Marșul pentru Viață din 2016 a încălzit spiritele din Washingtonul lovit de viscol
Washington,
D.C., 22 ianuarie 2016 (LifeSiteNews)
Zăpezile
viscolului cad deasupra capitalei națiunii, acoperind orașul cu o
pătură înghețată, care ar putea atinge între 60 și 90 de cm
până în dimineața următoare. Dar, pentru puțin timp, cea de-a
43-a ediție a Marșului anual pentru Viață a adus puțină căldură
interioară orașului.
Numeroși
oratori au menționat viscolul, care ar putea acoperi Washingtonul cu
până la 5 cm de zăpadă pe oră.
„Mă
inspiră să vă văd pe toți aici, în ciuda acestui Harmagheddon
de zăpadă”, a afirmat optimist oratorul principal, Carly Fiorina,
fostul director general la Hewlett-Packard și candidat republican la
alegerile prezidenţiale din 2016.
Cum să fac față provocărilor și dezamăgirilor vieții contemporane? / Bărbăție duhovnicească
Din
fericire, au început totuşi să apară semne ale unor încercări
de întoarcere la învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii,
şi prin aceasta înţeleg încercări de a trăi viaţa Părinţilor
– viaţa isihastă. Nemulţumiţi de „priorităţile” vieţii
contemporane, dezamăgiţi de lupta, agitaţia şi neliniştea
provocate de atingerea unor ţeluri lumeşti care nu duc nicăieri,
din ce în ce mai mulţi tineri devin adepţi ai vieţii isihaste.
Sunt mulţi şi cei care îmbrăţişează monahismul, continuând
tradiţia Sfinţilor Părinţi şi sorbind din izvorul înţelepciunii
Filocaliilor, pe care este temeluită Tradiţia Ortodoxă, în timp
ce, în lumea mirenilor, se deschid mereu mai multe centre şi
asociaţii de vieţuire isihastă.
Un
astfel de mod de viaţă ar trebui promovat şi susţinut în oraşele
de pretutindeni (...), întrucât numai în acest fel vom putea
înţelege că Biserica este atât locul unde se vindecă bolile
sufleteşti ale oamenilor, cât şi sălaşul teofaniei. Odată cu
purificarea de patimi, vine însănătoşirea, iar odată cu aceasta,
cunoştinţa de Dumnezeu şi vederea lui Dumnezeu. Poate că fiecare
dintre noi ar trebui să-şi însuşească şi să practice
rugăciunea lui Iisus, atât cât îi stă în putinţă, aceasta
învăţându-ne cum să ne rânduim întreaga viaţă duhovnicească:
când să vorbim şi când să nu vorbim, când să ne rugăm şi
când să ne întrerupem rugăciunea pentru a veni în ajutorul
aproapelui nostru, când am păcătuit şi când am primit
binecuvântarea lui Dumnezeu. Mai presus de toate, să ne străduim
să ne păzim şi să ne păstrăm mintea curată.
Îndemnul
Sfântului Talasie Libianul să constituie un temeinic îndreptar al
vieţii noastre: „Închide simţurile în cetatea liniştii, ca să
nu tragă mintea spre poftele lor”.
Cuvintele
Sfântului Grigorie Teologul să ne fie o călăuză statornică:
„Este necesar să dobândim liniştea (isihia) pentru a ne întoarce
mintea, încetul cu încetul, de la rătăcirile sale şi a vorbi cu
Dumnezeu”.
Lumină
cărărilor noastre duhovniceşti să ne devină şi învăţăturile
Sfinţilor Calist şi Ignatie Xanthopol: „Aceasta este vieţuirea
după Dumnezeu cea neînşelătoare şi adevărată, predată de
Părinţi: liniştirea din ascultare, care a fost numită, cu
dreptate, de către Sfinţi, şi viaţa cea ascunsă în Hristos
(Coloseni 3, 3)”.
(Mitropolit
Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților
Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea,
Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 387-388)
Sursa:
Doxologia
Fapta buna este sufletul credintei crestine! / Sensul vieții
Motto:
“Da cat poti da. De ai un ban, cumpara cu el cerul, nu pentru ca
acesta este asa de ieftin, ci pentru ca Dumnezeu este asa de milostiv
si iubitor.”
