1 aprilie 2014. Fântâna Albă

de Nicolae Șapcă, Euromedia Ucraina, 2 aprilie 2014, Fântâna Albă,reg.Cernăuţi, Ucraina

1 Aprilie - Ziua Națională de Cinstire a Victimelor Masacrelor, Deportărilor, Foametei şi Represiunilor Sovietice din Bucovina de Nord, Ținutul Herţei şi Basarabia.

Pe 1 aprilie 1941, la Fântâna Albă, au fost masacraţi românii bucovineni care încercau să treacă graniţa în România. Referitor la numărul celor implicaţi, acestea sunt, conform prof.dr. Mihai Aurelian Căruntu de la  Muzeul Bucovinei, "dintr-un document al Serviciului Special de Informaţii, depistat de mine la Arhivelor Naţionale din Bucureşti, unde sunt menţionaţi 200 de morţi şi 500 de răniţi. La aceştia trebuie adăugate sutele de persoane care au fost condamnate şi deportate în urma evenimentelor menţionate".  

În fotografiile şi secvenţele video de mai jos realizate de NICOLAE HAUCA vă oferim un reportaj de la  comemorarea  victimelor nevinovate din 1 aprilie 1941.

”De fapt, ar trebui să umblăm pe aici desculți...”

Ziua de 1 aprilie și de data aceasta a adunat sute de români și ucraineni la Varnița, în poiana de lângă satul lipovean Fântâna Albă, unde acum 73 de ani au fost masacrați doritorii de libertate, care au vrut să-și continue veacul în patria lor istorică, lăsându-și în voia soartei agoniseala de o viață. E un loc de unde cu ochiul liber se văd casele din satul vecin Climăuți, deja din țara vecină. Ajungând de data aceasta printre primii în acest loc sfințit cu sânge și lacrimi, am făcut această constatare (pentru a câta oară) împreună cu bunii noștri prieteni de la Consiliul Județean Suceava, domnii Ioan Abutnăriței și Călin Brătianu, etnograful Mihai Camilar, dl Mihai Mihăiescu-Aniuc de la primăria orașului Siret, alți colegi ziariști pe care împreună cu dl Vasile Bâcu, președintele Societății pentru cultură românească ”Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuți, i-am însoțit la fața locului.

Ajungând aici, primul cutremur în suflet l-am simțit coborând din mașină împreună cu omul de excepție, adevăratul patriot  și domn Constantin Chirilă venit de la Iași, care mi-a zis cu un murmur în voce: ”De fapt, ar trebui să umblăm pe aici desculți...”.

”Presărați pe-a lor morminte...”

Ca și în anii trecuți, omagierea victimelor căzute la Fântâna Albă în ziua de 1 aprilie 1941 a început cu un parastas oficiat întru pomenirea lor de protopopul de Hliboca Ioan Gorda, protoiereu mitrofor, împreună cu un sobor de preoți din satele din împrejurimi. Corul de bărbați de la biserica Sfântul Nicolae din Voloca, dirijat cu măiestrie de Ioan Bodnar, a făcut ca înălțătoarele cântări să cutremure ființele celor prezenți și în același timp să vibreze până la Cer, pentru a fi auzite de cei care și-au pus viața pe altarul dorinței de libertate, fugind de cruzimea stalinistă. ”Veșnica lor pomenire” a făcut, de parcă la comandă, să se legene brazii înalți care sunt aidoma unui scut de apărare a crucilor și paraclisului puse pe osemintele adevăraților martiri.

În cuvântul său de învățătură de după parastas părintele Ioan Gorda i-a rugat pe cei prezenți (în limba română și ucraineană) să nu uite de cei care au fost bestial împușcați aici de mitralierele comuniste. Să povestim despre cele întâmplate acum 73 de ani copiilor și nepoților noștri și să-i aducem aici ca să simtă și să înțeleagă și ei prețul păcii, pentru ca să nu se mai repete niciodată cele suferite de înaintașii noștri.

Din partea conducerii regiunii și raionului, a delegațiilor din județul Suceava și a Consulatului general al României la Cernăuți, a organizațiilor obștești și, pur și simplu, a celor prezenți s-au depus coroane de flori la monument, în timp ce corul volocean impresiona cu gloriosul cântec ”Presărați pe-a lor morminte...”

