Şcoala de Duminică: Evadare din lagărul 14

 

Fragmente din cartea Escaped from Camp 14 („Evadat din lagărul 14”), o carte publicată anul trecut şi care descrie viaţa inumană din lagărele de concentrare din Coreea de Nord. 

Prima execuţie

Prima sa amintire este o execuţie. Mergea cu mama sa către un câmp de grâu aflat lângă râul Taedong, unde gărzile adunaseră mai multe mii de prizonieri. Agitat de mulţime, băiatul s-a târât printre picioarele adulţilor către primul rând, unde a văzut gărzile legând un om de un stâlp de lemn. Shin In Geun avea patru ani, prea tânăr pentru a înţelege discursul rostit înaintea acelei execuţii. La numeroasele execuţii din anii următori, auzea gardianul care supraveghea spunând mulţimii cum că prizonierului care urma să moară i s-a oferit eliberarea în schimbul muncilor grele, dar acesta refuzase generozitatea guvernului Nord Coreean. Pentru a preveni ca prizonierul să blesteme statul care urma să-i ia viaţa, gardienii îi îndesaseră pietre în gură şi îi acoperiseră capul cu o glugă.

La prima execuţie, Shin a privit trei gardieni ţintind. Fiecare a tras de trei ori. Zgomotul puştilor lor l-a înspăimântat pe băiat care a căzut pe spate. Dar s-a ridicat pe picioare la timp ca să vadă gardienii dezlegând corpul moale, plin de sânge al prizonierului, înfăşurându-l într-o pătură şi urcându-l într-un cărucior.

În Lagărul 14, o închisoare pentru inamicii politici ai Coreei de Nord, adunările a mai mult de doi prizonieri, erau interzise, cu excepţia execuţiilor unde toată lumea trebuia să asiste. Lagărul de muncă folosea execuţiile publice - şi teama pe care o genera - ca pe un moment educativ. Gardienii lui Shin din lagăr i-au fost profesori - şi educatori. Ei îi erau mamă şi tată. Ei l-au învăţat că prizonierii care încalcă regulile lagărului merită omorâţi. Pe un deal de lângă şcoala sa, a fost afişat un slogan: „Totul conform regulilor şi regulamentelor.” Băiatul a memorat cele zece reguli ale lagărului, „Cele zece porunci aşa cum le-a numit mai târziu, pe care le poate încă recita. Prima spunea: „Oricine este prins încercând să evadeze va fi împuşcat imediat.”

După zece ani  

La zece ani după acea primă execuţie, Shin s-a întors pe acelaşi câmp. Din nou, gardienii au adunat o mulţime mare de oameni. Din nou, un stâlp de lemn a fost înfipt în pământ. O spânzurătoare provizorie a fost de asemenea construită. Shin a sosit de această dată pe bancheta din spate a unei maşini condusă de un gardian. Avea cătuşe la mâini şi era legat la ochi cu o cârpă. Tatăl său, de asemenea încătuşat şi legat la ochi, şedea alături de el în maşină. Fuseseră eliberaţi după ce au stat opt luni într-o închisoare subterană din Lagărul 14. Ca o condiţie a eliberării, au semnat documente promiţând să nu discute niciodată despre ceea ce li s-a întâmplat în subteran.   

În închisoarea lagărului, gardienii au încercat să obţină prin tortură mărturii din partea lui Shin şi a tatălui său. Voiau să ştie despre evadarea eşuată a mamei şi unicului frate al lui Shin. Gardienii l-au dezbrăcat, i-au legat cârpe la încheieturile mâinilor şi la glezne şi l-au agăţat de un cârlig din tavan. Apoi l-au atârnat peste foc. Shin a leşinat când carnea sa a început să ardă. Dar nu a mărturisit nimic. Nu avea ce să mărturisească. El nu conspirase cu mama şi cu fratele ca să evadeze. El credea ceea ce gardienii îl învăţaseră încă de la naştere în lagăr: că nu va scăpa niciodată şi că trebuie să declare pe oricine care vorbeşte despre evadare. Nici măcar în visele sale Shin nu se gândea la evadare.   

Gardienii l-au învăţat ceea ce orice şcolar nord coreean învaţă: că americanii sunt nişte ticăloşi care plănuiesc să-i invadeze şi să le devasteze ţară. Coreea de Sud este panarama şefului american. Coreea de Nord este o ţara măreaţă ai cărei conducători curajoşi şi geniali stârnesc invidia întregii lumi. Într-adevăr, Shin nu cunoştea nimic despre existenţa Coreei de Sud, a Chinei sau a SUA. Spre deosebire de conaţionalii săi, el nu a crescut cu fotografia omniprezenta a Dragului Conducător, cum era numit Kim Jong Il. Nici nu a văzut fotografii sau statui ale tatălui lui Kim, Kim Il Sung, Marele Conducător care a fondat Coreea Nord şi care rămâne preşedintele etern al ţării, în ciuda morţii sale din 1994.

Informator  

Deşi nu a fost destul de important pentru spălarea pe creier, Shin a fost învăţat să-şi toarne familia şi colegii de şcoală. Primea mâncare ca recompensă şi se alătura gardienilor bătându-i pe copiii pe care-i trăda. Colegii săi, la rândul lor, râdeau de el şi îl băteau. Când gardianul i-a scos legătura de la ochi şi a văzut mulţimea, stâlpul de lemn şi spânzurătoarea, Shin a crezut că urmează să fie el executat. Totuşi, nu i se băgaseră pietre în gură. Cătuşele i-au fost scoase. Un gardian l-a condus în faţa mulţimii. El şi tatăl său urmau să fie spectatori. Gardienii au târât o femeie de vârstă medie la spânzurătoare şi au legat un tânăr de stâlpul de lemn. Aceştia erau mama şi fratele mai mare al lui Shin.  