(Sfantul
Ioan Gura deAur)
Viata
fiecaruia dintre noi trebuie traita in spiritul iubirii si ascultarii
de Dumnezeu, si al iubirii aproapelui, dupa pilda samarineanului cel
milostiv. Astfel, cununa vietii crestinesti este impletita din laurii
faptelor bune. Ele sunt dovezile harului divin si roadele credintei
crestine. Cum creste arborele din radacini si fructele din ramurile
lor, asa izvorasc faptele bune din credinta si din har. In faptele
bune, avem certificatul prin care se adevereste Ortodoxia, una din
conditiile mantuirii noastre. Niciuna dintre religiile lumii nu pune
atata greutate pe valoarea faptelor bune, cum pune Crestinismul.
De
la inceputul vestirii Evangheliei, Mantuitorul adreseaza
ascultatorilor si ucenicilor Sai aceste cuvinte de indemn la fapte
bune: “Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor ca vazand
ei faptele voastre cele bune, sa mareasca pe Tatal vostru cel din
ceruri.” (Matei 5, 16) Faptele bune preamaresc pe Dumnezeu inaintea
oamenilor. Crestinul se aseamana cu lumina care arde si lumineaza.
Menirea lui este sa inlature intunericul din jur si sa fie, pentru
alti oameni, unealta binelui, fiinta in care sa se fericeasca si sa
se proslaveasca Dumnezeu.
Tatal
ceresc este Cel ce a gatit pentru noi faptele cele bune, pentru a
umbla in ele, si tot El ne intareste si ne desavarseste in tot
cuvantul si lucrul bun. Prin urmare, fapta buna este semnul ca traim
in Hristos, fara de care nu putem face roade spre mantuire.
Fapta
buna este sufletul credintei crestine. Nu poti spune nimic despre
credinta ta, daca nu o arati in fapte. “Caci precum trupul fara de
suflet este mort, asa si credinta fara de fapte, este moarta”
(Iacov 2, 14-26). Cei ce cred in Dumnezeu, trebuie sa fie in frunte
cu faptele bune, facute cu toata smerenia si iubirea, ca sa fie in
toate desavarsiti. Faptele bune sunt arvuna mantuirii si
insotitoarele noastre dupa moarte. Ele sunt jertfa cea bine primita
inaintea lui Dumnezeu.
Omul
fara fapte bune este ca pomul neroditor, este sterp si netrebnic.
Vremea vietii prin care trecem ne da tuturor posibilitatea sa sporim
duhovniceste, sa ne imbogatim moral si sa cunoastem fericirea
daruirii, pentru ca: “Fericiti cei milostivi caci aceia se vor
milui” (Matei 5, 7). Fapta buna devine astfel jertfa de daruire
facuta din iubire pentru aproapele tau, hrana spirituala ce te inalta
si te lauda inaintea lui Dumnezeu.
E
drept ca, in privinta daruirii, sunt oameni ca de piatra; adica, dau
numai loviti si cu sila, altii sunt ca buretele; adica dau numai
presti; iar altii sunt ca fagurele; adica dau cu prisosinta si din
toata inima; dau cum da pamantul - mai mult decat primeste, fiindca
in el pui un bob si iese un spic. Fapta buna trebuie sa urmeze
exemplul daruirii lui Dumnezeu, Care face sa rasara soarele si peste
cei rai si peste cei buni.
Facerea
de bine aduce nume bun si bucurie sarbatorilor. Multi dintre noi ne
facem daruri, unii altora, fara sa cunoastem adevaratul sens al
acestui gest. Ei bine, orice dar facut cuiva este rodul plin de
iubire, in al carui prisos, lipsindu-ne pe noi, daruim celui de langa
noi: parinti, frati, rude, prieteni, cunoscuti sau necunoscuti.
Nu
trebuie uitat faptul ca, din dulceata milosteniei au gustat si
Sfintii Parinti, cei cu ale caror rugaciuni mijlocim la Hristos. Toti
si-au incununat viata cu fapte bune, prin ele arvunindu-si mantuirea.
