Şcoala de Duminică: Evadare din lagărul 14

 

Fragmente din cartea Escaped from Camp 14 („Evadat din lagărul 14”), o carte publicată anul trecut şi care descrie viaţa inumană din lagărele de concentrare din Coreea de Nord. 

Prima execuţie

Prima sa amintire este o execuţie. Mergea cu mama sa către un câmp de grâu aflat lângă râul Taedong, unde gărzile adunaseră mai multe mii de prizonieri. Agitat de mulţime, băiatul s-a târât printre picioarele adulţilor către primul rând, unde a văzut gărzile legând un om de un stâlp de lemn. Shin In Geun avea patru ani, prea tânăr pentru a înţelege discursul rostit înaintea acelei execuţii. La numeroasele execuţii din anii următori, auzea gardianul care supraveghea spunând mulţimii cum că prizonierului care urma să moară i s-a oferit eliberarea în schimbul muncilor grele, dar acesta refuzase generozitatea guvernului Nord Coreean. Pentru a preveni ca prizonierul să blesteme statul care urma să-i ia viaţa, gardienii îi îndesaseră pietre în gură şi îi acoperiseră capul cu o glugă.

La prima execuţie, Shin a privit trei gardieni ţintind. Fiecare a tras de trei ori. Zgomotul puştilor lor l-a înspăimântat pe băiat care a căzut pe spate. Dar s-a ridicat pe picioare la timp ca să vadă gardienii dezlegând corpul moale, plin de sânge al prizonierului, înfăşurându-l într-o pătură şi urcându-l într-un cărucior.

În Lagărul 14, o închisoare pentru inamicii politici ai Coreei de Nord, adunările a mai mult de doi prizonieri, erau interzise, cu excepţia execuţiilor unde toată lumea trebuia să asiste. Lagărul de muncă folosea execuţiile publice - şi teama pe care o genera - ca pe un moment educativ. Gardienii lui Shin din lagăr i-au fost profesori - şi educatori. Ei îi erau mamă şi tată. Ei l-au învăţat că prizonierii care încalcă regulile lagărului merită omorâţi. Pe un deal de lângă şcoala sa, a fost afişat un slogan: „Totul conform regulilor şi regulamentelor.” Băiatul a memorat cele zece reguli ale lagărului, „Cele zece porunci aşa cum le-a numit mai târziu, pe care le poate încă recita. Prima spunea: „Oricine este prins încercând să evadeze va fi împuşcat imediat.”

După zece ani  

La zece ani după acea primă execuţie, Shin s-a întors pe acelaşi câmp. Din nou, gardienii au adunat o mulţime mare de oameni. Din nou, un stâlp de lemn a fost înfipt în pământ. O spânzurătoare provizorie a fost de asemenea construită. Shin a sosit de această dată pe bancheta din spate a unei maşini condusă de un gardian. Avea cătuşe la mâini şi era legat la ochi cu o cârpă. Tatăl său, de asemenea încătuşat şi legat la ochi, şedea alături de el în maşină. Fuseseră eliberaţi după ce au stat opt luni într-o închisoare subterană din Lagărul 14. Ca o condiţie a eliberării, au semnat documente promiţând să nu discute niciodată despre ceea ce li s-a întâmplat în subteran.   

În închisoarea lagărului, gardienii au încercat să obţină prin tortură mărturii din partea lui Shin şi a tatălui său. Voiau să ştie despre evadarea eşuată a mamei şi unicului frate al lui Shin. Gardienii l-au dezbrăcat, i-au legat cârpe la încheieturile mâinilor şi la glezne şi l-au agăţat de un cârlig din tavan. Apoi l-au atârnat peste foc. Shin a leşinat când carnea sa a început să ardă. Dar nu a mărturisit nimic. Nu avea ce să mărturisească. El nu conspirase cu mama şi cu fratele ca să evadeze. El credea ceea ce gardienii îl învăţaseră încă de la naştere în lagăr: că nu va scăpa niciodată şi că trebuie să declare pe oricine care vorbeşte despre evadare. Nici măcar în visele sale Shin nu se gândea la evadare.   

Gardienii l-au învăţat ceea ce orice şcolar nord coreean învaţă: că americanii sunt nişte ticăloşi care plănuiesc să-i invadeze şi să le devasteze ţară. Coreea de Sud este panarama şefului american. Coreea de Nord este o ţara măreaţă ai cărei conducători curajoşi şi geniali stârnesc invidia întregii lumi. Într-adevăr, Shin nu cunoştea nimic despre existenţa Coreei de Sud, a Chinei sau a SUA. Spre deosebire de conaţionalii săi, el nu a crescut cu fotografia omniprezenta a Dragului Conducător, cum era numit Kim Jong Il. Nici nu a văzut fotografii sau statui ale tatălui lui Kim, Kim Il Sung, Marele Conducător care a fondat Coreea Nord şi care rămâne preşedintele etern al ţării, în ciuda morţii sale din 1994.

Informator  

Deşi nu a fost destul de important pentru spălarea pe creier, Shin a fost învăţat să-şi toarne familia şi colegii de şcoală. Primea mâncare ca recompensă şi se alătura gardienilor bătându-i pe copiii pe care-i trăda. Colegii săi, la rândul lor, râdeau de el şi îl băteau. Când gardianul i-a scos legătura de la ochi şi a văzut mulţimea, stâlpul de lemn şi spânzurătoarea, Shin a crezut că urmează să fie el executat. Totuşi, nu i se băgaseră pietre în gură. Cătuşele i-au fost scoase. Un gardian l-a condus în faţa mulţimii. El şi tatăl său urmau să fie spectatori. Gardienii au târât o femeie de vârstă medie la spânzurătoare şi au legat un tânăr de stâlpul de lemn. Aceştia erau mama şi fratele mai mare al lui Shin.  

Un gardian a strâns un laţ în jurul gâtului mamei sale. Aceasta a încercat să-l privească pe Shin însă acesta a evitat privirea ei. După ce aceasta a încetat să se mai zbată agăţată în frânghie, fratele lui Shin a fost împuşcat de trei gardieni. Fiecare a tras de trei ori. Privindu-i murind, Shin era uşurat că nu era el cel omorât. Era mânios că mama şi fratele său plănuiseră să evadeze. Şi deşi nu a spus-o nimănui timp de cinsprezece ani, el era responsabil pentru execuţiile lor.