Un gardian a strâns un laţ în jurul gâtului mamei sale. Aceasta a încercat să-l privească pe Shin însă acesta a evitat privirea ei. După ce aceasta a încetat să se mai zbată agăţată în frânghie, fratele lui Shin a fost împuşcat de trei gardieni. Fiecare a tras de trei ori. Privindu-i murind, Shin era uşurat că nu era el cel omorât. Era mânios că mama şi fratele său plănuiseră să evadeze. Şi deşi nu a spus-o nimănui timp de cinsprezece ani, el era responsabil pentru execuţiile lor.

După nouă ani 

Nouă ani mai târziu după execuţia mamei sale, Shin s-a strecurat printr-un gard electric şi a fugit prin zăpadă. Era 2 ianuarie 2005. Înainte de acest moment, nimeni născut într-un lagăr nord coreean nu mai evadase. Şi după câte se pare, Shin este singurul. Avea douăzeci şi trei de ani şi nu cunoştea pe nimeni în afară lagărului. Într-o lună a ajuns în China. În doi ani, trăia în Coreea de Sud. Patru ani mai târziu, trăia în California de Sud şi era ambasador senior la organizaţia Libertate pentru Coreea de Nord (LiNK), un grup american pentru drepturile omului.  

Numele său acum este Shin Dong-hyuk. L-a schimbat după ce a ajuns în Coreea de Sud, o încercare de a se reinventa ca om liber. Este arătos, cu ochi repezi şi precauţi. Un stomatolog din Los Angeles i-a lucrat dantura, pe care nu putuse s-o perieze în lagăr. Starea generală de sănătate este excelentă. Corpul său, totuşi, este o hartă a greutăţilor creşterii într-un lagăr de muncă despre care guvernul nord coreean susţine că nu există.  

Pipernicit de malnutriţie, este scund şi subţire - 168cm şi aproximativ 55 kg. Mâinile îi sunt gârbovite de la munca din copilărie. Mijlocul şi fundul îi sunt pline de cicatrici arse de la torturi. Pielea din zona pubiană are o cicatrice ca o străpungere de la cârligul folosit să-l ţină deasupra focului. Gleznele au cicatrici de la cătuşele cu care era agăţat cu capul în jos la carceră. Degetul mijlociu de la mâna dreaptă este tăiat până la prima articulaţie, pedeapsă primită de la un gardian pentru că a scăpat maşina de cusut dintr-o fabrică de îmbrăcăminte din lagăr. Fluierele picioarelor, de la glezne la genunchi, sunt mutilate şi cu cicatrici arse de la gardul electric care n-a reuşit să-l ţină în lagăr.

Lagărul de concentrare  

Shin este cam de aceeaşi vârstă cu Kim Jong Eun, al treilea fiu al lui Kim Jong Il care a preluat conducerea în urma morţii tatălui său din 2011. Ca şi contemporani, Shin şi Kim Jong Eun întruchipează antipozii privilegiilor şi ai privaţiunii în Coreea de Nord, o societate fără clase în care, de fapt, nepotismele decid totul. Shin s-a născut ca un sclav şi a fost crescut în spatele unui gard electric de înalt voltaj. A fost învăţat să numere şi să citească într-o şcoală din lagăr la un nivel elementar. Deoarece sângele său era considerat contaminat de faptele criminale ale fraţilor tatălui său, trăia în afara legii. Pentru el, nimic nu era posibil. Traiectoria vieţii lui planificată de către stat era munca grea şi o moarte timpurie provocată de înfometarea cronică - totul fără o acuzaţie sau un proces, totul în secret.

În povestirile despre supravieţuirea în lagărele de concentrare, există un arc narativ convenţional. Forţele de securitate fură protagonistul de lângă familia iubitoare şi casa confortabilă. Pentru a supravieţui, acesta abandonează principiile morale, îşi inhiba sentimentele faţă de ceilalţi şi încetează să mai fie o fiinţă umană civilizată. În una din cele mai cunoscute astfel de povestiri, „Noaptea”, scrisă de câştigătorul premiului Nobel, Elie Wiesel, povestitorul în vârstă de treizeci de ani explică chinul cu viaţa normală pe care a avut-o înainte ca el şi familia sa să fie băgaţi în trenuri destinate lagărelor naziste. Wiesel a studiat zilnic Talmudul. Tatăl său era proprietarul unui magazin şi avea grijă de un sat din România. Bunicul său celebra întotdeauna sărbătorile evreieşti. Însă după ce întreaga sa familie a pierit în lagăre, Wiesel a rămas „singur, îngrozitor de singur într-o lume fără Dumnezeu, fără oameni. Fără dragoste sau milă.”  

Relaţii de familie  

Povestea de supravieţuire a lui Shin este diferită. Mama sa îl bătea şi el o privea ca pe un concurent la mâncare. Tatăl său, care avea permisiunea să petreacă numai cinci nopţi pe an cu mama sa, îl ignora. Fratele îi era ca un străin. Copiii din lagăr nu erau de încredere şi îl abuzau. Înainte să înveţe orice, Shin a învăţat să supravieţuiască prin ai turna pe toţi.

Dragostea, mila, familia erau cuvinte fără însemnătate. Dumnezeu nu dispăruse, nici nu murise. Shin nu auzise niciodată de El. În Lagărul 14 Shin nu ştia că există literatură. El a văzut o singură carte în lagăr, o gramatică Coreeană, în mâinile unui profesor care purta uniforma de gardian, purta un revolver la şold şi care a bătut pe unul din colegii lui Shin până la moarte cu un băţ de indicat la tablă.  

