Care sunt „simptomele” mândriei / Cuvinte despre bine și rău

Foto: Oana Nechifor

Prinzând putere, slava deşartă naşte mândria.

Mândria este încrederea în sine extremă, ca­re respinge tot ce „nu-i al meu”; izvor al mâniei, cruzimii şi răutăţii, refuz al ajutorului dumnezeiesc, „fortăreaţă demonică”. Ea este „perete de aramă” între noi şi Dumnezeu (Avva Pimen); ea este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, început a tot păcatul; ea e în fiecare păcat, pentru că fiecare păcat înseamnă că te laşi de bunăvoie pradă pa­timii tale, că încalci în mod conştient legea dumnezeiască, înseamnă că te obrăzniceşti împotri­va lui Dumnezeu, cu toate că „tocmai cel supus trufiei are nevoie neapărată de Dumnezeu, pen­tru că oamenii nu-l pot scăpa pe unul ca acesta” (Scara).

Dar de unde vine această patimă? Cum începe? Cu ce se hrăneşte? Ce trepte străbate în dezvolta­rea sa? După ce semne poate fi recunoscută?

Această ultimă problemă este deosebit de importantă, fiindcă cel mândru nu-şi vede, de obi­cei, păcatul. Un oarecare bătrân iscusit îl povăţuia pe un frate să nu se mândrească, însă acela, orbit de mintea sa, i-a răspuns: „Iartă-mă, părin­te, în mine nu se află trufie”. Înţeleptul bătrân i-a răspuns: „Cu ce puteai, fiule, să-ţi dovedeşti tru­fia mai bine, decât cu acest răspuns?”.

În orice caz, dacă omului îi este greu să-şi cea­ră iertare, dacă este supărăcios şi bănuitor, dacă pomeneşte răul şi îi osândeşte pe alţii, toate aces­tea sunt fără îndoială semne ale mândriei.

Despre aceasta scrie minunat Simeon Noul Teolog:

„Despre cel pe care, atunci când îl necinsteşte ori îl supără cineva, îl doare inima, cunoscut să fie că-l poartă în sânurile sale pe şarpele cel vechi (trufia). Dacă va începe să rabde în tăcere supă­rările care i se fac, îl va face pe acest şarpe nepu­tincios şi lipsit de vlagă; dar dacă se va împotrivi cu amărăciune şi va vorbi cu obrăznicie, îi va da şarpelui putere să verse otravă în inima lui şi să mănânce fără milă măruntaiele lui”.

În Cuvântul împotriva păgânilor al Sfântului Atanasie cel Mare există pasajul următor: „Oa­menii au căzut în poftirea de sine, preferând contemplarea de sine, în locul contemplării celor dumne­zeieşti”. În această definiţie scurtă este surprinsă însăşi esenţa mândriei: omul, pentru care până atunci centru şi obiect al dorinţei era Dumnezeu, l-a întors Acestuia spatele, „a căzut în poftirea de sine”, s-a dorit şi s-a îndrăgit pe sine mai mult decât pe Dumnezeu, a preferat contemplării ce­lor dumnezeieşti contemplarea de sine. (Părintele Aleksandr Elceaninov)

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 51-52)

Sursa: Doxologia

Cum să fac față provocărilor și dezamăgirilor vieții contemporane? / Bărbăție duhovnicească

Din fericire, au început totuşi să apară semne ale unor încercări de întoarcere la învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, şi prin aceasta înţeleg încercări de a trăi viaţa Părinţilor – viaţa isihastă. Nemulţumiţi de „priorităţile” vieţii contemporane, dezamăgiţi de lupta, agitaţia şi neliniştea provocate de atingerea unor ţeluri lumeşti care nu duc nicăieri, din ce în ce mai mulţi tineri devin adepţi ai vieţii isihaste. Sunt mulţi şi cei care îmbrăţişează monahismul, continuând tradiţia Sfinţilor Părinţi şi sorbind din izvorul înţelepciunii Filocaliilor, pe care este temeluită Tradiţia Ortodoxă, în timp ce, în lumea mirenilor, se deschid mereu mai multe centre şi asociaţii de vieţuire isihastă.

Un astfel de mod de viaţă ar trebui promovat şi susţinut în oraşele de pretutindeni (...), întrucât numai în acest fel vom putea înţelege că Biserica este atât locul unde se vindecă bolile sufleteşti ale oamenilor, cât şi sălaşul teofaniei. Odată cu purificarea de patimi, vine însănătoşirea, iar odată cu aceasta, cunoştinţa de Dumnezeu şi vederea lui Dumnezeu. Poate că fiecare dintre noi ar trebui să-şi însuşească şi să practice rugăciunea lui Iisus, atât cât îi stă în putinţă, aceasta învăţându-ne cum să ne rânduim întreaga viaţă duhovnicească: când să vorbim şi când să nu vorbim, când să ne rugăm şi când să ne întrerupem rugăciunea pentru a veni în ajutorul aproapelui nostru, când am păcătuit şi când am primit binecuvântarea lui Dumnezeu. Mai presus de toate, să ne străduim să ne păzim şi să ne păstrăm mintea curată.

Îndemnul Sfântului Talasie Libianul să constituie un temeinic îndreptar al vieţii noastre: „Închide simţurile în cetatea liniştii, ca să nu tragă mintea spre poftele lor”.

Cuvintele Sfântului Grigorie Teologul să ne fie o călăuză statornică: „Este necesar să dobândim liniştea (isihia) pentru a ne întoarce mintea, încetul cu încetul, de la rătăcirile sale şi a vorbi cu Dumnezeu”.

Lumină cărărilor noastre duhovniceşti să ne devină şi învăţăturile Sfinţilor Calist şi Ignatie Xanthopol: „Aceasta este vieţuirea după Dumnezeu cea neînşelătoare şi adevărată, predată de Părinţi: liniştirea din ascultare, care a fost numită, cu dreptate, de către Sfinţi, şi viaţa cea ascunsă în Hristos (Coloseni 3, 3)”.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 387-388)

Sursa: Doxologia