Sfantul Ierarh Nicolae atat de iubit de noi toti, Sfintele cuvioase
Parascheva si Filoftea, sunt exemple de urmat pentru noi in urcusul
nostru duhovnicesc.
Asfel,
daca unul dintre Sfinti ar fi intre noi, si s-ar desprinde dintr-o
icoana acum, iata ce ne-ar invata: ne-ar vesti Evanghelia faptelor
bune, Evanghelia milosteniei si darniciei. Ne-ar vesti, cu cuvintele
si cu exemplul vietii lui de indreptator al credintei, de chip al
blandetei si de invatator al infranarii, Evanghelia faptelor
indurarii sufletesti si trupesti, caci: “Toata darea cea buna si
tot darul desavarsit de sus este, pogorand de la Tine, Parintele
Luminilor, si Tie slava si multumita si inchinaciune inaltam, Tatalui
si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in veci vecilor.
Amin!” (Rugaciunea Anvonului – de la Sfanta Liturghie a Sfantului
Ioan Gura de Aur).
Sursa:
Părintele Marius
Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, Arhiepiscopul Constantinopolului - Puterea Duhului Sfânt este împărtășită treptat
(In.
20, 22) Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi
Duh Sfânt!
Ucenicii
Domnului au primit Duhul Sfânt în trei momente: înainte ca El să
fie preaslăvit prin pătimiri, după ce a fost preaslăvit prin
înviere şi după înălţarea Sa. Prima dintre acestea Îl arată
pe Hristos, vindecător al bolnavilor şi izgonitor al duhurilor rele
şi tot El face și acea suflare asupra lor de după înviere, care a
fost limpede o insuflare divină. La fel și împărţirea din
momentul de faţă a limbilor de foc. Prima L-a arătat într-un chip
vag, a doua în mod expres, iar cea de acum, pe deplin, de vreme ce
El nu mai este prezent doar sub forma energiei, ci real, unit cu noi
şi sălăşluind în noi.
(Sfântul
Grigore de Nazianz, La Cincizecime, Discurs 41.11, traducere pentru
Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
Sursa:
Doxologia
Barbu Ştefãnescu Delavrancea - Despre patrie
România
este patria noastrã şi a tuturor românilor.
E
România celor de demult şi-a celor de mai apoi
E
patria celor dispãruţi şi a celor ce va sã vie.
Aron Pumnul – profesor la Cernăuţi
„Ne-a
venit cînd aveam mai mare lipsă de el”
(Alexandru
Hurmuzachi)
Promisiunea
pe care Austria a făcut-o la 1775 că teritoriul rupt de Moldova şi
pe care îl va numi Bucovina îşi va păstra autonomia în cadrul
Imperiului a ţinut puţină vreme. La 1786 Bucovina a devenit un
simplu cerc administrativ al Galiţiei. Măsurilor de atragere a
boierimii locale şi de echivalare a rangurilor şi titlurilor
boiereşti şi nobiliare, menite să mîngîie orgoliul aristocraţiei
locale, li s-au asociat altele, care vizau creşterea influenţei
germane şi poloneze în zonă, iar în centru se afla şcoala, ca
factor de formare a tineretului în spiritul ideilor cultivate de
curtea de la Viena.
Prin
ordonanţa imperială din 1815, şcolile primare din Bucovina
deveneau şcoli confesionale catolice şi treceau sub directa
supraveghere a Consistoriului Romano-Catolic din Lemberg. Învăţătorii
erau obligaţi să treacă la religia catolică sau să renunţe la
catedră. Rezultatul a fost dezastruos: o bună parte dintre dascălii
români au trecut în Moldova, iar locul acestora a fost luat de
învăţători veniţi din Galiţia, „calificaţi pentru limba
română [pe] care de fapt nu o ştiau”1. Beneficiar al
unei astfel de şcoli, I.G. Sbiera va mărturisi mai tîrziu: „În
clasa a patra primară am avut dintru început un profesor de limba
română carele nu ştia nici citi româneşte (s.n.). În ora de
învăţămînt el citea cu copiii ruseşte, iar pe frate-meu şi pe
mine ne făcea învăţători pentru şcolerii români”2.