Spre deosebire de cei care au supravieţuit unui lagăr de concentrare, Shin nu a fost luat dintr-o viaţă civilizată şi forţat să intre în iad. El s-a născut şi a crescut în iad. I-a acceptat valorile. Şi l-a numit „acasă”. Lagărele de muncă din Coreea de Nord există de două ori mai mult timp decât Gulagul sovietic şi de douăsprezece ori mai mult decât lagărele de concentrare naziste. Nu există nicio discuţie despre locaţia acestora. Fotografii de înaltă rezoluţie din satelit, accesibile prin Google Earth oricărui om cu conexiune la internet, arată vaste structuri împrejmuite întinzându-se prin munţii colţuroşi ai Coreei de Nord.

Guvernul Sud Coreean estimează că există un număr de o sută cinzeci şi patru de mii de prizonieri în lagăre, în timp ce Departamentul de Stat American şi mai multe grupuri pentru drepturile omului estimează două sute de mii.  

Există şase lagăre, conform agenţiei de spionaj sud coreeană şi grupurilor pentru drepturile omului. Cel mai mare are treizeci şi unu de mile în lungime şi douăzeci şi cinci de mile în lăţime, o suprafaţă mai mare decât Los Angeles-ul. Garduri electrificate - punctate de turnuri de supraveghere şi patrulate de oameni înarmaţi - înconjoară majoritatea lagărelor. Două dintre acestea, numerele 15 şi 18, au zone de reeducare unde cei mai norocoşi dintre deţinuţi primesc instrucţiuni corective din învăţăturile lui Kim Jong Il şi Kim Il Sung. Dacă prizonierii memorează destul din aceste învăţături şi conving gardienii că sunt loiali, pot fi eliberaţi, însă sunt supravegheaţi pentru tot restul vieţii lor de către serviciile de securitate.  

Restul lagărelor sunt „districte de control complet” în care prizonierii, numiţi „irecuperabili”, sunt munciţi până la moarte. Lagărul lui Shin, numărul 14, este un district de control complet. Prin reputaţie, este cel mai dur din toate din cauza condiţiilor dure de muncă, a vigilenţei paznicilor şi a modului în care statul consideră de neiertat crimele comise de deţinuţi, dintre care mulţi sunt oficiali îndepărtaţi împreună cu familiile lor. Fondat în 1959 în centrul Coreei de Nord - Kaechon, în sudul provinciei Pyongan - lagărul 14 găzduieşte un număr estimat de cinsprezece mii de deţinuţi. Având treizeci de mile în lungime şi cinsprezece mile în lăţime, are ferme, mine şi fabrici împrăştiate prin văile muntoase abrupte.  

Majoritatea nord coreenilor sunt trimişi în lagăre fără niciun proces şi majoritatea mor fără să afle ce acuze li se aduc. Sunt luaţi de la casele lor, de obicei noaptea, de către Bowibu, Agenţia Naţională de Securitate. Vina prin asociere este legală în Coreea de Nord. Un delicvent este adesea întemniţat cu părinţii şi copiii săi. Kim Il Sung a stabilit legea în 1972: „Duşmanilor de clasă, oricare ar fi aceştia, trebuie să le fie distrusă seminţia din societate până la trei generaţii.”

Nu cunoştea dragostea

În anii petrecuţi în lagăr, Shin nu a auzit niciodată cuvântul „dragoste”, cu siguranţă nici de la mama sa, o femeie pe care a continuat să o dispreţuiască, chiar şi moartă. A auzit despre conceptul de iertare, într-o biserică sud coreeană. Însă l-a derutat. A cere iertare în Lagărul 14 însemna, a spus el, „să te rogi să nu fii pedepsit”.  

Shin şi mama lui au locuit în camerele cele mai bune ale Lagărului 14: în „satul model” lângă o livadă şi peste drum de câmpul unde mai târziu mama sa a fost spânzurata. Fiecare din cele patruzeci de case ale satului adăpostea patru familii. Shin şi mama sa aveau propria cameră unde dormeau unul lângă celălalt pe pardoseala de beton. Cele patru familii foloseau aceeaşi bucătărie care avea un singur bec neizolat. Electricitate exista numai două ore pe zi, de la ora patru la cinci dimineaţa şi de la ora zece la unsprezece noaptea. Ferestrele erau făcute din vinil gri, prea opace pentru a putea vedea afară. Camerele erau încălzite - în stil coreean - cu cărbuni în bucătărie având hornuri pe sub pardoseală din dormitoare. Lagărul avea propriile mine de cărbuni aşadar cărbunii pentru încălzit erau disponibili.  

Nu existau paturi, scaune sau mese. Nu exista apă curentă. Nici baie sau duş. Deţinuţii care voiau să-şi facă baie, uneori se furişau la râu, vara. Aproximativ treizeci de familii împărţeau o fântână pentru apa de băut. De asemenea împărţeau toaleta, care era împărţită jumătate pentru bărbaţi şi jumătate pentru femei. Defecarea şi urinatul în acel loc era obligatoriu, deoarece resturile umane erau folosite pe câmp ca fertilizator.  

Dacă mama lui Shin reuşea să-şi termine norma de lucru zilnică, putea să aducă acasă mâncare pentru seara respectivă şi pentru a doua zi. La patru dimineaţa ea pregătea micul dejun şi prânzul pentru ea şi pentru fiul ei. Fiecare masă era la fel: terci de porumb, varză murată şi supa de varză. Shin a mâncat această masă aproape în fiecare zi timp de douăzeci şi trei de ani, dacă nu îi era interzis să mănânce ca pedeapsă.

