Purtătorii de biruinţă de la Fântâna Albă

 

Troiţa ridicată la Mănăstirea Putna, în anul 2011, cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Din 2011, ziua de 1 aprilie a devenit prin lege Ziua naţională de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi din alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie.

După semnarea pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, URSS a ocupat în 1940 Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Numeroşi români bucovineni au fost arestaţi, omorâţi, deportaţi, bisericile au început să fie închise, proprietăţile confiscate, aşa încât multe familii au început să treacă noua graniţă şi să vină în România.

Un astfel de grup a fost cel care a căzut pradă masacrului de la Fântâna Albă, la 1 aprilie 1941. Atunci, circa 3.000 de români bucovineni din satele de pe Valea Siretului: Pătrăuţii de Sus, Pătrăuţii de Jos, Igeşti, Crasna, Ciudei, Budineţ, Cireşul, Crăsnişoara Veche, Crăsnişoara Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvideni, Carapciu, Cupca, Trestiana, Suceveni, Iordăneşti au plecat către România, fiind decişi mai bine să moară decât să mai trăiască sub stăpânirea Uniunii Sovietice. Cei din fruntea grupului au purtat trei cruci, icoane şi steaguri albe, arătând că nu doresc să facă nici un rău, ci doresc libertatea. Ajunşi în apropierea graniţei au fost întâmpinaţi cu foc de mitraliere. După încetarea focului, răniţii rămaşi în viaţă au fost aruncaţi împreună cu cei morţi în gropi comune. Cei care au reuşit să fugă au fost căutaţi în împrejurimi, astfel încât foarte puţini participanţi au rămas în viaţă. După două luni, la 13 iunie 1941, 13.000 de familii din aceste sate au fost deportate în Siberia şi Kazahstan, doar circa 10% dintre ele supravieţuind deportării.

Din punctul de vedere al statului, pentru care sunt importante drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, această zi este o zi a victimelor. Din punct de vedere duhovnicesc, aceasta este o zi a victoriei. Cei care s-au îndreptat atunci spre graniţa cu România au urmat un drum mucenicesc, cu scopul de a-şi păstra firea românească. Fire care, pentru ei, era o fire creştinească, ortodoxă în gândire şi trăire. Ca şi în alte tragedii colective, doar Dumnezeu ştie starea sufletească a fiecăruia dintre cei care au trecut atunci din această viaţă. Însă avem certitudinea că între cei de acolo s-au aflat suflete alese. Dacă la Revoluţia din decembrie 1989 s-a strigat „Vom muri şi vom fi liberi!“, acelaşi strigăt, acelaşi gând profund duhovnicesc, i-a însufleţit şi pe cei care pe 1 aprilie 1941 şi-au căutat libertatea lepădându-se de ceea ce era pământesc. Ei şi-au lăsat acasă toată avuţia, au plecat să treacă graniţa aşa cum erau, cu un singur rând de haine pe ei. O lepădare de lumesc pe care Dumnezeu a primit-o şi pentru care i-a învrednicit de cununa martiriului.

Pentru a vedea mai clar, dincolo de dimensiunea politică, dimensiunea duhovnicească a ceea ce s-a întâmplat atunci, iată ce îi spune o ţărancă simplă, Veronica Amariei, celebrului general sovietic Jukow: „Eu îs femeie şi nu mă bag în treaba bărbaţilor, dar pe mine mă doare că ne-aţi luat credinţa. Noi fără biserică şi fără credinţă nu rămânem, ci o să plecăm de aici chiar dacă ne omorâţi, că altă ieşire nu avem. Căutăm altă ţară în care să putem trăi liberi şi să trăim creştineşte aşa cum am fost obişnuiţi din moşi strămoşi. Că aici nici să ne rugăm nu putem.“

Reacţia oamenilor, povestită de supravieţuitori când a început focul, este şi ea relevantă: „Primul a murit Ilie Scorabeţ, cel care ţinea prima cruce. Apoi cei de lângă el: Ioan Frătăuceanu, cel care a strigat: «Oameni buni, nu scoateţi sabia, că cine scoate sabia, de sabie va pieri», Mihai Ţugui, Ilie Mihailovici, cel care a purtat a treia cruce, Constantin Sucevean şi Gheorghe Sidoreac, care purtau cruce în faţă. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: «Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!»“.