După nouă ani 

Nouă ani mai târziu după execuţia mamei sale, Shin s-a strecurat printr-un gard electric şi a fugit prin zăpadă. Era 2 ianuarie 2005. Înainte de acest moment, nimeni născut într-un lagăr nord coreean nu mai evadase. Şi după câte se pare, Shin este singurul. Avea douăzeci şi trei de ani şi nu cunoştea pe nimeni în afară lagărului. Într-o lună a ajuns în China. În doi ani, trăia în Coreea de Sud. Patru ani mai târziu, trăia în California de Sud şi era ambasador senior la organizaţia Libertate pentru Coreea de Nord (LiNK), un grup american pentru drepturile omului.  

Numele său acum este Shin Dong-hyuk. L-a schimbat după ce a ajuns în Coreea de Sud, o încercare de a se reinventa ca om liber. Este arătos, cu ochi repezi şi precauţi. Un stomatolog din Los Angeles i-a lucrat dantura, pe care nu putuse s-o perieze în lagăr. Starea generală de sănătate este excelentă. Corpul său, totuşi, este o hartă a greutăţilor creşterii într-un lagăr de muncă despre care guvernul nord coreean susţine că nu există.  

Pipernicit de malnutriţie, este scund şi subţire - 168cm şi aproximativ 55 kg. Mâinile îi sunt gârbovite de la munca din copilărie. Mijlocul şi fundul îi sunt pline de cicatrici arse de la torturi. Pielea din zona pubiană are o cicatrice ca o străpungere de la cârligul folosit să-l ţină deasupra focului. Gleznele au cicatrici de la cătuşele cu care era agăţat cu capul în jos la carceră. Degetul mijlociu de la mâna dreaptă este tăiat până la prima articulaţie, pedeapsă primită de la un gardian pentru că a scăpat maşina de cusut dintr-o fabrică de îmbrăcăminte din lagăr. Fluierele picioarelor, de la glezne la genunchi, sunt mutilate şi cu cicatrici arse de la gardul electric care n-a reuşit să-l ţină în lagăr.

Lagărul de concentrare  

Shin este cam de aceeaşi vârstă cu Kim Jong Eun, al treilea fiu al lui Kim Jong Il care a preluat conducerea în urma morţii tatălui său din 2011. Ca şi contemporani, Shin şi Kim Jong Eun întruchipează antipozii privilegiilor şi ai privaţiunii în Coreea de Nord, o societate fără clase în care, de fapt, nepotismele decid totul. Shin s-a născut ca un sclav şi a fost crescut în spatele unui gard electric de înalt voltaj. A fost învăţat să numere şi să citească într-o şcoală din lagăr la un nivel elementar. Deoarece sângele său era considerat contaminat de faptele criminale ale fraţilor tatălui său, trăia în afara legii. Pentru el, nimic nu era posibil. Traiectoria vieţii lui planificată de către stat era munca grea şi o moarte timpurie provocată de înfometarea cronică - totul fără o acuzaţie sau un proces, totul în secret.

În povestirile despre supravieţuirea în lagărele de concentrare, există un arc narativ convenţional. Forţele de securitate fură protagonistul de lângă familia iubitoare şi casa confortabilă. Pentru a supravieţui, acesta abandonează principiile morale, îşi inhiba sentimentele faţă de ceilalţi şi încetează să mai fie o fiinţă umană civilizată. În una din cele mai cunoscute astfel de povestiri, „Noaptea”, scrisă de câştigătorul premiului Nobel, Elie Wiesel, povestitorul în vârstă de treizeci de ani explică chinul cu viaţa normală pe care a avut-o înainte ca el şi familia sa să fie băgaţi în trenuri destinate lagărelor naziste. Wiesel a studiat zilnic Talmudul. Tatăl său era proprietarul unui magazin şi avea grijă de un sat din România. Bunicul său celebra întotdeauna sărbătorile evreieşti. Însă după ce întreaga sa familie a pierit în lagăre, Wiesel a rămas „singur, îngrozitor de singur într-o lume fără Dumnezeu, fără oameni. Fără dragoste sau milă.”  

Relaţii de familie  

Povestea de supravieţuire a lui Shin este diferită. Mama sa îl bătea şi el o privea ca pe un concurent la mâncare. Tatăl său, care avea permisiunea să petreacă numai cinci nopţi pe an cu mama sa, îl ignora. Fratele îi era ca un străin. Copiii din lagăr nu erau de încredere şi îl abuzau. Înainte să înveţe orice, Shin a învăţat să supravieţuiască prin ai turna pe toţi.

Dragostea, mila, familia erau cuvinte fără însemnătate. Dumnezeu nu dispăruse, nici nu murise. Shin nu auzise niciodată de El. În Lagărul 14 Shin nu ştia că există literatură. El a văzut o singură carte în lagăr, o gramatică Coreeană, în mâinile unui profesor care purta uniforma de gardian, purta un revolver la şold şi care a bătut pe unul din colegii lui Shin până la moarte cu un băţ de indicat la tablă.  

Spre deosebire de cei care au supravieţuit unui lagăr de concentrare, Shin nu a fost luat dintr-o viaţă civilizată şi forţat să intre în iad. El s-a născut şi a crescut în iad. I-a acceptat valorile. Şi l-a numit „acasă”. Lagărele de muncă din Coreea de Nord există de două ori mai mult timp decât Gulagul sovietic şi de douăsprezece ori mai mult decât lagărele de concentrare naziste. Nu există nicio discuţie despre locaţia acestora. Fotografii de înaltă rezoluţie din satelit, accesibile prin Google Earth oricărui om cu conexiune la internet, arată vaste structuri împrejmuite întinzându-se prin munţii colţuroşi ai Coreei de Nord.

Guvernul Sud Coreean estimează că există un număr de o sută cinzeci şi patru de mii de prizonieri în lagăre, în timp ce Departamentul de Stat American şi mai multe grupuri pentru drepturile omului estimează două sute de mii.  