”Momentul Fântâna Albă constituie un moment de reflecție, un moment de cugetare”

Mitingul de doliu a fost moderat de primarul comunei Volcineții Vechi Petro Ostaficiuc, care i-a oferit cuvântul deputatului poporului din Ucraina dl Ion Popescu. El i-a chemat pe toți să păstreze vie memoria celor căzuți. ”Noi trebuie să facem azi tot posibilul ca să nu fie discordie între etnii, trebuie să ne stimăm reciproc, să nu creăm condiții pentru repetarea evenimentelor de acum șapte decenii”, a spus parlamentarul.

Președintele consiliului raional Hliboca, dl Grigori Vanzureac, a subliniat că cercetătorii evenimentului nici până acum nu pot să spună cu precizie câte vieți omenești au fost stinse aici, dar ceea ce știm este că acest loc nu poate fi dat vreodată uitării și tragedia de aici trebuie mereu să ne îngrijoreze și să nu permitem instaurarea unei puteri dictatoriale, spre binele viitoarelor generații.

Bogdan Pidlubnîi, primul-adjunct al șefului Administrației raionale de stat, a remarcat că cele întâmplate aici la începutul anilor 40 n-au fost cunoscute până la obținerea independenței statului ucrainean, iar cercetarea cazului trebuie să continue.

Doamna Eleonora Moldovan, Consul General al României la Cernăuți, a menționat că a devenit deja o tradiție de a veni în această zi la Varnița pentru un moment de rugăciune, pentru un moment de reculegere. ”Momentul Fântâna Albă constituie încă odată un moment de reflecție, un moment de cugetare. În 2010 parlamentul României a adoptat o Lege care instituia o zi specială consacrată memoriei românilor uciși aici, la Fântâna Albă. Societatea civilă, instituțiile de stat din țara noastră sunt astăzi alături de dumneavoastră la această durere a întregului neam”, a spus în încheiere diplomatul român.

Către cei prezenți s-au mai adresat președinții Societăților  regionale și orășenești ”Golgota” din Cernăuți  prof. universitar  Ilie Popescu și Octavian Bivolaru. Elevi de la Pătrăuți, veniți îmbrăcați în haine naționale, au declamat versuri despre evenimentele de aici.

Impresionante au fost dezvăluirile colonelului Petre Huțanu, în vârstă de peste 90 de ani, care din 1944 trăiește în România, dar originar este din satul Cupca. 

Aproape un sfert de oră s-a ținut militărește în fața microfoanelor și camerelor de luat vederi, dar și a publicului adunat, dezvăluind tragice și strașnice amintiri despre acea zi fatală de 1 aprilie 1941, martor și participant al căreia a fost. Acea zi, în care sute și sute de bărbați, femei și copii și-au găsit moartea, nefiind vinovați. Cu părere de rău, Domnia sa este unul din ”ultimele documente” despre acea zi neagră din istoria Bucovinei. Și anume probabil el trebuia ascultat cu cea mai mare atenție.

Tehnica spălării creierului / Prigoana comunist-ateistă

Autor: Octavian Voinea  

Înainte de a intraîn subiectul propriu zis al „tehnicii spălării creierului” - unica invenţie de care a fost capabil comunismul - trebuiesc ştiute câteva lucruri.

1) Din naştere, fiecare om are o anumită doză de tărie spirituală este suficientă numai lui.

2)Pe parcursul vieţii, de regulă până la vârsta de 30 de ani, se mai

adaugă şi alte forţe datorită:

- Educaţiei

- Culturii acumulate

- Experienţei

- Mediului în care trăieşte şi care acţionează întins si nevăzut.

3) Concepţia ateistă sau teistă. Ateul cade cu mult mai uşor, deoarece ţinta „spălării creierului” este, în primul rând, credinţa în Dumnezeu. Onoarea, cinstea, legăturile afective dintre oameni ce creează prietenia şi altele de această natură, nu fac toate la un loc cât credinţa in Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu le înglobează pe toate acestea la un nivel eroic.