Când era prea tânăr pentru a merge la şcoală, mama sa deseori îl lăsa singur în casă dimineaţa şi se întorcea la prânz de la câmp pentru masă. Shin era mereu flămând aşa că îşi mânca prânzul imediat ce mama lui pleca dimineaţă. La fel mânca şi prânzul ei. Când aceasta se întorcea de la câmp şi nu găsea nimic de mâncare, devenea furioasă şi îl bătea cu sapa, cu lopata, cu orice găsea la îndemână. Unele bătăi erau la fel de rele ca cele pe care Shin le primise mai târziu de la gardieni.  

Şi totuşi Shin continua să ia mâncarea mamei sale de oricâte ori putea şi oricât de mult putea. Nu i-a venit în minte că dacă îi mânca prânzul, aceasta rămânea flămândă. Mulţi ani mai târziu, după ce ea murise şi el trăia în Statele Unite, mi-a mărturisit că-şi iubea mama. Dar asta era în retrospectivă. Asta s-a întâmplat după ce el a învăţat că un copil civilizat ar trebui să-şi iubească mama. Când era în lagăr - depinzând de ea cu mâncarea, furându-i mâncarea, suportându-i bătăile - o vedea că pe un concurent la supravieţuire.  

Mama condamnatului  

Numele ei era Jang Hye Gyung. Shin şi-o aminteşte scundă şi uşor grăsuţă cu braţe puternice. Îşi purta părul tuns scurt, ca toate femeile din lagăr, şi era obligată să îşi acopere capul cu o pânză albă împăturită într-un triunghi, legată în spatele gâtului. Shin a descoperit data ei de naştere - 1 octombrie 1950 - într-un document pe care l-a văzut în timpul interogatoriilor din închisoarea subterană. Ea nu i-a vorbit niciodată despre trecutul ei, familia ei sau de ce a fost adusă în lagăr, şi nici el nu a întrebat. Existenţa lui ca fiu al ei fusese aranjată de gardieni. Aceştia o aleseseră pe ea şi pe bărbatul ce avea să îi devină tată ca premii unul pentru celălalt într-o căsătorie ca recompensă.  

Bărbaţii celibatari şi femeile celibatare dormeau în dormitoare împărţite pe sex. Regula a opta a Lagărului 14, aşa cum memorase Shin, spunea: „Actele sexuale săvârşite fără aprobare prealabilă se pedepsesc cu împuşcarea imediată.” Regulile erau aceleaşi şi în alte lagăre de muncă nord coreene. Dacă sexul neautorizat se finaliza cu o sarcină sau naştere, femeia şi copilul erau de obicei ucişi. Femeia care făcea sex cu gardieni încercând să obţină mai multă hrană sau o muncă mai uşoară risca foarte mult. Dacă rămânea gravidă, dispărea.  

O căsătorie ca recompensă era singura cale sigură faţă de regulă. Căsătoria era fluturată în faţa deţinuţilor ca bonusul ultim pentru munca depusă şi turnătorie. Bărbaţii deveneau eligibili la douăzeci şi cinci de ani, femeile la douăzeci şi trei. Gardenii anunţau căsătorii de trei sau patru ori pe an, de obicei la date favorabile, cum era Anul Nou sau ziua de naştere a lui Kim Jong Il. Nici mireasa nici mirele nu puteau alege cu cine să se căsătorească. Dacă un partener îşi găsea perechea neacceptabil de bătrân/bătrână, rău/rea, urât/urâtă, gardienii renunţau la căsătorie. Dacă renunţau, nici bărbatul, nici femeia nu mai aveau dreptul să se căsătorească din nou.

Tatăl lui Shin, Shin Lung Sub, i-a spus lui Shin că gardienii i-au dat-o pe Jang ca soţie ca plată pentru îndemânarea lui de a manevră un strung metalic. Mama lui Shin nu i-a povestiţi niciodată de ce a primit onoarea de a se căsători. Însă pentru ea, ca şi pentru multe mirese din lagăr, căsătoria era un fel de promovare. Venea cu o muncă un pic mai uşoară şi o casă mai bună - în satul model, unde există o şcoală şi o clinică. La scurt timp după căsătorie, a fost transferată acolo dintr-un dormitor pentru femei aglomerat. Jang de asemenea a primit o slujbă râvnită într-o fermă din apropiere, unde existau oportunităţi de a fura porumb, orez şi legume verzi.   

După căsătorie, cuplului i s-a dat permisiunea de a dormi împreună timp de cinci nopţi consecutive. Din acel moment tatălui lui Shin, care în continuare dormea într-un loc apropiat de muncă, i s-a permis să o viziteze pe Jang de câteva ori pe an. Legătura dintre cei doi a rodit doi fii. Cel mai mare, He Geun, s-a născut în 1974. Shin s-a născut opt ani mai târziu. 

Relaţii de familie  

Fraţii abia se cunoşteau. Când Shin s-a născut, fratele său mai mare mergea la şcoală timp de zece ore pe zi. Când Shin avea patru ani, fratele său s-a mutat din casă (la vârsta obligatorie de doisprezece ani) într-un dormitor comun. Cât despre tatăl său, Shin îşi aminteşte că apărea uneori noaptea şi plecă foarte devreme de dimineaţă. Îi dădea foarte puţină atenţie băieţelului iar Shin a crescut indiferent la prezenţa acestuia.  