Există şase lagăre, conform agenţiei de spionaj sud coreeană şi grupurilor pentru drepturile omului. Cel mai mare are treizeci şi unu de mile în lungime şi douăzeci şi cinci de mile în lăţime, o suprafaţă mai mare decât Los Angeles-ul. Garduri electrificate - punctate de turnuri de supraveghere şi patrulate de oameni înarmaţi - înconjoară majoritatea lagărelor. Două dintre acestea, numerele 15 şi 18, au zone de reeducare unde cei mai norocoşi dintre deţinuţi primesc instrucţiuni corective din învăţăturile lui Kim Jong Il şi Kim Il Sung. Dacă prizonierii memorează destul din aceste învăţături şi conving gardienii că sunt loiali, pot fi eliberaţi, însă sunt supravegheaţi pentru tot restul vieţii lor de către serviciile de securitate.  

Restul lagărelor sunt „districte de control complet” în care prizonierii, numiţi „irecuperabili”, sunt munciţi până la moarte. Lagărul lui Shin, numărul 14, este un district de control complet. Prin reputaţie, este cel mai dur din toate din cauza condiţiilor dure de muncă, a vigilenţei paznicilor şi a modului în care statul consideră de neiertat crimele comise de deţinuţi, dintre care mulţi sunt oficiali îndepărtaţi împreună cu familiile lor. Fondat în 1959 în centrul Coreei de Nord - Kaechon, în sudul provinciei Pyongan - lagărul 14 găzduieşte un număr estimat de cinsprezece mii de deţinuţi. Având treizeci de mile în lungime şi cinsprezece mile în lăţime, are ferme, mine şi fabrici împrăştiate prin văile muntoase abrupte.  

Majoritatea nord coreenilor sunt trimişi în lagăre fără niciun proces şi majoritatea mor fără să afle ce acuze li se aduc. Sunt luaţi de la casele lor, de obicei noaptea, de către Bowibu, Agenţia Naţională de Securitate. Vina prin asociere este legală în Coreea de Nord. Un delicvent este adesea întemniţat cu părinţii şi copiii săi. Kim Il Sung a stabilit legea în 1972: „Duşmanilor de clasă, oricare ar fi aceştia, trebuie să le fie distrusă seminţia din societate până la trei generaţii.”

Nu cunoştea dragostea

În anii petrecuţi în lagăr, Shin nu a auzit niciodată cuvântul „dragoste”, cu siguranţă nici de la mama sa, o femeie pe care a continuat să o dispreţuiască, chiar şi moartă. A auzit despre conceptul de iertare, într-o biserică sud coreeană. Însă l-a derutat. A cere iertare în Lagărul 14 însemna, a spus el, „să te rogi să nu fii pedepsit”.  

Shin şi mama lui au locuit în camerele cele mai bune ale Lagărului 14: în „satul model” lângă o livadă şi peste drum de câmpul unde mai târziu mama sa a fost spânzurata. Fiecare din cele patruzeci de case ale satului adăpostea patru familii. Shin şi mama sa aveau propria cameră unde dormeau unul lângă celălalt pe pardoseala de beton. Cele patru familii foloseau aceeaşi bucătărie care avea un singur bec neizolat. Electricitate exista numai două ore pe zi, de la ora patru la cinci dimineaţa şi de la ora zece la unsprezece noaptea. Ferestrele erau făcute din vinil gri, prea opace pentru a putea vedea afară. Camerele erau încălzite - în stil coreean - cu cărbuni în bucătărie având hornuri pe sub pardoseală din dormitoare. Lagărul avea propriile mine de cărbuni aşadar cărbunii pentru încălzit erau disponibili.  

Nu existau paturi, scaune sau mese. Nu exista apă curentă. Nici baie sau duş. Deţinuţii care voiau să-şi facă baie, uneori se furişau la râu, vara. Aproximativ treizeci de familii împărţeau o fântână pentru apa de băut. De asemenea împărţeau toaleta, care era împărţită jumătate pentru bărbaţi şi jumătate pentru femei. Defecarea şi urinatul în acel loc era obligatoriu, deoarece resturile umane erau folosite pe câmp ca fertilizator.  

Dacă mama lui Shin reuşea să-şi termine norma de lucru zilnică, putea să aducă acasă mâncare pentru seara respectivă şi pentru a doua zi. La patru dimineaţa ea pregătea micul dejun şi prânzul pentru ea şi pentru fiul ei. Fiecare masă era la fel: terci de porumb, varză murată şi supa de varză. Shin a mâncat această masă aproape în fiecare zi timp de douăzeci şi trei de ani, dacă nu îi era interzis să mănânce ca pedeapsă.

Când era prea tânăr pentru a merge la şcoală, mama sa deseori îl lăsa singur în casă dimineaţa şi se întorcea la prânz de la câmp pentru masă. Shin era mereu flămând aşa că îşi mânca prânzul imediat ce mama lui pleca dimineaţă. La fel mânca şi prânzul ei. Când aceasta se întorcea de la câmp şi nu găsea nimic de mâncare, devenea furioasă şi îl bătea cu sapa, cu lopata, cu orice găsea la îndemână. Unele bătăi erau la fel de rele ca cele pe care Shin le primise mai târziu de la gardieni.  

Şi totuşi Shin continua să ia mâncarea mamei sale de oricâte ori putea şi oricât de mult putea. Nu i-a venit în minte că dacă îi mânca prânzul, aceasta rămânea flămândă. Mulţi ani mai târziu, după ce ea murise şi el trăia în Statele Unite, mi-a mărturisit că-şi iubea mama. Dar asta era în retrospectivă. Asta s-a întâmplat după ce el a învăţat că un copil civilizat ar trebui să-şi iubească mama. Când era în lagăr - depinzând de ea cu mâncarea, furându-i mâncarea, suportându-i bătăile - o vedea că pe un concurent la supravieţuire.  

Mama condamnatului  

Numele ei era Jang Hye Gyung. Shin şi-o aminteşte scundă şi uşor grăsuţă cu braţe puternice. Îşi purta părul tuns scurt, ca toate femeile din lagăr, şi era obligată să îşi acopere capul cu o pânză albă împăturită într-un triunghi, legată în spatele gâtului. Shin a descoperit data ei de naştere - 1 octombrie 1950 - într-un document pe care l-a văzut în timpul interogatoriilor din închisoarea subterană. Ea nu i-a vorbit niciodată despre trecutul ei, familia ei sau de ce a fost adusă în lagăr, şi nici el nu a întrebat. Existenţa lui ca fiu al ei fusese aranjată de gardieni. Aceştia o aleseseră pe ea şi pe bărbatul ce avea să îi devină tată ca premii unul pentru celălalt într-o căsătorie ca recompensă.  

