O nouă tehnologie permite supravieţuirea copiilor născuţi prematur chiar şi la 5 luni / 17 Noiembrie, Ziua Internaţională a Copiilor Născuţi Prematur

de Ştefana Totorcea, Ştiri pentru viaţă, 19 noiembrie 2014

Adrianna Mancini a împlinit anul acesta 20 de ani. Pasionată de desen de când se ştie, studiază acum animaţia la Rochester Institute of Technology din New York.

S-a grăbit mult să ajungă pe lume, aşa că s-a născut cu patru luni mai devreme decât îi era sorocul. Nu era mai mare decât o păpuşă Barbie şi cântărea 680 de grame. Indicele APGAR era 1 din 10. La scurt timp după naştere, şansele ei de supravieţuire s-au redus la 5%.

Şansa fetei a fost că mama ei făcea parte din personalul medical al Spitalului Universitar Jefferson din Philadelphia şi cunoştea cercetările experimentale la care lucra colegul ei, dr. Jay Greenspanm împreună cu dr. Thomas Shaffer, de la Universitatea Temple din Philadelphia. Deşi încă nu se cunoşteau pe deplin efectele secundare ale unei astfel de proceduri, ea le-a cerut colegilor să îi aplice fetiţei, care nu avea încă plămânii suficient de dezvoltaţi, metoda lor experimentală de ventilare lichidă a plămânilor.

Tehnologia presupunea introducerea în plămânii bebeluşului de lichide numite perfluorocarburi oxigenate, care transportau oxigenul în sângele copilului exact în acelaşi fel în care acesta era obişnuit să respire în lichidul amniotic când era încă în burta mamei. Această procedură medicală, care seamănă foarte mult cu continuarea gestaţiei în afara uterului, a fost numită ectogeneză.

Procedura a salvat-o pe Adrianna, ca şi pe alţi 12 copii, dispunând de un potenţial uriaş de îmbunătăţire a stării prematurilor şi chiar de salvare a vieţii lor.

Cifrele făcute publice de Salvaţi Copiii spun că naşterea prematură este principala cauză de mortalitate infantilă – peste un milion de bebeluşi născuţi prematur mor anual în lume.

FOX 29 News Philadelphia | WTXF-TV 

Cu toate acestea, în 2012, postul de televiziune Fox News, care a realizat un reportaj emoţionant despre Adrianna Mancini, a relatat că Agenţia pentru Alimente şi Medicamente din SUA (FDA) nu a aprobat niciodată această tehnologie medicală pe motiv că este prea riscantă şi costisitoare. Aceasta nu a împiedicat, desigur, folosirea ei în domeniul militar.

Ca o ironie, deşi tehnologia nu a putut găsi sprijinul pentru a fi aprobată cu utilitate în sistemul public de sănătate, marile corporaţii nu au avut o problemă să obţină aprobare pentru folosirea ei. Numai că nu cu aplicabilitate în salvarea vieţii copiilor concepuţi în mod natural, ci pentru a produce copii în eprubetă, pe care apoi să îi gesteze în mod artificial în utere artificiale, care le vor scuti pe „mamele” din viitorul apropiat de inconvenientul purtării propriului copil în pântece.

Unele feministe se grăbesc să salute o astfel de posibilitate ca o eliberare a femeii din „sclavia casnică”, în timp ce altele spun că această procedură îi răpeşte de fapt femeii un privilegiu şi un drept sacru.

Unele voci avertizează că nu-i poţi răpi copilului dreptul la intimitate cu propria mamă, un fapt care poate avea grave consecinţe pentru dezvoltarea lui ulterioară ca persoană umană.

Dar ideea e mană cerească pentru adepţii transumanismului, care proclamă moartea oamenilor ca specie prin transformarea lor într-o rasă superioară cu ajutorul ştiinţei şi tehnologiei.

Peste un deceniu, angajatele de la Facebook sau alte corporaţii similare vor avea în planul de sănătate oferit de angajator şi posibilitatea de a apela la ectogeneză la orice vârstă, nu doar de a-şi congela ovulele la vârsta deplinătăţii capacităţii lor reproductive.

La fel, ectogeneza ar putea ajuta cuplurile de acelaşi sex să aibă copii fără a mai apela la controversata metodă a închirierii unui uter (adică al unei mame gestante de împrumut).

Dar poate că cel mai important aspect ar fi că ar putea schimba profund felul în care este perceput corpul femeii şi identitatea acesteia ca femeie. Procedura va avea, în viitorul apropiat, un impact major asupra a ceea ce societatea noastră numeşte „drepturile reproductive”, un ansamblu de legi în care cel mai adesea copilul nenăscut nu figurează nicăieri ca fiinţă umană liberă şi înzestrată cu drepturi, dintre care cel mai important ar fi dreptul la viaţă.

Şi, în toată această dezbatere de etică ce zguduie lumea academică, toţi uită că prima aplicabilitate a tehnologiei respective ar fi în salvarea unor copii cât se poate de reali, care sunt în suferinţă şi mor, în timp ce marile corporaţii de biotehnologie şi reproducere asistată se pregătesc să le vândă tehnologia unor clienţi cu dare de mână, pentru a-şi împlini nişte vise himerice sub formă de copii născuţi în mod artificial, ca nişte produse de serie.