Pînă şi la Institutul Teologic, înfiinţat în 1824, care
pregătea preoţi ortodocşi, limba română, „trecută de tot cu
vederea”3, era acceptată doar pentru orele de cîntare
pastorală şi de oficiere a slujbei religioase; limbile de predare
erau germana, latina şi greaca.
Rezultatul
politicii şcolare a administraţiei habsburgice a fost surprins
foarte bine de G. Sion: „Educaţiunea publică prin şcoli reuşeşte
a strivi elementul românesc. Numai poporul de jos, muncitorii de
cîmp, ţăranii şi-au păstrat intacte limba şi datinile străbune.
Proprietarii, oamenii culţi, vechile familii moldoveneşti erau în
genere deznaţionalizaţi, limba română bătrînii abia o mai
vorbeau, iar tinerii nu ştiau decît nemţeşte, ruseşte, leşeşte
[…]. Cînd îi întrebai de ce naţiune sînt, abia înţelegeau o
asemenea vorbă şi în fine răspundeau că sînt bucovineni. Cea
mai mică idee despre istoria, limba sau literatura română nu
aveau. Spirite cu totul materializate, nu puteau concepe cea mai
elementară idee de patriotism sau naţionalitate”4. În
aceste condiţii, afirmaţia lui I.G. Sbiera că „era deci cel mai
mare pericol ca amintirile româneşti să se stingă cu desăvîrşire
şi conştiinţa naţională să amorţească pe vecie”5
nu mai poate mira.
Revoluţia
de la 1848 a însemnat un enorm pas în direcţia dezvoltării
spiritului naţional al românilor bucovineni, o adevărată
regenerare în viaţa culturală. Una dintre doleanţele înscrise în
toate listele de revendicări era crearea de şcoli naţionale,
condiţie a conservării şi dezvoltării naţiunii române din
Bucovina. Gazeta „Bucovina” afirma, în nr. 5 din 1848: „lumina
poporului este cea dintîi şi cea mai importantă datorie”;
„precît vom găsi mai bine organizate instituţiile de învăţămînt
pentru clasele de jos ale societăţii, cu atît vom vedea că
poporul stă mai sus pe calea culturală şi cu atît mai luminătoare
şi mai iubitoare de progres este”.
În
această atmosferă ajunge la Cernăuţi Aron Pumnul, după ce fugise
din Transilvania, unde, după înfrîngerea revoluţiei române,
fusese trecut pe lista persoanelor indezirabile. Aducea cu el
atmosfera din Transilvania lui Gheorghe Şincai şi Petru Maior,
„acea mîndrie românească, acel fanatism pentru limba noastră
strămoşească şi trecutul glorios al poporului nostru de viţă
romanică. A adus din Transilvania lui Iancu, Balint şi Bariţiu şi
a tovarăşilor lor dorul nepotolit de a deştepta poporul la
conştiinţa naţională”6.
Urmare
a presiunilor revoluţionarilor români din Bucovina a fost nu numai
revigorarea învăţămîntului primar în limba română, ci şi
hotărîrea ca la Institutul Teologic din Cernăuţi procesul de
învăţămînt să se desfăşoare în limba română şi, poate cel
mai important pas, crearea catedrei de limba şi literatura română
la gimnaziul din Cernăuţi, cea mai înaltă instituţie de
învăţămînt laic din Bucovina, care din 1849 va îşi va completa
cursul cu toate clasele, devenind gimnaziu superior. Pentru ocuparea
acestei catedre, s-au înscris la concurs personalităţi remarcabile
ale vieţii culturale din Bucovina, dar la concurs au participat doar
Teoctist Blajevici şi proaspătul sosit în Bucovina Aron Pumnul. Pe
baza unei lucrări de o ţinută ştiinţifică remarcabilă, Aron
Pumnul a ocupat catedra pe care o va sluji pînă la sfîrşitul
vieţii, chiar dacă în ultima parte va fi substituit de fostul său
elev I.G. Sbiera, care se va strădui să-i continue opera.