Bărbaţii celibatari şi femeile celibatare dormeau în dormitoare împărţite pe sex. Regula a opta a Lagărului 14, aşa cum memorase Shin, spunea: „Actele sexuale săvârşite fără aprobare prealabilă se pedepsesc cu împuşcarea imediată.” Regulile erau aceleaşi şi în alte lagăre de muncă nord coreene. Dacă sexul neautorizat se finaliza cu o sarcină sau naştere, femeia şi copilul erau de obicei ucişi. Femeia care făcea sex cu gardieni încercând să obţină mai multă hrană sau o muncă mai uşoară risca foarte mult. Dacă rămânea gravidă, dispărea.  

O căsătorie ca recompensă era singura cale sigură faţă de regulă. Căsătoria era fluturată în faţa deţinuţilor ca bonusul ultim pentru munca depusă şi turnătorie. Bărbaţii deveneau eligibili la douăzeci şi cinci de ani, femeile la douăzeci şi trei. Gardenii anunţau căsătorii de trei sau patru ori pe an, de obicei la date favorabile, cum era Anul Nou sau ziua de naştere a lui Kim Jong Il. Nici mireasa nici mirele nu puteau alege cu cine să se căsătorească. Dacă un partener îşi găsea perechea neacceptabil de bătrân/bătrână, rău/rea, urât/urâtă, gardienii renunţau la căsătorie. Dacă renunţau, nici bărbatul, nici femeia nu mai aveau dreptul să se căsătorească din nou.

Tatăl lui Shin, Shin Lung Sub, i-a spus lui Shin că gardienii i-au dat-o pe Jang ca soţie ca plată pentru îndemânarea lui de a manevră un strung metalic. Mama lui Shin nu i-a povestiţi niciodată de ce a primit onoarea de a se căsători. Însă pentru ea, ca şi pentru multe mirese din lagăr, căsătoria era un fel de promovare. Venea cu o muncă un pic mai uşoară şi o casă mai bună - în satul model, unde există o şcoală şi o clinică. La scurt timp după căsătorie, a fost transferată acolo dintr-un dormitor pentru femei aglomerat. Jang de asemenea a primit o slujbă râvnită într-o fermă din apropiere, unde existau oportunităţi de a fura porumb, orez şi legume verzi.   

După căsătorie, cuplului i s-a dat permisiunea de a dormi împreună timp de cinci nopţi consecutive. Din acel moment tatălui lui Shin, care în continuare dormea într-un loc apropiat de muncă, i s-a permis să o viziteze pe Jang de câteva ori pe an. Legătura dintre cei doi a rodit doi fii. Cel mai mare, He Geun, s-a născut în 1974. Shin s-a născut opt ani mai târziu. 

Relaţii de familie  

Fraţii abia se cunoşteau. Când Shin s-a născut, fratele său mai mare mergea la şcoală timp de zece ore pe zi. Când Shin avea patru ani, fratele său s-a mutat din casă (la vârsta obligatorie de doisprezece ani) într-un dormitor comun. Cât despre tatăl său, Shin îşi aminteşte că apărea uneori noaptea şi plecă foarte devreme de dimineaţă. Îi dădea foarte puţină atenţie băieţelului iar Shin a crescut indiferent la prezenţa acestuia.  

În anii care au urmat evadării din lagăr, Shin a aflat că mulţi oameni asociază căldura, siguranţa, şi afecţiunea cu cuvintele „mamă”, „tată” şi „frate”. Însă acest lucru nu a fost la fel şi pentru el. Gardienii l-au învăţat pe el şi pe ceilalţi copii din lagăr faptul că erau prizonieri din cauza „păcatelor” părinţilor lor. Copiilor li s-a spus că deşi ar trebui să le fie întotdeauna ruşine de originea lor de trădători, se pot „curăţa” de moştenirea păcătoasă muncind mult, ascultând de gardieni şi turnându-şi părinţii. A zecea regulă a Lagărului 14 spunea că un prizonier trebuie să considere pe fiecare gardian ca învăţătorul lui. Acest lucru avea sens pentru Shin. Ca şi copil şi ca adolescent, părinţii săi erau obosiţi, distanţi şi necomunicativi.  

Shin era un copil slab, necurios şi în cea mai mare parte fără prieteni având ca unică bază de siguranţă învăţăturile gardienilor despre salvarea prin turnare. Înţelegerea lui despre bine şi rău, totuşi, era deseori murdărită de întâlnirile la care a asistat dintre mamă lui şi gardieni. Când avea zece ani, Shin a plecat de acasă într-o seară şi s-a dus să o caute pe mama sa. ÎI era foame şi venise ceasul ca ea să-i pregătească cina. A mers pe un câmp de orez din apropiere unde lucra mama sa şi a întrebat o femeie dacă o văzuse. „Face curat în camera bowijidowon-ului”, îi spuse femeia, referindu-se la biroul gardianului responsabil cu crescătoria de orez. Shin a mers la biroul acestuia şi a găsit uşa din faţă încuiată. A tras cu ochiul printr-o fereastră din lateralul clădirii. Mama să se afla în genunchi curăţând podeaua. Când Shin privea, bowijidowon-ul a apărut în cadru. S-a apropiat de mama sa din spate şi a început s-o pipăie. Aceasta nu a opus rezistenţă. Amândoi şi-au scos hainele. Shin i-a privit cum făceau sex. N-a întrebat-o niciodată nimic despre ceea ce văzuse şi niciodată nu i-a povestit tatălui său.  

Hrana: şobolani, şerpi şi broaşte  

În nopţile de vară, Shin şi alţi băieţei din sat se furişau în livada din nordul zonei locuinţelor de beton unde trăiau. Culegeau pere necoapte şi castraveţi şi le mâncau cât puteau de repede. Când au fost prinşi, gardienii i-au bătut cu bastoane şi le-a interzis să mai ia prânzul de la şcoală mai multe zile.  

