sfântul Nicolae.

Aceasta s-a întâmplat în 1991. După absolvirea Institutului, conform repartiţiei, am plecat într-un orăsel îndepărtat din taiga. Trebuia să trec prin orasul Mineralnâe Vodî si, pentru câteva zile, m-am oprit în Kislovodsk. In ultima zi a sederii mele acolo mă plimbam prin oras.

In buzunar îmi rămăsese ceva mărunţis si am hotărât să intru într-o cofetărie, dar am constatat că era închisă. Fără să-mi dau seama, m-am pomenit lângă o cruce mică de lemn, pe care era atârnată o tăbliţă cu explicaţia că pe acest loc se va înălţa o catedrală în cinstea Sfântului Nicolae. Lângă cruce se afla un sfesnic, iar alături, lângă cutia milei, o femeie vindea lumânări.

Mă pregătisem deja să plec, când am observat că de cruce s-au apropiat două femei, mama si fiica. Ele se deosebeau de ceilalţi oameni printr-un aristocratism înnăscut. Admirându-le, am rămas lângă cruce. Femeile au cumpărat lumânări, au pus bani în cutie si au început să se roage. Pentru mine aceasta era ceva straniu si, în acelasi timp, ceva neobisnuit de frumos. Pe faţa celei tinere curgeau lacrimi. Rugăciunile lor erau sincere si fierbinţi. Nu stiu de ce, dar îmi venea si mie să plâng. Sufletul mi s-a umplut de umilinţă, un sentiment nemaicunoscut mie până atunci. Inima mea a simţit ceea ce căuta de multă vreme sufletul meu chinuit.

Femeile plecaseră demult, au ars si s-au stins lumânările lor, eu însă continuam să stau lângă crucea mică, devenită pentru mine, într-o singură oră, cel mai scump lucru. Am scos din buzunar tot mărunţisul si i l-am întins femeii: „Luaţi-l, maică. E tot ce am“. Ea a zâmbit si mia povestit pilda văduvei cu cei doi bănuţi. De atunci locul acesta din Kislovodsk a devenit pentru mine locul cel mai sfânt. In prezent, pe el se înalţă zidurile unei biserici măreţe. De fiecare dată vin aici cu o emoţie adâncă, de parcă m-as întâlni cu însusi sfântul.

Mai târziu, Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, i-a salvat viaţa fiului meu încă nenăscut. Lui m-am rugat fierbinte pentru asta. Astăzi îmi vine greu să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă plăcutul lui Dumnezeu Nicolae nu m-ar fi adus în faţa crucii în acea zi de vară si nu mi-ar fi descoperit marea taină a lumii, al cărei nume este Adevărul.

Oleg Seledţov, orasul Maicop

Recăpătarea vederii

Arhiepiscopul Nikon de Vologda îsi amintea despre o întâmplare care demonstrează încă o dată legătura strânsă a locuitorilor cerului cu cei de pe pământ. Intr-un sat locuia un oarecare crestin evlavios, care nu lipsea de la nicio slujbă, mai ales în zilele de sărbătoare.

 Odată, în ziua prăznuirii Sfântului Nicolae, soţia lui, grăbindu-se să termine lucrul pentru a nu întârzia la slujbă, a uitat să încuie usa de la casă. In sat locuia si un hoţ, cunoscut de întreg satul. Observând casa descuiată, el a intrat si a luat tot ce era de valoare. Le-a adunat pe toate într-o legăturică si a dat să iasă. Tocmai atunci însă a intrat si Sfântul Nicolae, îmbrăcat în vesminte arhieresti. L-a privit supărat pe hoţ si i-a spus: „Oamenii care Il iubesc pe Dumnezeu au uitat din mare grabă usa descuiată, iar tu ai profitat de ocazie pentru a fura tot ce au câstigat cu sudoarea frunţii lor!” 

Spunând acestea, l-a lovit peste obraz si hoţul, dintr-o dată, a orbit. Inspăimântat, hoţul a început să bâjbâie prin odaie, încercând să iasă, dar nu reusea. Când stăpânii s-au întors de la biserică, l-au găsit pe hoţ plângând amarnic. El le-a povestit ce i s-a întâmplat si cum Sfântul Nicolae l-a pedepsit. Hoţul a fost condamnat. Când a trebuit să fie dus sub escortă în altă localitate, el a dorit să intre într-o biserică unde se afla icoana Sfântului Nicolae. In genunchi, cu ochii în lacrimi, si-a cerut iertare de la sfânt si a promis să nu mai fure. Iar după ce a sărutat icoana, el si-a recăpătat vederea.

Tatiana Komissarova, orasul Cistopol

In anul 1942, familia noastră a fost deportată din Leningrad în regiunea Iaroslav.

Acolo am cumpărat o căsută. In acea perioadă mama se îmbolnăvise, însă noi trebuia să supravietuim cumva. Flămânzeam si eram nevoite să pastem vitele sătenilor pentru a ne hrăni cât de cât.

Intr-o iarnă, sora mea mai mică a început s-o roage pe mama să-i dea un covrig. In casă nu se găsea niciun pic de făină, dar fetita insista. Atunci mama, pierzându-si răbdarea, a întors-o cu fata spre icoana Sfântului Nicolae si i-a spus: „Roagă-l pe Sfântul Nicolae să-ti trimită un covrig".

După această discutie, timp de două zile a bântuit un viscol cumplit. A nins atât de mult, încât în fata casei s-au adunat troiene mari de zăpadă. In dimineata celei de a doua zile, când a iesit soarele, mama a auzit o usoară bătaie în usă. M-a trimis pe mine să deschid, crezând că venise vecina. Deschizând usa, am zărit agătat de gard un sirag mare de covrigi rumeni. Am alergat la mama si i-am povestit minunea. Mama nu m-a crezut. Ne-a îmbrăcat repede pe mine si pe sora mea si ne-a trimis în sat să aflăm: poate i-a uitat cineva?

Zăpada era proaspătă; nu se vedea nicăieri nicio urmă. Vecina nu stia nici ea nimic. Am întrebat oamenii din sat, însă nimeni nu stia nimic despre siragul de covrigi. Negăsindu-l pe stăpânul covrigilor, ne-am întors acasă. De fapt se întâmplase cu adevărat o minune, deoarece nimeni din locuitorii satului nu putea să ne facă un astfel de cadou: foamea bântuia în toate casele. Venind acasă, mama ne-a asezat în fata icoanei sfântului si ne-a spus: „Multumiti Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni!" si ne-a dat la fiecare câte un covrig. Acesti covrigi ne-au ajuns pentru mult timp.

Irina Soboleva

din cartea "Noi minuni ale Sfântului Nicolae". Cartea se poate cumpăra de aici şi este disponibilă în format pdf aici.