Bun
cunoscător al situaţiei învăţămîntului în limba română din
Austro-Ungaria, Aron Pumnul îşi va orienta activitate în două
direcţii principale: munca directă la clasă, pentru atragerea
elevilor în studierea şi cultivarea limbii şi literaturii române,
ca parte integrantă şi mijloc de formare şi de vehiculare a
culturii româneşti, şi asigurarea cărţilor necesare.
În
scurt timp de la începerea activităţii sale didactice, între
profesor şi elevi s-a creat o foarte puternică legătură, care a
antrenat şi pe părinţii elevilor precum şi intelectualitatea
bucovineană. Cînd, în 1850, Aron Pumnul a fost numit profesor
definitiv, la Cernăuţi s-a organizat a mare festivitate în cinstea
Profesorului. În cuvîntul unuia dintre participanţi, cuvînt
publicat în revista „Bucovina” nr. 22 din 1850, se făcea
aprecierea că tineretul român din Bucovina serbează „începutul
unei îndoite primăveri, al primăverii anului şi al primăverii
noastre celei adevărat naţionale”.
Afecţiunea
era reciprocă. Nou înfiinţata universitate ieşeană îi va adresa
rugămintea de a ocupa o catedră aici, dar Aron Pumnul va refuza;
explicaţia o aflăm dintr-o scrisoare către fiul său din
Transilvania: „nu am primit, nici nu primesc, deşi am leafă mică,
fiindcă trebuinţa cere să rămîn cu tinerimea bucovineană, s-o
deştept din amorţeala şi din letargia în cari se află
cufundată”.
Obligaţia
didactică era de 5 ore pe săptămînă, dar, cu de la sine putere,
şi-a extins activitatea la 16 ore, cuprinzînd toate cele 8 clase
ale liceului, fără plată suplimentară. Credinţa lui, pe care a
slujit-o cu patimă, era că limba română, ca limbă oficială a
ţării, trebuia să fie cunoscută de toţi absolvenţii liceului:
„şcolerii tuturor opt claselor gimnaziale, români şi străini,
erau puşi cu toţii sub îngrijirea lui ca să-i facă cunoscuţi cu
graiul ţării, cu graiul românesc, cu istoria şi literatura lui;
pre unii ca să-i facă să-l iubească şi să-l preţuiască ca pe
odorul cel mai scump din lume, ca pe sufletul său şi al poporului
din care fac parte, iar pe ceilalţi ca să-i îndemne să-l
respecteze şi să ţină seama de el”7, aprecia urmaşul
său la catedra de limba şi literatura română din Cernăuţi, I.G.
Sbiera, în discursul rostit la sfinţirea monumentului fostului său
dascăl.
Prin
activitatea la catedră, Aron Pumnul răspundea crezului său
fundamental, făcut public în revista „Bucovina”: „Poporul
este trupul naţiunei, iar limba este sufletul ei. Pentru aceea,
precum trupul fără suflet e mort, tot aşa e moartă şi naţiunea
fără limbă. Naţionalitatea e dumnezeiescul, eternul, înnăscutul
şi neînstrăinabilul drept de a-şi întrebuinţa limba în toate
trebuinţele vieţii (s.n.): în casă, în biserică, în şcoală
şi administraţiune”8.
Chiar
abandonarea ortografiei etimologice, susţinută de fostul său
colaborator Timotei Cipariu, în favoarea ortografiei fonetice se
explică tot prin interesul pentru cultivarea limbii române la un
tineret a cărui limbă de circulaţie era limba germană. „Pracsa
scolastică i-a demonstrat pînă la evidenţă că cu un abeceu
lipsicios ca cela latinesc, care nu înfăţişează toate sonurile
actuale ale graiului românesc şi carele necesită pre învăţăcei
să citească pe gîcite şi să scrie pe nimerite nu putea spori cu
grăbire nici dobîndi rezultate bune şi durabile”9.