Gardienilor totuşi nu le pasă dacă Shin şi prietenii lui mâncau şobolani, broaşte, şerpi şi insecte. Acestea erau din abundenţă în lagărul încăpător, unde se foloseau puţine pesticide, unde se foloseau de deşeuri umane ca fertilizant şi nu foloseau apa pentru a curăţa toaletele sau pentru a face baie. Mâncând şobolani, nu numai că îşi umpleau stomacurile goale dar era esenţial pentru supravieţuire. Carnea lor ajuta să prevină pelagra, o boală uneori fatală care bântuia prin lagăr, în special iarna. Prizonierii cu pelagra, rezultatul lipsei de proteine şi niacina (viţ B12), sufereau de slăbiciune, leziuni ale pielii, diaree şi demenţă. Era o cauză frecvenţa de moarte.  

Prinderea şi prăjirea şobolanilor a devenit o pasiune pentru Shin. Îi prindea în casă, pe câmp şi la toaletă. Se întâlnea seara cu prietenii la şcoala primară unde există un grătar cu cărbuni, pentru a-i prăji. Shin le dădea jos pielea, îi curăţă de intestine, săra ceea ce rămânea şi mesteca restul - carnea, oasele şi micile picioruşe.  

În pădurile montane, unde grupuri de studenţi erau deseori trimişi să adune lemne, Shin mânca struguri sălbatici, agrişe şi zmeură coreeană până se umfla. Iarna, primăvară şi vara devreme, nu prea se găsea de mâncare. Foamea îl făcea pe el şi pe prietenii săi să încerce strategii pe care cei mai vechi în lagăr considerau că le-ar putea uşura disconfortul unui stomac gol. Mâncau fără apă, nu mâncau supe, conform teoriei că lichidele accelerează digestia şi grăbeşte chinurile foamei. De asemenea încercau să se abţină de la defecaţie, crezând că acest lucru îi va face să se simtă plini şi mai puţin obsedaţi de mâncare. O tehnică alternativă de luptă cu foamea era să imite vacile, regurgitând o masă recentă şi mâncând-o din nou. Shin a încercat acest lucru de câteva ori, dar nu i-a ameliorat foamea.  

Vara, când copiii erau trimişi pe câmp să ajute la plantat şi plivit, era sezonul de vârf la şobolani şi şoareci de câmp. Shin îşi aminteşte că mânca în fiecare zi. Momentele cele mai fericite din copilărie, cele mai împlinite, erau când avea burta plină. „Problema mâncării”, aşa cum este deseori numită în Coreea de Nord, nu este restrânsă la lagărele de muncă. A oprit din creştere corpurile a milioane de oameni din toată ţara. Tinerii care au plecat din Coreea de Nord în ultimii zece ani sunt în medie cu cinci inci mai mici şi cântăresc cu 11 kilograme mai puţin decât cei care au crescut în Coreea de Sud.  

Prizonierii îşi creşteau propriul porumb şi varză. Ca şi sclavi, produceau fructe şi legume cu costuri reduse, peşte în pescarii şi carne de porc, făceau uniforme, ciment, ceramică şi sticlărie pentru economia în scădere din afară gardurilor. Shin şi mama sa erau mizerabili şi înfometaţi în timpul foametei, dar nu mai mult decât erau obişnuiţi să fie. Băiatul a continuat să facă ceea ce făcea şi înainte, vâna şobolani, fură mâncarea mamei şi că întotdeauna îi îndura bătăile.  

 Sursă: Alianţa Familiilor din România, buletin informativ din 19 decembrie

Un actor de filme porno gay s-a convertit la creştinism în urma unei experienţe terifiante / Mărturii ale unor foști homosexuali și lesbiene (7)

Notă: Un amplu interviu cu Joseph Sciambra apare la sfârşitul articolului.

Napa, California, 02 octombrie 2013 (LifeSiteNews.com) - Joseph Sciambra, un bărbat de 44 de ani, va fi primul care îţi va relata despre dragostea lui statornică pentru homosexuali, dar tot el va fi primul care să-ţi spună că, deşi cuvântul „gay” se mai traduce şi prin „vesel”, fericirea adevărată nu poate fi găsită în stilul de viaţă „gay”.

Fostul actor porno gay îşi descrie propria călătorie, ce începe în anii ’90 şi are loc în cele mai întunecate tenebre ale lumii interlope gay din districtul Castro, San Francisco, ca fiind „Înghițit de Satana”– titlul noii sale cărţi, în care povestește detaliat experiențele prin care a trecut.

Joseph, care a părăsit scena gay cu treisprezece ani în urmă, după o convertire la credința catolică, povesteşte cum căutarea dragostei și a acceptării prin intermediul sexului a început prin pornografie. Într-o zi, la vârsta de opt ani, a răsfoit cu naivitate o revistă porno lăsată de un frate mai mare. Aceasta a fost urmată apoi de alte reviste, de data aceasta cu un conţinut mult mai explicit. Pasul următor a fost masturbarea și nevoia de a face cu alții ceea ce a văzut în reviste.

Joseph povesteşte că ceea ce dorea cu ardoare să experimenteze era o nirvana sexuală profundă și satisfăcătoare. El a început acest lucru prin extinderea escapadelor sale sexuale. Noi experiențe sexuale, cu parteneri noi, erau singurii stimuli care păreau să-i ofere pasiunea căutată, ceea ce el numea „happy-place”, şi pe care îl căuta cu disperare. Bordelurile şi prostituatele au devenit parte din rutina lui sexuală.

Plictisindu-se de revistele porno cu femei, Joseph s-a mutat la cele gay. Apoi, şi-a dat seama că trebuie să fie împreună cu alţi homosexuali pentru a-şi putea satisface dorințele sexuale aflate în continuă creștere.

Homosexuali mai în vârstă l-au iniţiat în sexul gay pe tânărul Joseph de 19 ani. El a început să viziteze băile publice și locurile unde puteau fi vizionate filmele pentru adulţi, locuri folosite de persoanele gay pentru partide de sex anonim. În căutarea lui pentru aflarea dragostei și companisiunii, Joseph s-a cufundat adânc în lumea gay. Însă ceea ce el căuta cu disperare îi scăpa de fiecare dată.