În anii care au urmat evadării din lagăr, Shin a aflat că mulţi oameni asociază căldura, siguranţa, şi afecţiunea cu cuvintele „mamă”, „tată” şi „frate”. Însă acest lucru nu a fost la fel şi pentru el. Gardienii l-au învăţat pe el şi pe ceilalţi copii din lagăr faptul că erau prizonieri din cauza „păcatelor” părinţilor lor. Copiilor li s-a spus că deşi ar trebui să le fie întotdeauna ruşine de originea lor de trădători, se pot „curăţa” de moştenirea păcătoasă muncind mult, ascultând de gardieni şi turnându-şi părinţii. A zecea regulă a Lagărului 14 spunea că un prizonier trebuie să considere pe fiecare gardian ca învăţătorul lui. Acest lucru avea sens pentru Shin. Ca şi copil şi ca adolescent, părinţii săi erau obosiţi, distanţi şi necomunicativi.  

Shin era un copil slab, necurios şi în cea mai mare parte fără prieteni având ca unică bază de siguranţă învăţăturile gardienilor despre salvarea prin turnare. Înţelegerea lui despre bine şi rău, totuşi, era deseori murdărită de întâlnirile la care a asistat dintre mamă lui şi gardieni. Când avea zece ani, Shin a plecat de acasă într-o seară şi s-a dus să o caute pe mama sa. ÎI era foame şi venise ceasul ca ea să-i pregătească cina. A mers pe un câmp de orez din apropiere unde lucra mama sa şi a întrebat o femeie dacă o văzuse. „Face curat în camera bowijidowon-ului”, îi spuse femeia, referindu-se la biroul gardianului responsabil cu crescătoria de orez. Shin a mers la biroul acestuia şi a găsit uşa din faţă încuiată. A tras cu ochiul printr-o fereastră din lateralul clădirii. Mama să se afla în genunchi curăţând podeaua. Când Shin privea, bowijidowon-ul a apărut în cadru. S-a apropiat de mama sa din spate şi a început s-o pipăie. Aceasta nu a opus rezistenţă. Amândoi şi-au scos hainele. Shin i-a privit cum făceau sex. N-a întrebat-o niciodată nimic despre ceea ce văzuse şi niciodată nu i-a povestit tatălui său.  

Hrana: şobolani, şerpi şi broaşte  

În nopţile de vară, Shin şi alţi băieţei din sat se furişau în livada din nordul zonei locuinţelor de beton unde trăiau. Culegeau pere necoapte şi castraveţi şi le mâncau cât puteau de repede. Când au fost prinşi, gardienii i-au bătut cu bastoane şi le-a interzis să mai ia prânzul de la şcoală mai multe zile.  

Gardienilor totuşi nu le pasă dacă Shin şi prietenii lui mâncau şobolani, broaşte, şerpi şi insecte. Acestea erau din abundenţă în lagărul încăpător, unde se foloseau puţine pesticide, unde se foloseau de deşeuri umane ca fertilizant şi nu foloseau apa pentru a curăţa toaletele sau pentru a face baie. Mâncând şobolani, nu numai că îşi umpleau stomacurile goale dar era esenţial pentru supravieţuire. Carnea lor ajuta să prevină pelagra, o boală uneori fatală care bântuia prin lagăr, în special iarna. Prizonierii cu pelagra, rezultatul lipsei de proteine şi niacina (viţ B12), sufereau de slăbiciune, leziuni ale pielii, diaree şi demenţă. Era o cauză frecvenţa de moarte.  

Prinderea şi prăjirea şobolanilor a devenit o pasiune pentru Shin. Îi prindea în casă, pe câmp şi la toaletă. Se întâlnea seara cu prietenii la şcoala primară unde există un grătar cu cărbuni, pentru a-i prăji. Shin le dădea jos pielea, îi curăţă de intestine, săra ceea ce rămânea şi mesteca restul - carnea, oasele şi micile picioruşe.  

În pădurile montane, unde grupuri de studenţi erau deseori trimişi să adune lemne, Shin mânca struguri sălbatici, agrişe şi zmeură coreeană până se umfla. Iarna, primăvară şi vara devreme, nu prea se găsea de mâncare. Foamea îl făcea pe el şi pe prietenii săi să încerce strategii pe care cei mai vechi în lagăr considerau că le-ar putea uşura disconfortul unui stomac gol. Mâncau fără apă, nu mâncau supe, conform teoriei că lichidele accelerează digestia şi grăbeşte chinurile foamei. De asemenea încercau să se abţină de la defecaţie, crezând că acest lucru îi va face să se simtă plini şi mai puţin obsedaţi de mâncare. O tehnică alternativă de luptă cu foamea era să imite vacile, regurgitând o masă recentă şi mâncând-o din nou. Shin a încercat acest lucru de câteva ori, dar nu i-a ameliorat foamea.  

Vara, când copiii erau trimişi pe câmp să ajute la plantat şi plivit, era sezonul de vârf la şobolani şi şoareci de câmp. Shin îşi aminteşte că mânca în fiecare zi. Momentele cele mai fericite din copilărie, cele mai împlinite, erau când avea burta plină. „Problema mâncării”, aşa cum este deseori numită în Coreea de Nord, nu este restrânsă la lagărele de muncă. A oprit din creştere corpurile a milioane de oameni din toată ţara. Tinerii care au plecat din Coreea de Nord în ultimii zece ani sunt în medie cu cinci inci mai mici şi cântăresc cu 11 kilograme mai puţin decât cei care au crescut în Coreea de Sud.  