Ecaterina Suceveanu îşi aminteşte de vărul ei, Constantin: „Vărul meu a fost printre primii care au fost seceraţi. A fost împuşcat în cap, când încerca să acopere cu trupul lui un băiat din sat“. Băiatul a fost unul dintre puţinii supravieţuitori care s-au întors în sat, în noaptea aceea. „Ne-a adus căciula lui Constantin. Am găsit înăuntru o bucată de os din craniul lui, plină de sânge, şi am pus-o într-un borcan. O ţinem şi acum, sunt moaştele familiei noastre.“

Ce s-a întâmplat la Fântâna Albă este o durere a neamului nostru. Durere pe care cu toţii ar trebui să o simţim, dacă suntem români. Pentru a ne aminti de aceşti eroi, s-a ridicat pe aleea Mănăstirii Putna o troiţă, unde oricând putem pune o floare şi o lumânare. O floare a recunoştinţei şi o lumânare ca lumină pentru sufletele celor de atunci. (Protos. Dosoftei Dijmărescu, Mănăstirea Putna)

Sursă: Ziarul Lumina

La 41 ​de ani de la sentinţ ​a​ Roe vs​.​ Wade, mii de oameni din S​UA ​participă la marşuri pro-viață

de Kirsten Andersen, WASHINGTON, 22 ianuarie 2014 

Pe data de 22 ianuarie 1973 a fost emisă istorica sentinţă „Roe vs Wade” care a deschis calea celor circa 50 de milioane de avorturi realizate în SUA, din acel moment şi până în zilele noastre.

Astăzi, sute de mii de activiști pro-viață participă în Wasinghton la cel de-al 40-lea marş pentru viaţă, aşa cum o fac an de an.

Însă, mii de oameni, care nu au putut călători la Washington, s-au adunat peste week-end în oraşele în care locuiesc sau în capitalele statelor, pentru a organiza marșuri și mitinguri ce au avut ca scop interzicerea avorturilor.

În Fort Wayne, Indiana, peste o mie de oameni s-au adunat în sprijinul copiilor nenăscuţi, inclusiv Angela Minter, directoarea executivă a organizaţiei Sisters for Life, care s-a confesat mulțimii, spunând că înainte de a deveni studentă deja avortase doi copii pe care-i concepuse cu iubitul ei din liceu.

Când a rămas însărcinată pentru a treia oară, în timpul primului an de facultate, ea era pregătita să facă un al treilea avort, însă tatăl ei a aflat la timp despre intenţia ei.

Angela Minter şi fiica ei

„Mi-a spus: << Nu ucide copilul>>”, relatează Minter. „Aveam nevoie să aud asta de la tatăl meu.” Minter și prietenul ei s-au căsătorit și li s-a născut o fiică, Erin, care este acum în vârstă de 28 de ani, precum şi încă alţi doi copii.

Câţiva ani mai târziu, Minter a spus mulțimii că tatăl ei, care a obiectat atât de puternic la decizia ei de a avorta - a mărturisit că odinioară a îndemnat-o pe mama ei să facă un avort. Însă procedura avortului nu a avut succes iar copilul a supravieţuit. Supravieţuitoarea avortului? Angela însăși, care și-a dedicat cariera pentru susţinerea femeilor însărcinate şi încurajarea lor în a alege viața.

În Louisiana, tema marșului care a avut loc sâmbătă a fost „Adopţia: Puterea posibilităţii”, promovând adopţia drept o alternativă a avortului.

Evenimentul a inclus discursuri ale senatorilor republicani David Vitter şi Bill Cassidy. De asemenea, au fost prezenţi o serie de legiuitori de stat și un candidat pentru Senatul Statelor Unite, Robert Maness.

„Voi veţi fi cei care veţi impune interzicerea avortului în America”, a spus Vitter, adresându-se mulțimii de suporteri, în cea mai mare parte tineri. „Este la latitudinea voastră să schimbaţi inimile și mințile prietenilor, colegilor, vecinilor pe care îi aveţi.”