Surse: Revista Reader’s Digest (iunie 2006 pentru ediţia americană, octombrie 2006 în ediţia românească), Thomas Jeffferson University, Fox News, LinkedIn, Vice.com

Reflecţii despre mama care luna aceasta îşi va naşte propria nepoată

 29 ianuarie 2014

de Lauren Enriquez, Salt Lake City, Utah

Zilele acestea stă să nască o femeie de 58 de ani. Dar vârsta nu e singurul motiv pentru care naşterea va fi cel puţin una neobişnuită. Bebeluşul pe care îl poartă este propriul nepot.

De trei ani de zile, de când încearcă să rămână însărcinată, Lorena McKinnon, fiica Juliei Navarro, a avut douăsprezece avorturi spontane. Dându-şi seama că îi era imposibil să ducă la termen o sarcină, ea a căutat, împreună cu soţul ei, o mamă-surogat.

Cea care s-a oferit voluntar s-a dovedit a fi chiar mama ei. Nu ar fi prima oară când o femeie e însărcinată cu propriul nepot, dar exemplele de acest gen par foarte rare.

Medicii au avertizat-o pe Julia că, datorită vârstei, şansele de supravieţuire ale embrionul (sau embrionilor) erau de numai 45%. Totuşi, bebeluşul a supravieţuit, iar Julia spune că sarcina s-a desfăşurat normal.

Alegerea de a face copii cu ajutorul unei mame-surogat poate necesita consiliere cu mult timp înainte, pentru că e nevoie de o pregătire mentală –un factor cu atât mai necesar în cazul Lorenei, din moment ce mama-surogat era chiar mama ei, aceeaşi care îi dăduse ei naştere cu circa 30 şi ceva de ani în urmă. Însă Lorena a spus că din anumite puncte de vedere a fost avantajată, fiindcă, dacă nu ar fi fost mama ei, costurile – şi aşa destul de mari – ale procedurii ar fi fost şi mai ridicate.

Practica mamelor-surogat ridică multe probleme etice, dintre care cea mai importantă este că nu mai văd copilul ca pe un dar. Procedeul are şi implicaţii juridice: potenţialul de a trata copilul ca pe un bun aflat în proprietatea cuiva, care se poate tranzacţiona.

Prin această metodă de fertilizare, tehnologia medicală se interpune în legătura dintre soţ şi soţie, pentru a împlini convingerea acestora că au dreptul de a fi părinţi cu orice preţ. În acest caz, copiii devin un fel de proprietate de drept a cuplului. 

În plus, apare o încrengătură de aspecte legale ce pot afecta bunăstarea copilului: statutul de părinte biologic devine un drept inalienabil, în timp ce copiii încep să fie văzuţi în funcţie de ideile preconcepute pe care părinţii biologici le au despre ei. De exemplu, chiar dacă nu e de acord, o mamă-surogat poate fi obligată prin contract să facă avort dacă fătul prezintă cea mai mică anomalie. Nu numai că aceasta vădeşte o nepăsare totală la adresa copilului, dar afectează şi demnitatea mamei-surogat, care se implică trupeşte şi emoţional alături de copilul pe care-l poartă, în ciuda faptului că nu e mama lui biologică. Aceasta ar pune în discuţie însăşi natura maternităţii: cea care poartă copilul are mai puţine drepturi asupra lui decât cea care a furnizat materialul biologic pentru conceperea lui.

Aşadar, în practică, apelarea la o mamă-surogat ameninţă demnitatea copilului nenăscut şi pune sub semnul întrebării semnificaţia maternităţii.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Ştefana Totorcea

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com  

„Mi s-au umplut ochii de lacrimi când i-au aruncat corpul într-un container”-mărturia unui student la medicină devenit pro-viață

Avortul  devine ceva foarte real atunci când este văzut

 şi nu considerat doar o dezbatere morală sau politică. 

de Sarah Terzo, 14 octombrie 2013 
 

Cu ceva timp în urmă, am primit această mărturie de la un student la medicină care a preferat să nu-și dea numele. Tocmai fusese martorul unui avort ca parte a trainingului. Foarte tulburat, voia să spună cuiva despre experiența trăită. Era bântuit de ceea ce văzuse. 

Studentul mărturisește că înainte de a fi martorul avortului era în tabăra activiştilor  pro-avort: 

„Pentru început, trebuie să mărturisesc că până ieri, 2 iulie 2004, susţineam cu hotărâre avortul. Sunt student la medicină şi fiind foarte axat pe cele ştiinţifice am înţeles că masa de celule ce formează corpul fetal  în uter este adesea incapabilă de supravieţuire înainte de împlinirea celor 24 de săptămâni. De asemenea, sunt uşor liberal şi credeam că fiecare femeie ar trebui să aibă dreptul de a alege ce să facă cu propriul corp şi cu cel care creşte înăuntrul ei.”