Prizonierii îşi creşteau propriul porumb şi varză. Ca şi sclavi, produceau fructe şi legume cu costuri reduse, peşte în pescarii şi carne de porc, făceau uniforme, ciment, ceramică şi sticlărie pentru economia în scădere din afară gardurilor. Shin şi mama sa erau mizerabili şi înfometaţi în timpul foametei, dar nu mai mult decât erau obişnuiţi să fie. Băiatul a continuat să facă ceea ce făcea şi înainte, vâna şobolani, fură mâncarea mamei şi că întotdeauna îi îndura bătăile.  

 Sursă: Alianţa Familiilor din România, buletin informativ din 19 decembrie

Un an de la trecerea la Domnul a Părintelui Adrian Făgeţeanu

Textul de mai jos este un extras din articolul  "La ceas de Înviere, în sihăstria unui mare duhovnic", apărut în revistă "Formula AS", nr. 611/2004. 

Nu e uşor să-l întâlneşti şi să vorbeşti cu părintele Adrian Făgeţeanu. Trebuie mai întâi să ajungi la Mănăstirea "Lainici", pe valea strâmtă şi prăvălită a Jiului. Apoi, după câteva ceasuri de odihnă, porneşti de cu dimineaţa spre sihăstria, unde părintele s-a retras brusc, neaşteptat, fără alte explicaţii. Bolnav şi aproape nevăzător, şi-a găsit în coliba muntelui loc de meditaţie şi rugăciune, îndepărtând cu un singur gest de renunţare tot confortul bucureştean de care se bucura în chilia sa călduroasă de la Mănăstirea "Antim". (...)

Pierdut în rasa lui largă şi cenuşie, părintele pare şi mai mic - o mână de om. Cu un gest scurt şi lipsit de ezitare îşi retrage mâna. Nu ne dă voie să i-o sărutăm. În schimb, ne binecuvântează şi ne mângâie cu mare dragoste pe creştet. Ne cercetează o clipă cu privirea să abia văzătoare şi, puţin emoţionat, se aşează cu multă cuviinţă pe stinghia patului. Nu ştie prea bine cine suntem şi ce dorim de la dânsul. Nici nu contează. Părintele se poartă de parcă i-ar fi intrat în chilie Hristos. Tresare uşor doar când îl întrebăm de ce a părăsit Antimul. De ce la 92 de ani s-a retras într-un loc pe care mai mult ca sigur nu-l va mai părăsi niciodată? Ochii lui albaştri şi bătrâni cauta nehotărât în depărtarea peretelui. Cunoaşte bine răspunsul, dar nu găseşte cuvântul potrivit. "Pentru linişte", zice el într-un târziu. "Pentru suflet."

În chilia părintelui miroase frumos, ţărăneşte - a gutui şi tămâie. Tot aşa arată şi camera - simplă şi fără lucruri de prisos: o sobă de lut spoita cu văr, o dormeză, o icoană deasupra ferestrei şi o masă pe care odihnesc o Psaltire, un Acatistier. Cărţile fac parte din decor. Când şi când, părintele Adrian întinde mâna, le atinge copertele tari şi uşor zgrunţuroase, de parcă ar vrea să se convingă că se afla la locul lor. Nu le deschide însă niciodată. Chiar şi la 92 de ani, părintele cunoaşte toate rugăciunile pe de rost.

“Aşa a vrut Dumnezeu - să mă întorc de unde am plecat“, zice părintele, amintindu-şi cum, eliberat din închisoarea Aiudului (20 de ani de temniţă grea, pentru că făcuse parte din mişcarea ortodoxă “Rugul aprins”), a vrut să intre în obştea monahală de la Crasna Gorj, în chiar schitul în care fusese arestat Sandu Tudor, sufletul şi iniţiatorul “Rugului aprins” de la Antim. Stareţul Crasnei nici nu a vrut să audă. Nu numai că nu a vrut să-l primească, dar l-a şi ameninţat strigând: “Dacă în cinci minute nu pleci, îţi rămâne capul pe tocător“. Bolnav şi slab ca o stafie, părintele s-a clătinat. Viaţa era pentru el o fundătură, un tunel fără capăt. Nu ştia încotro să o apuce. A strigat în gând ajutorul lui Hristos, când un călugăr mai bătrân s-a apropiat de el şi, trăgându-l deoparte, i-a şoptit la ureche: “Du-te la Mănăstirea “Lainici”. Acolo e omul lui Dumnezeu“.