Aşa a ajuns la definirea ortografiei ca „ştiinţa de a scrie
fiecare cuvînt după firea limbei. […] scrierea este icoana
cuvintelor şi ca să fie această icoană nimerită cu cuvintele
[pe] care le înfăţoşează se înţelege de la sine că fiecare
cuvînt trebuie scris tocma precum se rosteşte”10.
Cea
de a doua direcţie s-a concretizat în realizarea de manuale şi
organizarea unei biblioteci şcolare. Lucrarea care l-a făcut
cunoscut în cea mai mare măsură a fost Lepturariu românesc cules
den scriptori români, publicat în 4 volume (volumele II şi IV
avînd cîte 2 părţi), între 1862-1865 şi care reprezintă una
dintre primele încercări de istorie a literaturii române, dublată
de antologie de texte populare sau culte apărute pînă la acea
dată. În condiţiile de informare ale timpului, lucrarea este cu
totul remarcabilă. Alexandru Hurmuzachi o prezenta în „Foaia
Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”:
„un op unic în felul său la români, care, chiar după judecata
străinilor celor mai competenţi, poate fi comparat cu lucrări de
acest fel apărute în alte literaturi, mult mai dezvoltate”.
Criteriul principal de selectare a textelor era cel patriotic, fapt
care a dus la interzicerea manualului în Ungaria, dar nu se neglija
valoarea literară, manualul cuprinzînd, pe lîngă capodopere ale
literaturii populare (Mioriţa, Mănăstirea Argeşului), pe toţi
scriitorii reprezentativi ai literaturii române, precum şi
scriitori mai mărunţi, pentru unii dintre aceştia atrăgîndu-şi
critica unor contemporani.
A
fost, cu siguranţă, manualul de bază pentru elevii gimnaziului din
Cernăuţi, cea mai frumoasă apreciere aparţinînd unui fost elev:
„citind cu pricepere şi înţelegere opul acesta, şcolerul din
şcoala secundară se simţea la sine acasă, în sînul familiei
sale, hrănit cu scumpul şi dulcele lapte al românismului, hrană
ce în zădar ar fi căutat-o prin toate opurile didactice cîte i se
puneau pe atuncia în mînă”11.
În
Principatele Unite Lepturariul a cunoscut o slabă răspîndire;
„migăloasa lucrare”, explica Titu Maiorescu într-o scrisoare
către Aron Pumnul, nu putea fi introdusă în programa gimnaziilor
pentru că „la noi nu se învaţă româneşte în gimnaziu.
Programul zice: limba latină în comparaţie cu cea română”. În
schimb, a fost mult criticată pentru ortografia pe care autorul a
folosit-o.
Cel
de al doilea manual este Grammatik der rumänischen Sprache für
Mittelschulen, apărut la Viena în 1864. Deşi astăzi este mai
puţin cunoscut, reuşita manualului este probată de faptul că în
1882 Dimitrie Isopescu, pe atunci director al Institutului Pedagogic
din Cernăuţi, îl va retipări.
Înfiinţarea
unei biblioteci a gimnaziului condiţiona succesul în procesul de
apropiere a elevilor de literatura română. I. G. Sbiera îşi
aducea aminte mai tîrziu că „mulţi gimnaziaşti români cu
plăcere ar fi citit una sau alta şi în româneşte; dar nu aveau
la dispoziţie nici o carte românească în biblioteca gimnaziului,
iar de la Biblioteca Ţării, înfiinţată în 1851, nu puteau
împrumuta cărţi, fiindcă trebuiau să depună o cauţiune de 10
florini, pe care însă nu o aveau”12. Această
bibliotecă avea să se deschidă în 1857, din iniţiativa lui Aron
Pumnul, Al. Hurmuzachi şi I.G. Sbiera, cu un fond provenind din
donaţii. Scopul era precizat într-o scrisoare a lui Aron Pumnul
către Timotei Cipariu, căruia îi adresa şi rugămintea de a
contribui la îmbogăţirea fondului: „Aici am înfiinţat o
bibliotecă provinţială den dăruiri private, care are ca scop să
adune toate cărţile literăturei rumâne, germîne, polone, rutene,
frînceşti etc. Eu sunt convins că D-Voastră încă veţi dărui
den opurile tipărite acolo cîte un esemplariu; asemene fac toţi
rumânii şi străinii carii ştiu de ea; ba încă domneşte un
feliu de întrecere den partea năciunaletăţilor”.