Dacă concepţia credinţei în Dumnezeu are la bază o cunoaştere rudimentară şi primitivă asupra lucrurilor - se bazează mai mult pe superstiţii - la cea mai mică zdruncinătură întreg edificiul se prăbuşeşte şi locul teismului este luat de ateism.

4) În perioada vârstei de 20-30 de ani se produce explozia maturizării organismului uman. Consecinţa: Dezvoltarea rapidă şi maximă a instinctului de conservare a speciei, respectiv, a instinctului sexual, pornire plină de râvnă şi dor pentru sexul opus.

Răbufnirea acestui instinct este vulcanică, este cea mai puternică dintre toate. Dacă tânărul n-are suficiente frâne în concepţii bine motivate, erupţia sexualităţii înlătură toate structurile conceptiilor intime ale subiectului. Instinctul sexual rămâne stăpân absolut, sălbatic şi feroce pe fiinţa omenească.

În cuprinsul celor patru factori enumeraţi mai sus se includ şi cele mai abstracte valori umane cum sunt: Capacitatea de orientare, capacitatea de intuire a lucrurilor, spiritul de sacrificiu în opoziţie cu laşitatea. Valorile spirituale intră în concurenţă cu pornirile instinctuale.

După cum in doza acestui amestec primează un factor sau altul, rezistenţa omului în faţa torturii neîntrerupte a fost asemănată cu PAHARUL fiecăruia:

- Unul are în dotare un „pahar” mic, doar cât un degetar, care se termină dintr-o înghiţitură. Când această „înghiţitură” s-a terminat, omul cedează ridicând mâinile în sus în faţa duşmanului,

- Paharul rezistenţei altuia este mare cât un butoi. Dar se termină şi acesta. După ce s-a terminat şi acest subiect îşi pleacă fruntea.

- Paharul unora (mai puţini la număr) este cât un ocean. Oricât de mare ar fi fost „oceanul” rezistenţei acestora, el este măsurabil în hectolitri, litri, molecule sau atomi. Odată şi odată se termină şi acesta, sfârşind în umilinţă.

Perseverenţa duşmanului este diabolică şi fără limită.

Nici un deţinut trecut prin această „râşniţă” mefistofelică n-are îndrăzneala sau nâtângia de a se lauda că el a rezistat. Din contră. Victimele afirmă că rezistenţa lor se datorează harului dumnezeesc care le-a ferit de cădere.

Numai Dumnezeu a sucit mintea torţionarilor acestui masacru unic în istorie, ca să se oprească înainte de a se produce căderea. Dacă tortura continua ar fi căzut şi ei.

La Piteşti n-au existat decât patru şanse:

- Moartea

- Pierderea minţilor

- Căderea

- Salvarea divină

Rezistenţa a fost exclusă ca fiind imposibila. În prima fază se distruge încrederea unuia în celălalt. Bunul tău prieten (care a fost dezumanizat într-un mare secret), după ce-ţi arată toată afecţiunea, se repede asupra ta ca să te distrugă lovindu-te fără milă.

Spaima , nedumerirea, surpriza sunt atât de mari, şocul este atât de puternic încât pe unii i-a dărâmat din această primă fază.

Chiar dacă victima nu s-a prăbuşit la prima lovitură - edificiul interior al victimei este detunat, fisurat, şi se va prăbuşi la cutremurele următoare.

Tortura neîntreruptă şi consecinţele ei. După primul şoc se instalează la victimă neputinţa de a reacţiona într-un anumit fel. Toate sunt fără speranţă. Victima este convinsă că treaba este astfel organizată. Nu există nici o ieşire... Tortura continuă zi şi noapte fără întrerupere. E tortură de dragul torturii.

De reţinut că în acest laborator luciferic numai Ţurcanu avea o condiţie fizică excelentă. Apoi ajutoarele lui erau ceva mai bine hrănite decât deţinuţii de rând. În rest, tinerii păreau schelete ambulante, cadavre vii, adevărate mumii.

De la această faza limitrofă morţii începe tortura neîntreruptă.