După o zi petrecută în tren, a ajuns. La mănăstire nu a trebuit să caute pe nimeni. Omul lui Dumnezeu i-a ieşit în cale, de parcă l-ar fi aşteptat de când lumea. Era stareţul Calinic Caravan – un sfânt şi un munte de smerenie. Văzându-l pe părintele Adrian cum arată, stareţul nu l-a întrebat nimic. L-a primit ca pe un frate, cu dragoste şi cutremur. I-a dat bani de haine şi de medicamente, l-a oblojit cu mâna lui vreme de un an de zile, l-a pus apoi la muncile cele mai uşoare, să-i înveţe pe cei tineri tainele istoriei şi ale limbilor străine, literatură şi gramatica. Om simplu, cu doar două clase, Calinic Caravan nu avea lecturi filocalice. El le trăia doar, le punea în faptă. Deşi era stareţ, el muncea la grădina, el zidea sobe, el pregătea masă, bucurându-se ca un copil când fraţii îi lăudau bucăţele. În tot acest timp, le cerea călugărilor să înveţe, să urmeze studii teologice, dându-le bani de cărţi sau bani de tren, pentru a-şi susţine examenele la Craiova. “Ceea ce m-a impresionat la părintele Calinic era bunătatea fără margini şi, mai ales, rugăciunea necontenită. Se ruga mereu, oriunde, zi şi noapte. Se ruga pentru noi, pentru toată ţara, pentru cei prigoniţi pentru dreptate. Se ruga chiar şi pentru duşmanii văzuţi şi nevăzuţi, pentru comunişti, spunând: “Toţi sunt fraţii noştri. Dragostea noastră o să le înmoaie inima. Roagă-te şi tu pentru ei”. Sincer, am zâmbit în sinea mea, după câte pătimisem de pe urma lor. Aş fi făcut orice, dar să mă rog pentru comunişti era peste puterile mele. Stareţul Calinic nu a zis nimic - doar a zâmbit. Nu a trecut mult timp şi în fata mănăstirii a oprit un alai de maşini negre şi luxoase. Era mare agitaţie grozavă la poartă şi din maşină a coborât Nicolae Ceauşescu. Îndreptându-se spre mine, m-a întrebat: “Dumneata eşti preot?… Am venit cu părinţii mei şi aş vrea să le citeşti nişte rugăciuni pentru sănătate”. Cine ar fi putut crede aşa ceva? Căutând a nu mă pierde cu firea, am intrat în biserica împreună cu ei şi mi-am împlinit menirea de preot. M-am rugat pentru Ceauşescu şi, deci, pentru comunişti. Atunci, am înţeles zâmbetul părintelui Calinic. Părintele ştia totul. Avea rugăciunea văzătoare.”

De şapte ori declarat mort

(…) De şapte ori a trecut părintele pe lângă moarte. De şapte ori i-a simţit răsuflarea grea, urâtă, de necuprins în cuvinte. O dată, a murit la modul cel mai concret cu putinţă. Avea cinci ani şi era în timpul refugiului din Bucovina. Suit într-o căruţă împreună cu părinţii şi tot avutul lor de ţărani mijlocaşi, se purta de parcă ar fi plecat la târg, într-o excursie. Copil şi fără minte, nu înţelegea ce se întâmplă, ce tragedie trăiau familia şi oamenii din satele învecinate. Avea chef de joacă şi, atras de zgomotul prundişului peste care calcau caii, s-a aplecat mai mult peste coviltirul căruţei. O clipă de neatenţie şi nenorocirea s-a produs: “Fără să-mi dau seama ce se întâmplă, roata carului mi-a trecut peste burta“, povesteşte părintele. “Am murit pe loc. Spre groaza părinţilor, nu mai suflam. Aveam abdomenul spart şi mi se vedeau intestinele risipite pe prundiş. Mama, săraca, era disperată. Plângea tânguindu-se de durere, în timp ce ceilalţi refugiaţi, oprind căruţele în dreptul nostru, o acuzau că totul se petrecuse din vina ei, că nu avusese grijă de mine. Tot ei au sfătuit-o să nu mai poarte cadavrul cu ea, ci să mă înmormânteze în primul sat. Satul se numea Hlinita. Aşa a făcut. Răvăşită de durere, a oprit în dreptul bisericii, dar pentru că preotul paroh de acolo era plecat, m-a lăsat în seama unui diacon şi a plătit o babă să mă spele, să facă toate cele necesare pentru înmormântare, ea plecând mai departe, de teamă să nu piardă convoiul refugiaţilor.

Într-adevăr, bătrâna s-a apucat de treabă după datină. M-a spălat, m-a îmbrăcat în straie curate, m-a aşezat pe masă, mi-a pus lumânarea sub formă de colac pe piept şi a început să-mi citească din Psaltire. Trecuse deja o zi, noaptea se înstăpânea peste încăpere şi, cum bătrâna continua să citească rugăciunile pentru mort, cineva a zis: “Babo, închide fereastră”. Femeia s-a mirat. Fereastră era închisă, uşa, la fel. “Atunci de ce clipoceşte lumânarea pe pieptul mortului?”, a mai întrebat omul care priveghea în încăpere. Apropiindu-se de mine, a văzut că respirăm.

Nu ştiu dacă a fost cu adevărat o minune sau că baba, frecându-mă apăsat, mi-a pus inima în mişcare. Ştiu doar că oamenii au trimis vorbă prin alţi refugiaţi să o găsească pe mama şi să-i transmită că băiatul ei a înviat. Să nu vă spun ce bucurie au trăit părinţii mei. Pentru că nu puteau întoarce căruţa din cauza puhoiului ce venea din spate, s-au întors în Hlinita pe jos, m-au dus la Suceava şi, la spital, un medic m-a cusut, spunând că în viaţa lui nu mai văzuse aşa ceva.”