Senatorul a mărturisit că este mândru de faptul că gemenii săi, în vârstă de șaptesprezece ani, sunt în drum spre Washington D.C. pentru a participa la Marșul naţional pentru Viață și că tinerii pro-viață reprezintă „liderii pe care ne bazăm”.

În Arkansas, pentru al 36-lea an consecutiv, mii de cetăţeni pro-viață au mărşăluit duminică, în zona Capitoliului. În contrast cu furtunosul marș din Louisiana, marșul din Arkansas a fost sobru, participanții încercând să reprezinte victimele avortului - copiii nenăscuţi care nu pot glăsui.

Wayne Mays, preşedinte al asociaţiei Dreptul la Viaţă din Arkansas, a declarat pentru KATV: „Noi manifestăm în mod pașnic, cu respect, în tăcere, deoarece o facem în numele copiilor nenăscuți.”

Mai multe sute de demonstranţi s-au luptat cu vântul rece și vremea umedă din Iowa, pentru a participa la Marșul pentru Viață din Midwest. Jennifer Bowen de la Asociaţia Dreptul la Viaţă din Iowa, a declarat pentru WOI - TV: „Există informaţii despre marşurile de pe Coasta de est și Coasta de vest, dar ce se întâmplă aici, în Midwest? Mulți oameni nu-şi pot permite să călătorească, astfel că am vrut să le dăm posibilitatea să vină aici și să manifeste pentru viață.”

Bryan Kemper de la asociaţia Stand True Pro-Life Outreach a anunţat că vremea rece de iarnă, nu reprezintă un factor de descurajare pentru activiștii pro-viață, relatând postului de televiziune WOI–TV: „Noi trebuie să organizăm acest meeting indiferent de condiţiile exterioare. E timpul să înceteze această practică. Timp de 41 de ani au fost ucişi copiii nenăscuţi.”

Sute de manifestanţi în Green Bay, Wisconsin, au afişat aceeaşi dârzenie, înfruntând străzile înzăpezite, de la Tribunalul Brown County către Catedrala Sf. Francis Xavier. Publicaţia Green Bay Press a informat că mulți dintre manifestanţi, în timp ce mărşăluiau, afişau deasupra capului rame de fotografii care nu conţineau vreo imagine, dorind să evoce astfel oamenii ale căror vieți au fost curmate în urma avortului.

„Nu ne propunem să condamnăm oameni, să-i judecăm, ci dorim să luăm poziție pentru viață”, declara mulțimii Episcopul romano-catolic, David Ricken de Green Bay. Episcopul speră ca evenimentul să încurajeze noua generație de a spune „da” vieții, din momentul conceperii până în momentul decesului natural.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Elena Jurcă

 Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Tehnica spălării creierului / Prigoana comunist-ateistă

Autor: Octavian Voinea  

Înainte de a intraîn subiectul propriu zis al „tehnicii spălării creierului” - unica invenţie de care a fost capabil comunismul - trebuiesc ştiute câteva lucruri.

1) Din naştere, fiecare om are o anumită doză de tărie spirituală este suficientă numai lui.

2)Pe parcursul vieţii, de regulă până la vârsta de 30 de ani, se mai

adaugă şi alte forţe datorită:

- Educaţiei

- Culturii acumulate

- Experienţei

- Mediului în care trăieşte şi care acţionează întins si nevăzut.

3) Concepţia ateistă sau teistă. Ateul cade cu mult mai uşor, deoarece ţinta „spălării creierului” este, în primul rând, credinţa în Dumnezeu. Onoarea, cinstea, legăturile afective dintre oameni ce creează prietenia şi altele de această natură, nu fac toate la un loc cât credinţa in Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu le înglobează pe toate acestea la un nivel eroic.

Dacă concepţia credinţei în Dumnezeu are la bază o cunoaştere rudimentară şi primitivă asupra lucrurilor - se bazează mai mult pe superstiţii - la cea mai mică zdruncinătură întreg edificiul se prăbuşeşte şi locul teismului este luat de ateism.

4) În perioada vârstei de 20-30 de ani se produce explozia maturizării organismului uman. Consecinţa: Dezvoltarea rapidă şi maximă a instinctului de conservare a speciei, respectiv, a instinctului sexual, pornire plină de râvnă şi dor pentru sexul opus.