Tot în cadrul torturii, victimele erau supuse la eforturi uriaşe menite să le epuizeze complet fizic. Iată cum:

Victimele, încărcate cu greutăţi în spate (pături sau haine mai groase), erau obligate să facă genoflexiuni cu mâinile ridicate în sus, regulamentar.

Unele dintre victime s-au prăbuşit la 30-40 de genoflexiuni, dar au fost altele care au rezistat până la 2.500 de genoflexiuni. De necrezut!!

Nu există în lume atlet, chiar cu cea mai bună condiţie fizică, să poată realiza o astfel de performanţă. lată însă că o realizează un schelet topit de foame şi de suferinţe! Organismul uman, în condiţiile de disperare scăpat de sub controlul raţiunii, a reuşit, la Piteşti, să realizeze inimagimabilul, imposibilul.

Neurologii, psihiatrii şi chiar teologii au datoria să studieze fenomenul şi să-l explice!

Tortura nu se opreşte aici, ci continuă...

Epuizarea fizică aduce după sine şi o epuizare psihică. Victima n-are nici o secundă de răgaz pentru refacere. Se zdruncină raţiunea, se întuneca voinţa. Dispar din mintea omului toate stările emoţionale. Dispare afecţiunea... Omul începe să nu mai raţioneze.

Tânărul are impresia că întreg sistemul său nervos este o rană proaspătă si sângerândă. Se institue o stare patologică. Atunci apare fenomenul debordării tuturor secretelor pe care le-a ţinut bine ascunse în conştiinţa sa. De la această fază, chiar şi cel mai mic secret pe care îl are tânărul îl simte precum simţi un ghimpe ce-ţi intră în ochi. Nu-l poţi suporta şi faci tot ce este posibil ca să-l elimini.

In această fază întreaga raţiune intră într-o porţiune de umbră. Toate reflexele însuşite pe parcursul vieţii se anulează. În creierul omului se instituie o noapte totală. Nu mai este ce a fost. A devenit un nimic. Omul a devenit un robot absolut fără nici o personalitate, fără imaginaţie, fără iniţiativă. Ultimul sprijin pe care-l pierde omul este credinţa în Dumnezeu. Acesta este momentul încheierii „spălării creierului”.

De acum încolo victimele nu mai sunt stăpâne pe reflexele lor. Se găsesc într-un stadiu al animalului dresat. Dacă i se porunceşte să se culce, se culcă cu o viteză uimitoare. Dacă i se porunceşte să strige, strigă din toate puterile. Dacă i se cere să pună mâna pe ciomag şi să lovească în camaradul de alături, o face automat. Ca un robot. Victima - respectiv „reeducatul” - privind la propia lui mână se miră cum funcţionează. Are impresia că nu-i a lui.

„A FOST VIDAT”. Aşa a fost denumită această stare de către deţinuţii care au suportat fenomenul.

Aşa cum s-a arătat mai înainte, nu toate victimele ajung la identitate de situaţii. Fiecare victimă are specificul ei. Raţiunea, afectul şi voinţa cedează în funcţie de individ în mod gradual.

Victimele erau în perioada vârstei tinere. Instinctul de conservare a speciei răbufnea prin toţi porii şi trăgea după el toate instinctele primare.

Logica ateist-comunistă prindea rădăcini. Ea se impunea nu numai ca o modalitate de a scăpa de tortură ci ca o convingere intimă. Deveneai exact pe dos decât ceea ce ai fost. Cu toate acestea, noua postură era ca şi un „plasture”.

Victimele erau îngrozite de teama de a nu greşi descântecul şi repetau noua lecţie la nesfârşit.

Tinerii - lipsiţi de conştiinţa acumulată într-o viaţă - „descopereau” universul materialist în care lozinca cea mai obsesivă era ca toată lumea, pământul întreg să fie reeducat. Cu cât reeducarea întregii lumi se va face mai repede cu atât va fi mai bine.

Aceasta a fost motivaţia grabei unor victime de a-şi tortura camarazii neluminaţi... Pentru a-i face şi pe aceştia să ajungă cât mai iute la concluziile la care au ajuns ei.

Se dezvolta egoismul în individ încât nu mai suporta să rămână un fost camarad de al său pe vreo treaptă a virtuţii.