Găzduită,
la început, în casa lui Aron Pumnul, ca proprietate privată, ca să
nu poată fi confiscată de autorităţi, biblioteca se afla la
dispoziţia elevilor fără un orar precis, aceştia şi participînd
activ la administrarea ei. Printre aceştia se afla şi Mihăil
Eminoviciu, care în 1865-1866 înregistra cărţile în
Cunsemnăciunariu. În 1861 biblioteca va fi donată liceului şi va
fi mutată în clădirea acestuia, unde va funcţiona cu program de
două zile pe săptămînă.
Fondul
bibliotecii s-a îmbogăţit mult prin donaţii, în primul rînd din
partea elevilor, dar şi din partea unor scriitori, teologi,
funcţionari, proprietari, oameni politici etc. În Cunsemnăciunariu
apar numele a 145 de donatori, printre care nume ilustre ca V.
Alecsandri, G. Asachi, C. Negruzzi, Al. Odobescu, D. Gusti, Andrei
Şaguna etc., dar daniile cele mai consistente le-au făcut Aron
Pumnul şi Al. Hurmuzachi. Important de constatat este că în
rafturile bibliotecii se aflau scriitori din toate provinciile
româneşti, susţinîndu-se şi astfel ideea unităţii naţionale a
românilor, idee scumpă tuturor intelectualilor de frunte din
Bucovina şi pusă în lumină de opera fundamentală a lui Aron
Pumnul, Lepturariu românesc.
Din
nefericire, viaţa nu i-a permis să ducă la capăt opera care putea
fi mult mai amplă. La 24 ianuarie 1866, cînd abia împlinise 47 de
ani, viaţa i s-a curmat şi o dată cu aceasta s-a încheiat o
activitate care era mult mai plină de promisiuni. Bucovina l-a
adoptat total şi l-a elogiat pentru meritele sale. În România a
fost receptat mai ales cu ideile sale privitoare la ortografie,
trecîndu-se cu vederea peste merite, iar această atitudine avea să
dăinuie multă, poate prea multă vreme. Rîndurile de faţă sînt
o încercare de a readuce în atenţie o mare personalitate, cu toate
contradicţiile ei, Aron Pumnul.
Gheorghe
MOLDOVEANU
________________________________________
1
Iorgu Toma, Şcoala românească. Societate culturală în Suceavă,
Suceava, 1908, p. 20.
2
Ioan G. Sbiera, Familia Sbiera după tradiţiune şi istorie şi
amintiri din viaţa autorului, Cernăuţi, 1899, p. 96.
3
Ibidem, p. 149.
4
G. Sion, Amintiri contemporane, după Ion Nistor, Un capitol din
viaţa culturală a românilor din Bucovina. 1774-1857, Bucureşti,
1916, p. 44.
5
Ioan G. Sbiera, Op. cit., p. 150.
6
Sextil Puşcariu, în „Glasul Bucovinei”, 1919, nr. 7.
7
Ioan G Sbiera, Aron Pumnul, în Aron Pumnul. Voci asupra vieţii şi
însemnătăţii lui, dimpreună cu documente relative la înfiinţarea
catedrei de limba şi literatura românescă la gimnaziul superior
din Cernăuţi…, Cernăuţi, 1989, p. 63.
8
Aron Pumnul, Neatîrnarea limbei române, în Aron Pumnul. Voci
asupra însemnătăţii lui..., p. 48.
9
Ioan G. Sbiera, Op. cit., p. 67.
10
Aron Pumnul, Convorbire între un tată şi între fiiul lui asupra
limbei şi literelor româneşti, în Aron Pumnul. Voci asupra
însemnătăţii lui…, p. 349.
11
Ioan G. Sbiera, Op. cit., p. 65.
12
Ibidem, p. 170-171.
Sursa:
Astra Iași
Abonați-vă la:
Postări (Atom)