Răbufnirea acestui instinct este vulcanică, este cea mai puternică dintre toate. Dacă tânărul n-are suficiente frâne în concepţii bine motivate, erupţia sexualităţii înlătură toate structurile conceptiilor intime ale subiectului. Instinctul sexual rămâne stăpân absolut, sălbatic şi feroce pe fiinţa omenească.

În cuprinsul celor patru factori enumeraţi mai sus se includ şi cele mai abstracte valori umane cum sunt: Capacitatea de orientare, capacitatea de intuire a lucrurilor, spiritul de sacrificiu în opoziţie cu laşitatea. Valorile spirituale intră în concurenţă cu pornirile instinctuale.

După cum in doza acestui amestec primează un factor sau altul, rezistenţa omului în faţa torturii neîntrerupte a fost asemănată cu PAHARUL fiecăruia:

- Unul are în dotare un „pahar” mic, doar cât un degetar, care se termină dintr-o înghiţitură. Când această „înghiţitură” s-a terminat, omul cedează ridicând mâinile în sus în faţa duşmanului,

- Paharul rezistenţei altuia este mare cât un butoi. Dar se termină şi acesta. După ce s-a terminat şi acest subiect îşi pleacă fruntea.

- Paharul unora (mai puţini la număr) este cât un ocean. Oricât de mare ar fi fost „oceanul” rezistenţei acestora, el este măsurabil în hectolitri, litri, molecule sau atomi. Odată şi odată se termină şi acesta, sfârşind în umilinţă.

Perseverenţa duşmanului este diabolică şi fără limită.

Nici un deţinut trecut prin această „râşniţă” mefistofelică n-are îndrăzneala sau nâtângia de a se lauda că el a rezistat. Din contră. Victimele afirmă că rezistenţa lor se datorează harului dumnezeesc care le-a ferit de cădere.

Numai Dumnezeu a sucit mintea torţionarilor acestui masacru unic în istorie, ca să se oprească înainte de a se produce căderea. Dacă tortura continua ar fi căzut şi ei.

La Piteşti n-au existat decât patru şanse:

- Moartea

- Pierderea minţilor

- Căderea

- Salvarea divină

Rezistenţa a fost exclusă ca fiind imposibila. În prima fază se distruge încrederea unuia în celălalt. Bunul tău prieten (care a fost dezumanizat într-un mare secret), după ce-ţi arată toată afecţiunea, se repede asupra ta ca să te distrugă lovindu-te fără milă.

Spaima , nedumerirea, surpriza sunt atât de mari, şocul este atât de puternic încât pe unii i-a dărâmat din această primă fază.

Chiar dacă victima nu s-a prăbuşit la prima lovitură - edificiul interior al victimei este detunat, fisurat, şi se va prăbuşi la cutremurele următoare.

Tortura neîntreruptă şi consecinţele ei. După primul şoc se instalează la victimă neputinţa de a reacţiona într-un anumit fel. Toate sunt fără speranţă. Victima este convinsă că treaba este astfel organizată. Nu există nici o ieşire... Tortura continuă zi şi noapte fără întrerupere. E tortură de dragul torturii.

De reţinut că în acest laborator luciferic numai Ţurcanu avea o condiţie fizică excelentă. Apoi ajutoarele lui erau ceva mai bine hrănite decât deţinuţii de rând. În rest, tinerii păreau schelete ambulante, cadavre vii, adevărate mumii.

De la această faza limitrofă morţii începe tortura neîntreruptă.

Tot în cadrul torturii, victimele erau supuse la eforturi uriaşe menite să le epuizeze complet fizic. Iată cum:

Victimele, încărcate cu greutăţi în spate (pături sau haine mai groase), erau obligate să facă genoflexiuni cu mâinile ridicate în sus, regulamentar.

Unele dintre victime s-au prăbuşit la 30-40 de genoflexiuni, dar au fost altele care au rezistat până la 2.500 de genoflexiuni. De necrezut!!

Nu există în lume atlet, chiar cu cea mai bună condiţie fizică, să poată realiza o astfel de performanţă. lată însă că o realizează un schelet topit de foame şi de suferinţe! Organismul uman, în condiţiile de disperare scăpat de sub controlul raţiunii, a reuşit, la Piteşti, să realizeze inimagimabilul, imposibilul.