Faptele celor care au căzut atât de jos erau făcute din toată convingerea. S-a ajuns pană acolo încât să mulţumească lui Ţurcanu şi regimului comunist că i-au adus in starea de revelaţie a adevărului materialist.

Şi acest lucru este de necrezut !

La unele victime, noile principii comuniste au prins asemenea rădăcini încât considerau reeducarea ca ultimul şi cel mai înalt scop pe care îl pot avea în viaţă.

S-a creat senzaţia falsă că, ieşind de sub pat, universul este atât de vast ca arunci când scrutezi depărtările dintr-un vârf de munte. Libertatea de a te plimba prin cameră de la un capăt la celălalt părea o călătorie cosmică.

Pierderea credinţei în Dumnezeu era ultima fază a reeducării.

Acolo, la Piteşti, Dumnezeu şi-a retras harul Său gradual. Tânărul a fost lăsat să reziste numai cu propriile puteri, după zestrea sufletească pe care o acumulase până atunci. Aceasta a fost insuficientă. După ce şi edificiul credinţei în Dumnezeu era dărâmat, individul devenea satanizat.

- Ce, Dumnezeu ?! Uite că totul este materie ! Groaznică a mai putut fi rătăcirea în care m-a târât educaţia burghezo-legionară ! Oare, cum de m-am putut înşela chiar atât de amarnic ?

Cât de sublim e regimul comunist care ne-a trimis pe acest profet - pe domnu Ţurcanu - ca să lumineze şi să ne scoată din întuneric! Dacă el nu m-ar fi torturat n-aş fi putut scoate putregaiul din mine şi aş fi rămas pentru totdeauna în mocirlă şi întuneric.

Victima - cu creierul spălat - crede de datoria sa, în mod sincer, să ducă mai departe, prin teroare, această lumină, în paralel scot capul toate antonimele virtuţilor şi omul ajunge să fie exact opusul a ceea ce a fost. Această dresură se imprimă şi sistemelor voliţionale, afective, concepţiilor.

Tânărul satanizat devine o maşină ca un motor cu explozie care funcţionează de la sine, după ce l-ai pornit, până la epuizarea combustibilului sau ivirea vreunei defecţiuni.

Vârsta. Tineretul nu s-a lăsat doborât cu uşurinţă, cu toate metodele drăceşti care i s-au aplicat. Aşa se explică numărul mare al morţilor (prin tortură), sinuciderile, mutilările fizice, dar mai ales cele psihice.

La o presiune mult mai redusă au fost supuşi mai târziu bătrânii din închisoarea Aiud.

S-a dovedit că pe măsura înaintării în etate, virtuţile devin invers proporţionale cu vârsta. Bineînţeles că va trebui să excludem excepţiile.

Omul în etate mai cedează din intransigenţă, preferând compromisul, că-i mai pe măsura puterilor lui. Există o laşitate a vârstei pe care mulţi au botezat-o impropiu înţelepciune sau prudenţă.

Graficul rezistenţei umane. Trupul este primul care cedează. Nu mai poate să suporte tortura, pe când spiritul încă mai rezistă. Rezistă pe ruinele trupului până când se prăbuşeşte dintr-odată. Aşa se explică trecerea dintr-o extremă în alta.

Vechile structuri psihice se menţin, dar cu un conţinut mişelesc.

Cinstea şi punctualitatea. Exemplu: înainte de spălarea creierului un tânăr promite că la ora 12 fix va fi în cutare loc şi va avea asupra lui obiectul promis la locul dinainte convenit,

După spălarea creierului. Exemplu: Reeducatul promite că la ora 12 fix îţi va trage o bătaie soră cu moartea. Exact la ora 12 iţi aplică bătaia promisa, fiind cinstit şi punctual.

În acest sens practica comunistă are vechime... Aşa au procedat cu vechile instituţii democratice: Şcoala, Justiţia, Poliţia, Armata, ba chiar şi Biserica. Nu le-au desfiinţat, ci le-au satanizat.

(Octavian Voinea - Masacrarea studenţimii române)

Sursă: Fericiţi cei Prigoniţi