Așa-numitele cabine „glory-hole booths” (un loc pentru sex oral anonim) i-au oferit următoarea formă de emoție. Într-unul din aceste locuri, Josep spune că i s-a dăruit Satanei care i s-a prezentat sub forma unei guri căscate ce avea o limbă lungă ca de şarpe. Din acel moment Joseph a început să audă voci in capul lui.

În căutare de noi stimuli, Joseph devine actor amator de filme porno și escortă.

În cele din urmă Joseph şi-a continuat călătoria în temnițele întunecate ale sadomasochismului. Aici el a provocat și a primit durere sexualizată și tortură. Aceastea includeau practici oribile, prea grafice pentru a fi descrise aici. Cea mai mare parte a acestor acte a fost filmată pentru industria porno gay. Nirvana sexuală pentru Joseph putea fi obţinută acum doar prin violență, subjugare și agresiune.

La vârsta de aproape 30 de ani, Joseph spune că tot ceea ce avea în interiorul lui era ură: ură pentru alți bărbați, ură pentru viața sa și ură pentru întreaga lume. Până atunci făcuse deja sex cu o mie de bărbaţi şi experimentase tot ceea ce era mai înspăimântătoar şi mai hidos din punct de verede sexual.

Însă, una dintre acele orgii diabolice a fost atât de violentă încât Joseph a ajuns în spital. Acolo a avut o experiență în apropierea morţii în care a văzut cum sufletul său cobora într-o gură deschisă ce saliva, despre care a ştiut că este iadul.

Dar mama lui Joseph, o femeie catolică, a fost la căpătâiul lui, rugându-se neîncetat. Frica a pus stăpânire pe inima lui şi nu a vrut să intre în acea gură veșnică, ce se deschisese pentru a-l primi din cauza vieții sale pline de păcate. El spune că în acel moment a implorat ajutorul lui Dumnezeu şi eliberarea, imediat simţind cum revine în corpul său.

Joseph a început să redescopere credința catolică pe care o părăsise din copilărie iar prin spovedanie a primit iertarea lui Dumnezeu pentru anii plini de păcate. Demonii au fost alungaţi printr-un ritual de exorcizare efectuat de către un preot catolic. El spune că a găsit puterea să-și continue călătoria spre credință primind frecvent Euharistia la Liturghie, și a găsit ajutor și mângâiere de la Maica Domnului.

Joseph admite că încă se mai luptă cu atracția faţă de alţi bărbaţi și cu ispita de a se masturba, dar spune că a ajuns să știe că dragostea, acceptarea şi pacea, pe care cu disperare le-a căutat în sexul cu alţi bărbați, Iisus i le dă acum din abundență printr-o viață spirituală.

Pentru Joseph, atracția față de persoanele de același sex este o cruce pe care Dumnezeu a dat-o anumitor persoane să o poarte pentru răscumpărarea lumii. Acum, având un magazin cu obiecte religioase catolice în Napa, California, el spune că are o bucurie autentică în ducerea acestei cruci. Prin unirea suferințele sale cu cele ale lui Iisus, crede că ajută la salvarea prietenilor lui gay de la o soartă diabolică de care el de abia a scăpat.

Potrivit lui, mulți bărbați gay au venit la el, povestindu-i despre nefericirea lor și experiențele avute, similare cu ale lui, ca urmare a stilului de viață gay. Joseph spune că în primul rând el le vorbeşte despre dragostea lui pentru ei, apoi despre modul în care întâlnirea sa cu Dumnezeu și acceptarea dragostei Lui l-au salvat de la a fi „înghițit de Satana”. El le spune că extazul sexual gay este de moment și amăgitor, dar dragostea lui Dumnezeu este de lungă durată, satisfăcătoare, și la fel de reală.

Joseph a împărtăşit LifeSiteNews.com (LSN) experiența sa legată de stilul de viață gay, la care fac referire subiectele fierbinţi şi de actualitate cu privire la homosexualitate.

LSN: În cartea ta „Înghițit de Satana”, spui că revista Playboy a fost poarta de acces către iad, iar pornografia te-a dus spre homosexualitate. Din punctul tău de vedere, care este logica din spatele acestui proces?

Joseph Sciambra: Copiii, în special băieții, sunt curioşi în mod natural cu privire la sexul opus și la sex, în general. Înainte de a fi văzut o revistă pornografică îmi făcusem deja o idee despre sexualitatea feminină prin intermediul spectacolelor populare TV ale timpului, cum ar fi: „Îngerii lui Charlie” sau „Three’s Company”. Când am avut ocazia de a vedea femei goale în Playboy sau Penthouse, nu am ezitat. La urma urmelor, mulţi dintre părinții prietenilor mei colecţionau Playboy, așa cum făcea şi fratele meu mai mare, astfel încât am văzut acest lucru ca pe un fel de ritual de trecere spre masculinitate. A privi pornografie te făcea cumva bărbat.

După această primă introducere în pornografie, eşti prins. Apare apoi dorinţa pentru mai multă pornografie și, de asemenea, mai diversificată. De exemplu: modele diferite de sex feminin, mai mult material explicit, deoarece formele mai puţin explicite (soft-core) de pornografie nu te mai excită. Este un ciclu de dependență care reflectă de multe ori abuzul de alcool şi droguri. Când această expunerea la pornografie are loc în copilărie, mintea devine dependentă de un flux constant de stimuli vizuali. Mai târziu, la maturitate, ideea de a fi doar cu o singură femeie te face să te simţi dezamăgit datorită dependenţei de pornografie.

LSN: Experiența ta legată de homosexualitate este absolut terifiantă, mai ales atunci când povesteşti despre anumite acte sexuale la care ai fost obligat și la care i-ai forţat apoi şi tu pe alţii. Ceea ce ai relatat legat de experienţa ta pare destul de străin de presiunea politică ce se face pentru impunerea „căsătoriei” gay. Din experiența ta de zece ani pe scena gay, începând cu perioada anilor ‘90, ce crezi că se află cu adevărat în spatele acestei presiuni pentru impunerea „căsătoriei” gay?