Neurologii, psihiatrii şi chiar teologii au datoria să studieze fenomenul şi să-l explice!

Tortura nu se opreşte aici, ci continuă...

Epuizarea fizică aduce după sine şi o epuizare psihică. Victima n-are nici o secundă de răgaz pentru refacere. Se zdruncină raţiunea, se întuneca voinţa. Dispar din mintea omului toate stările emoţionale. Dispare afecţiunea... Omul începe să nu mai raţioneze.

Tânărul are impresia că întreg sistemul său nervos este o rană proaspătă si sângerândă. Se institue o stare patologică. Atunci apare fenomenul debordării tuturor secretelor pe care le-a ţinut bine ascunse în conştiinţa sa. De la această fază, chiar şi cel mai mic secret pe care îl are tânărul îl simte precum simţi un ghimpe ce-ţi intră în ochi. Nu-l poţi suporta şi faci tot ce este posibil ca să-l elimini.

In această fază întreaga raţiune intră într-o porţiune de umbră. Toate reflexele însuşite pe parcursul vieţii se anulează. În creierul omului se instituie o noapte totală. Nu mai este ce a fost. A devenit un nimic. Omul a devenit un robot absolut fără nici o personalitate, fără imaginaţie, fără iniţiativă. Ultimul sprijin pe care-l pierde omul este credinţa în Dumnezeu. Acesta este momentul încheierii „spălării creierului”.

De acum încolo victimele nu mai sunt stăpâne pe reflexele lor. Se găsesc într-un stadiu al animalului dresat. Dacă i se porunceşte să se culce, se culcă cu o viteză uimitoare. Dacă i se porunceşte să strige, strigă din toate puterile. Dacă i se cere să pună mâna pe ciomag şi să lovească în camaradul de alături, o face automat. Ca un robot. Victima - respectiv „reeducatul” - privind la propia lui mână se miră cum funcţionează. Are impresia că nu-i a lui.

„A FOST VIDAT”. Aşa a fost denumită această stare de către deţinuţii care au suportat fenomenul.

Aşa cum s-a arătat mai înainte, nu toate victimele ajung la identitate de situaţii. Fiecare victimă are specificul ei. Raţiunea, afectul şi voinţa cedează în funcţie de individ în mod gradual.

Victimele erau în perioada vârstei tinere. Instinctul de conservare a speciei răbufnea prin toţi porii şi trăgea după el toate instinctele primare.

Logica ateist-comunistă prindea rădăcini. Ea se impunea nu numai ca o modalitate de a scăpa de tortură ci ca o convingere intimă. Deveneai exact pe dos decât ceea ce ai fost. Cu toate acestea, noua postură era ca şi un „plasture”.

Victimele erau îngrozite de teama de a nu greşi descântecul şi repetau noua lecţie la nesfârşit.

Tinerii - lipsiţi de conştiinţa acumulată într-o viaţă - „descopereau” universul materialist în care lozinca cea mai obsesivă era ca toată lumea, pământul întreg să fie reeducat. Cu cât reeducarea întregii lumi se va face mai repede cu atât va fi mai bine.

Aceasta a fost motivaţia grabei unor victime de a-şi tortura camarazii neluminaţi... Pentru a-i face şi pe aceştia să ajungă cât mai iute la concluziile la care au ajuns ei.

Se dezvolta egoismul în individ încât nu mai suporta să rămână un fost camarad de al său pe vreo treaptă a virtuţii.

Faptele celor care au căzut atât de jos erau făcute din toată convingerea. S-a ajuns pană acolo încât să mulţumească lui Ţurcanu şi regimului comunist că i-au adus in starea de revelaţie a adevărului materialist.

Şi acest lucru este de necrezut !

La unele victime, noile principii comuniste au prins asemenea rădăcini încât considerau reeducarea ca ultimul şi cel mai înalt scop pe care îl pot avea în viaţă.

S-a creat senzaţia falsă că, ieşind de sub pat, universul este atât de vast ca arunci când scrutezi depărtările dintr-un vârf de munte. Libertatea de a te plimba prin cameră de la un capăt la celălalt părea o călătorie cosmică.