***

O altă moarte clinică avea să-l aştepte pe părintele mulţi ani mai târziu, la Stalingrad. Plecase voluntar pe front şi, plin de elanuri tinereşti, dorea recâştigarea Basarabiei. Tot voluntar s-a prezentat la generalul Dragalina, oferindu-se pentru o acţiune plină de primejdii. Nu a mai revenit la unitate. Din nou, viaţa lui a rămas suspendată de un iluzoriu fir. Explozia unui şrapnel l-a rănit grav. Era plin de sânge şi toată falca de jos abia se mai ţinea într-un rest de cartilaj. Era desfigurat şi cu greu mai respira din cauza hemoragiei. Medicii îi dădeau două-trei ore de supravieţuire. Nu aveau cum să-l ajute. Nu aveau cu ce. Singura şansă erau un spital şi un chirurg priceput. Acolo, în câmp deschis, nu se putea face nimic. Atunci, s-a petrecut minunea. În aer s-a auzit un zgomot întrerupt, de motor cu probleme şi, câteva secunde mai târziu, un avion nemţesc de vânătoare a aterizat, oprind chiar lângă părintele. Avionul nu mai putea zbura. Avea o defecţiune la rezervorul de benzină. Nu era ceva grav, căci neamţul a şurubărit o vreme pe sub burta avionului şi motorul a pornit. Văzând că vrea să plece, un ofiţer roman, Ciurea (maramureşean), l-a rugat pe pilot să ia ranitul, să-l ducă la un spital. Neamţul a refuzat. Nici un regulament din lume – nici omenesc, nici militar – nu-l putea obliga să transporte un rănit. Era un avion de două locuri (pentru pilot şi observator) şi orice kilogram în plus reprezenta o catastrofă. Atunci, fără să mai stea pe gânduri, ofiţerul Ciurea a scos pistolul şi l-a pus la tâmplă aviatorului. Ori îl luă şi pe părintele, ori îl împuşca. Situaţia era pe muchie de cuţit. Cei doi nemţi s-au tras deoparte şi s-au sfătuit. Voiau să suie rănitul în cabină, să ruleze câteva sute de metri şi apoi să-l arunce din mers. Într-adevăr, rănitul a fost urcat cu chiu cu văi în carlingă, observatorul s-a chircit (numai el ştie cum) pe scaunul din dreapta şi avionul a pornit. După câteva minute, părintele l-a auzit pe observator spunându-i pilotului să nu-l mai abandoneze pe câmp. Avionul îşi recâştigase stabilitatea şi motorul funcţiona bine. Zborul a decurs fără probleme. În două ore, avionul a parcurs 600 de kilometri, după care ranitul a fost dus repede la un spital, unde aştepta deja pregătită sala de operaţie şi toate cele necesare. “În tot acest timp, m-am gândit la multe“, îşi aminteşte părintele. “Mi-am revăzut viaţa, mi-am pus întrebări. Nu era vorba de frica morţii, de durere fizică sau altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama că şi dacă aş fi fost împărat său celebru şef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva în pustietatea câmpiei ruse. Această întâmplare mi-a schimbat viaţa din temelii. După ce am ieşit din spital, în concediu fiind, primul meu drum a fost la Putna, unde în faţa altarului mi-am închinat viaţa lui Dumnezeu, salvatorul meu.”

”Hristos a înviat!” în temniţă

Părintele Adrian a trecut prin multe. Îşi aminteşte, dar nu insistă. Despre suferinţă şi moarte vorbeşte cumva în treacăt, ca despre o prietenă din copilărie. Arestat în 1958, la interogatoriul de la Suceava, un securist pe nume Blehan (fiu de cantor bisericesc) l-a bătut cu bocancul în cap, încât cheagurile de sânge i-au afectat iremediabil nervul optic. La Aiud, gardienii nu s-au mulţumit să-l pedepsească băgându-l la carceră. Deşi era un ger de crăpau pietrele, au turnat două găleţi cu apă peste trupul lui plăpând. În câteva ore, apa a îngheţat transformând pielea într-o coajă, până la os. Din toate, părintele îşi alege amintirile cele mai frumoase: figura serafică a părintelui Sofian, fineţea absolută şi de neegalat a părintelui Ghiuş, ţinuta morală şi fără cusur a ţăranului Ilie din Săcele (pe care părintele îl pomeneşte şi astăzi la rugăciune, dimpreună cu soţia, Păuna, şi copilul, Toader), dârzenia teologică a lui Sandu Tudor, care a murit asasinat chiar în celulă.

“Nu o să mă crezi, frate, dar în închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu“, zice părintele Adrian. “Acolo, preţuiai tot darul lui Dumnezeu. Preţuiai aerul, pe care, într-o celulă suprapopulată, îl căutai câteva secunde, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura uşii. Preţuiai pâinea (două felii prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutăm între noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din porţia mea. Firav şi abia ţinându-se pe picioare, era pus să ducă nişte hârdaie mai mari decât el. Nu putea să le ridice şi atunci gardienii îl pedepseau tăindu-i raţia de mâncare… În închisoare, aveai nevoie de hrană, dar, mai presus de toate, de cuvântul lui Dumnezeu. Prin El ne-am arătat puterea. Îmi amintesc că la Aiud îmi făcusem un calendar pe degete, după metoda Gauss. Am calculat data Paştelui şi mi-am dat seama că era exact în acea noapte. Fără să mă mai gândesc la urmări, am început să strig: “Hristos a înviat!” şi imediat din toate celulele a început să răzbată spre cer cantarea cea minunată: “Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţa dăruindu-le!“. Răsună Aiudul de chemarea speranţei, de strigătul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor, care credeau că am început o revoltă. Alergau nebuneşte prin curte şi trăgeau focuri de avertisment, dădeau telefoane şi cereau întăriri. Erau speriaţi de glasurile noastre reunite, de forţă spirituală a credinţei, pe care nicio fereastră zăbrelita nu o poate opri.

Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate înţelege. Tăria pe care ţi-o dă Dumnezeu ar fi una din ele… Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât şi a aruncat-o în ladă de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen şi a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat. Iarăşi, am ridicat crucea şi el m-a călcat în picioare. După 8-9 încercări, ofiţerul a cedat. M-a lăsat în pace… Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: “Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos” şi poate nu o să mă crezi, frate, dar după 60 de lovituri nu mai simţeam nici o durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia.

În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă. La ieşirea din Aiud, am aflat că sărmana mea mamă, atunci când scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele şi la vii, şi la morţi, neştiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – în puşcărie, eram şi viu, şi mort, deopotrivă.”

Sorin Preda 

Sursă: Fericiţi cei prigoniţi