Sciambra: În esență, cred că presiunea care se face pentru a impune „căsătoria” gay este un șiretlic politic, care este băgat pe gâtul comunităţii gay de către democrați și unele persoane din elita mișcării gay. Întorcându-ne la începutul anilor 90, am văzut că același lucru se întâmpla cu politica DADT (Don’t ask, Don’t tell – Nu întreba, Nu spune) în armată, prin care comunitatea gay era obligată să îşi ascundă orientarea sexuală. Ea a devenit politica slogan, chiar dacă această politică a afectat relativ foarte puțini bărbați homosexuali sau femei lesbiene.

Acum, conceptul de „căsătorie” gay a fost unit cu succes cu cel de egalitate pentru homosexuali. Acest lucru creează o dinamică în care toți homosexualii se simt obligați să sprijine căsătoria gay, chiar dacă nu au niciun interes pentru o astfel „căsătorie" ei înșiși, ci doar pentru că are de a face cu mişcarea de eliberare a mişcării homosexuale. Ideea acestei mişări este de a crea în mod inevitabil în mintea fiecărei persone gay a unui fel de ușurare, pentru că fiecare persoană gay, după ce a îmbrățișat homosexualitatea sa, ajunge la acel final, când după multă suferinţă, persecuţie şi luptă, nu găseşte de fapt pacea căutată, ci are parte doar de o decepţie.

LSN: Bazat pe ceea ce relataţi în cartea dvs. despre relațiile homosexuale, se pare că mass-media a prezentat Americii o versiune curățată a stilului de viață gay, așa cum poate fi văzută într-un film ca „Brokeback Mountain”, care glorifică o relație homosexuală între doi cowboy. Ce aţi spune pentru a trezi oamenii la realitatea a ceea ce homosexualitatea este de fapt? Cum ați trage perdeaua de pe ochii oamenilor?

Sciambra: Deoarece mass-media colaborează cu cei din elita gay, poporului american i-a fost prezentată o imagine foarte distorsionată și neadevărată despre stilul de viață homosexual. La un moment dat, am crezut şi eu în asta, deși imaginile folosite pe când eram copil erau foarte diferite de cele de acum. La acea vreme, formaţiile Village People şi The Castro din San Francisco erau prezentate ca o mare petrecere.

De când am păşit în acest stil de viață, starea de spirit s-a schimbat în momentul în care a apărut SIDA. A trebuit să privesc cum frumoşii tineri de peste tot din Statele Unite care ajungeau în San Francisco în căutarea unui loc sigur în care să fie acceptaţi, au murit din cauza bolii. A fost sfâșietor. Dar, în anii ‘90, ca de obicei, lucrurile au început să se întoarcă la afaceri, iar pornografia gay a devenit o marfă fierbinte și astfel o nouă generație de băieți a fost atrasă spre moarte prin promisiunea plăcerii fără risc.

Prin cartea mea, intenția nu a fost de a-i dezgusta pur și simplu pe oameni, ci de a le arăta o parte semnificativă a stilului de viață homosexual, care este foarte rar investigată. Ultima explorare făcută serios a fost, probabil, realizată de atât de calomniatul film „Cruising”, regizat de William Friedkin. Dar filmul a avut dreptate. Pentru că, deși, barbaţii gay poate că într-o zi vor deveni stabili și vor încerca monogamia, marea majoritate, în prealabil, au trebuit să călătorească printr-o întindere nesfârşită de perversitate și promiscuitate. Şi asta deoarece orice tânăr, care intră în acest stil de viață, este rapid luat în primire de către o trupă de oameni mai în vârsă, dornici de a exploata noii recruţi. Aceasta te pregătește pentru o viață de amărăciune și dezamăgire. Unii supraviețuiesc și merg mai departe, alţii nu. Dar toţi rămân deterioraţi și neîncrezători.

Tu ai văzut foarte bine şi ai realizat că stilul de viață homosexual a fost „curățat” de către mass-media. Împotriva acestui lucru am vrut să lupt scriind această carte, pentru a arăta cât de urât şi murdar este stilul de viață gay dar, în acelaşi timp, pentru a arăta modul trist și tragic în care, în cele din urmă, pare să se încheie totul, pentru aproape toți cei implicați în ea. Am vrut, mai ales, să ajung prin aceată carte la părinții moderni care sunt atât de dispuși să ofere copiilor lor această oroare – pentru a le explica ceea ce îi așteaptă pe copiii lor și să dau, de asemenea, puţină demnitate celor care au căzut fără vina lor în aceast stil de viaţă.

 

LSN: Creștinii care vorbesc împotriva homosexualității sunt acuzați de bigotism și homofobie. Astfel de creștini vor răspunde că ei nu vorbesc împotriva persoanelor care se autoidentifică drept homosexual, ci împotriva acțiunilor lor, care sunt dăunătoare pentru toți cei implicați. Mulți creștini sunt pur și simplu motivați de iubirea de aproapele atunci când vorbesc astfel. (Dar, desigur, din păcate, unii nu sunt.) Ca persoană care a ieşit în tenebrele stilului de viață homosexual, ce mesaj crezi ar trebui să transmită creștinii homosexualilor pe care doresc să îi ajute? Cum ar trebui creștinii să exprime acest mesaj, astfel încât să fie eficient și să se evite imaginea de bigotism?

Sciambra: Am văzut mulți bărbați homosexuali nefericiţi, precum şi femei lesbiene, aflaţi cu toţii în căutare, dar întorşi de la creștinism din cauza vreunui creștin excesiv de zelos, care i-a judecat fără însă a le arăta niciun pic de iubire. Așa cum am descoperit, atunci când o persoană gay are în vedere părăsirea stilului său de viaţă, adeseori doresc doar un prieten dezinteresat, adică cineva care să nu vrea sau să ceară ceva de la ei. Poate fi vorba de cineva care doar să-i asculte, nu care să le ofere o mulţime de cateheze sau dogme, ci, pur și simplu, care să le arate că le pasă. Odată ce o relație este stabilită, va trebui să se decidă când și cum adevaratul plan al lui Iisus Hristos pentru fiecare dintre noi este explicat. Din nou, trebuie să ne amintim întotdeauna că aceşti oameni sunt oameni care suferă şi care sunt profund răniţi. Ei au nevoie de înţelegere, de compasiune, de rugăciuni.