Pierderea credinţei în Dumnezeu era ultima fază a reeducării.

Acolo, la Piteşti, Dumnezeu şi-a retras harul Său gradual. Tânărul a fost lăsat să reziste numai cu propriile puteri, după zestrea sufletească pe care o acumulase până atunci. Aceasta a fost insuficientă. După ce şi edificiul credinţei în Dumnezeu era dărâmat, individul devenea satanizat.

- Ce, Dumnezeu ?! Uite că totul este materie ! Groaznică a mai putut fi rătăcirea în care m-a târât educaţia burghezo-legionară ! Oare, cum de m-am putut înşela chiar atât de amarnic ?

Cât de sublim e regimul comunist care ne-a trimis pe acest profet - pe domnu Ţurcanu - ca să lumineze şi să ne scoată din întuneric! Dacă el nu m-ar fi torturat n-aş fi putut scoate putregaiul din mine şi aş fi rămas pentru totdeauna în mocirlă şi întuneric.

Victima - cu creierul spălat - crede de datoria sa, în mod sincer, să ducă mai departe, prin teroare, această lumină, în paralel scot capul toate antonimele virtuţilor şi omul ajunge să fie exact opusul a ceea ce a fost. Această dresură se imprimă şi sistemelor voliţionale, afective, concepţiilor.

Tânărul satanizat devine o maşină ca un motor cu explozie care funcţionează de la sine, după ce l-ai pornit, până la epuizarea combustibilului sau ivirea vreunei defecţiuni.

Vârsta. Tineretul nu s-a lăsat doborât cu uşurinţă, cu toate metodele drăceşti care i s-au aplicat. Aşa se explică numărul mare al morţilor (prin tortură), sinuciderile, mutilările fizice, dar mai ales cele psihice.

La o presiune mult mai redusă au fost supuşi mai târziu bătrânii din închisoarea Aiud.

S-a dovedit că pe măsura înaintării în etate, virtuţile devin invers proporţionale cu vârsta. Bineînţeles că va trebui să excludem excepţiile.

Omul în etate mai cedează din intransigenţă, preferând compromisul, că-i mai pe măsura puterilor lui. Există o laşitate a vârstei pe care mulţi au botezat-o impropiu înţelepciune sau prudenţă.

Graficul rezistenţei umane. Trupul este primul care cedează. Nu mai poate să suporte tortura, pe când spiritul încă mai rezistă. Rezistă pe ruinele trupului până când se prăbuşeşte dintr-odată. Aşa se explică trecerea dintr-o extremă în alta.

Vechile structuri psihice se menţin, dar cu un conţinut mişelesc.

Cinstea şi punctualitatea. Exemplu: înainte de spălarea creierului un tânăr promite că la ora 12 fix va fi în cutare loc şi va avea asupra lui obiectul promis la locul dinainte convenit,

După spălarea creierului. Exemplu: Reeducatul promite că la ora 12 fix îţi va trage o bătaie soră cu moartea. Exact la ora 12 iţi aplică bătaia promisa, fiind cinstit şi punctual.

În acest sens practica comunistă are vechime... Aşa au procedat cu vechile instituţii democratice: Şcoala, Justiţia, Poliţia, Armata, ba chiar şi Biserica. Nu le-au desfiinţat, ci le-au satanizat.

(Octavian Voinea - Masacrarea studenţimii române)

Sursă: Fericiţi cei Prigoniţi

Adevărul despre masacrul de la Bălţi

 

Unul dintre cele mai cutremurătoare episoade ale celui de-al doilea război mondial s-a petrecut la marginea oraşului Bălţi, din Basarabia. Zonă mlăştinoasă din lunca râului Râuţ a devenit mormânt pentru mii de soldaţi romani. Deocamdată, nimeni nu a organizat vreo campanie sistematică de săpături pentru a identifica proporţiile crimelor din Bălţi, aşa că ele pot fi doar estimate. În timp ce unii istorici avansează cifra de 10.000 de victime, un călugăr, iehomonahul Nicodim Schiopu, estimează că sovieticii au lichidat peste 50.000 de prizonieri.

Ceea ce este cert este faptul că masacrul din Bălţi poate fi comparat cu cel de la Katyn. În pădurea de pe vechiul teritoriu al Poloniei, sovieticii au împuşcat şi au îngropat circa 14.000 de prizonieri  în anul 1940. Vreme de cinci decenii, sovieticii au negat faptul că ar fi fost implicaţi în masacrul de la Katyn. În tot acest timp, ei au aruncat vina pe nazişti. Apoi, au fost nevoiţi să recunoască implicarea lor în acest masacru şi să îşi ceară scuze. Acest lucru nu s-a putut întâmpla în Basarabia, în condiţiile în care Republica Moldova a fost condusă până recent de către comuniştii lui Vladimir Voronin, iar Transnistria este, practic, feuda unui regim promoscovit corupt, care rezistă sprijinit de trupele ruseşti, scrie romanialibera.ro.

Cum s-au petrecut faptele

În anul 1944, aflată în prima ofensivă, armata sovietică a luat un mare număr de prizonieri. Mărturiile celor care au luptat pe frontul de est arată că mulţi dintre aceşti prizonieri erau lichidaţi, pur şi simplu, cu un glonţ în ceafă. Însă unii au fost concentraţi în lagăre. Unul dintre cele mai mari lagăre a fost înfiinţat în oraşul Bălţi, în mlaştina de lângă râul Râuţ. În total, au fost adunaţi 50.000 de soldaţi. Aproximativ 40.000 de soldaţi erau români, apoi mai erau circa 5.000 de soldaţi germani, 2.000 de soldaţi maghiari, precum şi prizonieri proveniţi dintre cehii, slovacii ori croaţii înrolaţi că voluntari în trupele SS. Mulţi dintre prizonieri au murit din cauza foametei, a condiţiilor precare de igiena şi a lipsei de medicamente.

Alţii au fost deportaţi şi au pierit în lagăre din Siberia ori din Kazahstan. Cei care au rămas, în vara anului 1944, au fost duşi în mlaştină şi puşi să sape nişte şanţuri lungi, apoi au fost împuşcaţi şi înmormântaţi de soldaţii NKVD, precursorul KGB. Au fost, totuşi, prizonieri care au scăpat. „Am reuşit să fug, îmbrăcat într-o cămaşă zdrenţuită. Kilometri întregi m-am târât prin mlaştină, zgâriat de mărăcini şi pişcat de insecte şi de lipitori. După două zile, în care am crezut că o să mor de foame, am dat peste o casă. O femeie mi-a dat o haină, am luat o sapă pe umăr şi m-am îndreptat spre linia frontului. Îi salutam pe ruşi şi ei mă lăsau în pace, crezând că merg la sapă. Am reuşit, noaptea, să trec din nou în liniile noastre”, povesteşte Iacob Herman, care a trecut, pentru scurtă vreme, prin iadul concentraţionar sovietic.

Poveste îngropată

Vreme de o jumătate de secol, despre masacrul din Bălţi nu a vorbit nimeni. Sau cei câţiva care au vorbit au ajuns în Gulag. După căderea comunismului, rudele celor ucişi au făcut primele demersuri pentru a regăsi rămăşiţele pământeşti ale celor dispăruţi. Astfel, în anii 1991 şi 1992, a început o adevărată campanie de arheologie contemporană. Oamenii s-au îngrozit de cantitatea imensă de oase găsite. Craniile şi oasele au fost adunate într-o piramidă imensă, care a fost acoperită cu un strat de pământ. În vârful piramidei, a fost construită o troiţă, care a fost sfinţită de episcopul de atunci din Bălţi, PS Petru. Cum despre masacrul din Balti oamenii începeau să vorbească tot mai mult, PS Petru, actualul mitropolit ortodox român al Basarabiei, a fost alungat de cazaci înarmaţi din reşedinţa arhierească, iar peste dosarul masacrului din Balti a început să se aşeze praful uitării. În fiecare an, în preajma Paştelui, rudele celor dispăruţi în crâncenul lagăr sovietic se adună, pentru a se ruga pentru sufletele celor dispăruţi, însă, la nivel oficial nici autorităţile din România, nici cele din Republica Moldova nu au făcut vreun gest pentru a restabili adevărul istoric printr-o campanie serioasă de cercetare.

Sursă: Art&Culture