LSN: Ai întâlnit întunericul răului spiritual în timpul spiralei tale sexuale ce ducea în jos. Există vreo legătură între mișcarea homosexuală și forțele spirituale ale răului?

Sciambra: Cred că există o legătură între mișcarea homosexuală și forțele răului, deoarece stilul de viață homosexual este în esență o minciună și un instrument de înșelăciune. Cei care pledează pentru ea promit mult, dar rareori oferă ceea ce au promis.

Acum, una dintre principalele căi de recrutare este pornografia. Aceasta oferă o viziune complet falsă a relațiilor gay și a sexului gay. În pornografie toată lumea este frumoasă, fericită și sănătoasă. Temele sale accentuează adesea masculinitatea supremă iar relaţiile sexualizate de tip tată-fiu vizează rănile ce stau în centrul sentimentului deformat de masculinitate al fiecărui homosexual. Ceea ce se obţine este o rezolvare rapidă care mai târziu te lasă mai deteriorat ca înainte.

Știu că Cerul a plâns atunci când a trebuit să văd atât de mulți oameni tineri îngropaţi din cauza bolii și sinuciderii. A fost o pierdere. Acesta era Răul.

LSN: Există o mișcare ce încearcă să-i oprească cei care oferă terapie pentru persoanele care se luptă cu atracții nedorite față de persoanele de același sex. După părerea ta, de ce există o astfel de opoziție la acest tip de terapie?

Sciambra: Există o opoziție la terapia gay reparatorie, deoarece susţinătorii teoriei „născut homosexual”, care spune că persoanele homesexuale se nasc așa și nu se pot schimba, știu în adâncul lor că această terapie funcționează. Un tratament terapeutic bun va căuta rădăcinile cauzelor care au dus la apariţia dorințele homosexuale în acea persoană. Pentru cea mai mare parte a homosexualilor, aceste incidente vin din traume ale copilăriei timpurii. Când un terapeut este capabil să sape și să dezvăluie aceste traume, ele nu mai au aceeași putere asupra persoanei ca altădată. În acel moment, relațiile pot fi reparate și noi prietenii sănătoase poate fi promovate.

LSN: Pornografia te-a dus pe o pantă alunecoasă. Ce sfaturi ai de oferit cuiva care se luptă cu dependența de pornografie?

Sciambra: Sfatul pe care l-aş da cuiva care se luptă cu această dependenţă este că vindecarea este posibilă, dar că este nevoie de timp şi perseverență. Şi cel mai important: acest lucru este posibil numai prin harul lui Dumnezeu și cooperarea noastră deplină în dragostea Sa pentru noi.

Persoana trebuie să petreacă mai mult timp în rugăciune, să participe la Sfintele Taine şi să se spovedească săptămânal pentru a înțelege de unde vine această nevoie de a vizualiza pornografie, ce spațiu gol umple ea. Un rol foarte important în această luptă îl are duhovnicul. Eu descurajez oamenii cu privire la trecerea de la un duhovnic la altul, pe motivul că sunt jenaţi din cauza repetării păcatelor. Atunci când găsiţi un duhovnic, staţi cu el. Totul trebuie să pornească de la sinceritatea cu tine însuţi, cu alții și cu Dumnezeu.

LSN: Oricine ar avea o repulsie la gândul de a vedea pe cineva trecând prin ceea ce ai experimentat așa cum este descris în carte. Ce sfaturi ai pentru cineva care se luptă cu atracția față de persoanele de acelaşi sex şi încearcă să scape de ea?

Sciambra: Pe cei care se luptă cu atracția față de persoanele de același sex îi încurajez să se roage şi să îşi dezvolte relația lor cu Dumnezeu. Au nevoie să-și petreacă mai mult timp în rugăciune, să meargă la biserică şi să se spovedească o dată pe săptămână. De asemenea, trebuie să aibă un duhovnic foarte bun și / sau un îndrumător spiritual.

În loc de a acționa asupra dorințelor, fie că sunt legate de activitatea sexuală cu o altă persoană sau de vizualizarea pornografiei, ei au nevoie să-şi dezgrope sentimentele și amintirile, cu scopul de a descoperi de ce au aceste dorințe homosexuale. Este un proces foarte dificil și dureros, dar trebuie realizat. Ei trebuie să renunţe la falsa mândrie și să stea fără ruşine înaintea Domnului. Pentru că, fără excepție, toţi bărbaţii homosexuali și femeile lesbiene pe care i-am cunoscut-o vreodată, fără tragere de inimă uneori, ar putea descoperi că homosexualitatea lor vine dintr-o anumită experiență din copilărie.

LSN: Atunci când oamenii îi văd pe cei dragi traşi în stilul de viață gay sunt adesea nepregătiți pentru a spune sau face ceva în legătură cu asta. Nu mai pot spune nimic. Ce sfaturi ai pentru cineva îngrijorat pentru o persoană la care ţine şi care se joacă cu stilul de viață gay?

Sciambra: Când cineva este îngrijorat în legătură cu un o persoană cunoscută ce experimentează homosexualitatea, să îşi amintească că, în primul rând, Dumnezeu este iubire. Nu este șoc, groază sau furie. Prin urmare, modul de a aborda o astfel de persoană nu este prin îngrijorare sau întrebări, ci cu asigurări de dragoste.

Fiecare persoană care se afundă în stilul de viață homosexual este o persoană care a fost rănită. Ca urmare, ei pot fi adesea neîncrezători, reticenţi şi foarte sensibili.

Aceste lucruri trebuie luate în considerare în orice moment. Cel mai bun mod de abordare a lor este blândeţea, răbdarea şi înţelegerea. Aceasta nu înseamnă capitulare, ci, dimpotrivă, trebuie să aveți o putere interioară bazată pe Adevărul lui Hristos, dar, de asemenea, trebuie să fiţi deschişi lucrării Sfântului Duh. Trebuie să ne ferim de a deveni emoționali, pentru că adevărul poate fi transmis și acceptat numai atunci când este oferit prin bunătate și înțelegere.

Site-ul lui Joseph este disponibil aici.

Prelucrare după: LifeSiteNews

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com