Studentul auzise de sloganurile mişcării pro-avort dar luase acele informaţii ca atare, crezând că fătul este „o masă de celule” şi nu o fiinţă umană autonomă. Credea că o femeie „are dreptul asupra propriului corp” şi nu empatiza cu micuţul dinlăuntrul ei. Nu credea în firea umană a copilului ori în dreptul său de a trăi. 

Apoi a avut şansa de a vedea procedura unui avort. Datorită ideilor lui pro-alegere, nu se aştepta să fie tulburat de orice ar fi văzut:  

„Vara aceasta am fost acceptat într-un program pre-medical în oraşul New York, în cadrul căruia ni se permitea să observăm doctorii la muncă şi să vedem tot felul  de proceduri medicale. Când mi s-a oferit şansa de a vedea un avort, n-am şovăit în a accepta oferta. Era ceva nou, provocator şi palpitant, ceva ce nu mai văzusem niciodată.” 

Apoi descrie exact la ce fusese martor în sala de operaţie: 

„Când am intrat în sala de operaţie, aceasta părea ca oricare alta în care mai fusesem. Pe masa din faţa mea am văzut o femeie cu picioarele în sus, de parcă era gata să nască, deşi era anesteziată. Lângă ea era o tablă de instrumente pentru avort şi o maşină pentru aspirarea ţesuturilor fetale din uter. Doctorii şi-au îmbrăcat halatele, şi-au pus măştile, iar procedura a început. Cervixul era ţinut deschis cu un instrument metalic dur, iar un tub mare şi transparent a fost băgat în interiorul femeii. În numai câteva secunde motorul maşinii a fost pornit iar sânge, ţesut şi mici organe au fost scose din locul lor printr-un filtru. Un minut mai târziu, maşina s-a oprit dintr-o dată. Tubul a fost pus deoparte. Lipit de capătul său era un corp mic şi un cap ataşat anapoda de el. Coastele erau deja formate, având o piele subţire ce le acoperea, ochii erau și ei formați, iar organele interne începuseră să funcţioneze. Inimioara fetusului, care era în mod clar un băieţel, tocmai se oprise pentru totdeauna. Filtrul maşinii a fost deschis iar mânuţele şi picioruşele ce fuseseră sfâşiate de pe fetus au fost analizate. Degetele de la mâini şi picioare aveau începuturi de unghie. Doctorii, mândri de munca lor, au reasamblat corpul pentru a mi-l arata. Ochii mi s-au umplut de lacrimi atunci când au luat copilaşul de pe masă şi i-au aruncat corpul într-un container pentru a scăpa de el. 

De vreme ce acest avort s-a făcut prin aspirare, bebeluşul trebuie să fi avut mai puţin de 13-14 săptămâni, dar totuşi era destul de mare pentru ca natura sa umană să fie evidentă. 

Avorturile din trimestrul al doilea sunt făcute de obicei prin dilatare şi aspirare, o procedură în care forcepsul este folosit pentru a sfâşia copilul, mai degrabă decât prin aspirare.”

Studentul a fost bântuit de ceea ce a văzut:  

„De ieri de la ora 10 şi jumătate, n-am mai putut să mă mai gândesc la nimic altceva în afară de ce s-ar fi putut alege de acel băieţel. Nu cred că oamenii îşi dau seama de ce este de fapt un avort până nu-l văd dus la îndeplinire. Am fost chinuit de imaginile astea, atât de reale şi de aievea.. şi n-am fost decât un martor. 

N-o să mai fiu pro-avort niciodată şi niciodată n-o să mai sprijin uciderea vreunei fiinţe umane, indiferent de stadiul lor în viaţă.” 

Spre deosebire de marea majoritate a avorturilor, acest copil a fost deplâns. Cineva a simţit tristeţe şi oroare la moartea sa. Mii de bebeluşi ca el sunt aspiraţi din uterul mamei lor în fiecare zi. Ei sunt respinşi de mamele lor şi văzuţi drept gunoi medical de către ucigaşii lor. Societatea permite ca aceşti copii să moară în tăcere, fără vreo recunoaştere sau confirmare a umanităţii lor. Acest băieţel nu va avea niciodată un nume. Nu va inspiră niciodată o gură de aer, nu va mângâia niciodată un câine, nu va privi nicidata un apus de soare, nu va merge niciodată pe o bicicletă. Nu va trăi niciodată acele lucruri cărora  tu şi eu nu le acordăm vreo prea mare însemnătate. Dar poate că acest copil nu a murit întru totul în zadar. Moartea sa tragică i-a arătat adevărul acestui om tânăr. Iar voi cei care citiţi acest articol acum ştiţi despre moartea acestui copilaş. 

Poate că povestea acestui copil nefericit vă poate determina să fiţi mai activi în mişcarea pro-viață. Sunt multe lucruri pe care le puteţi face, chiar de pe calculatorul vostru. Împărtăşiţi acest articol pe Facebook. Înscrieţi-vă pe o listă de mailuri a unui grup pro-viață. Donaţi bani către o organizaţie pro-viață sau un centru care se ocupă de criza de sarcină. Fiecare mic ajutor contează. Fiți pro-viață. Vorbiţi cu cei dragi despre avort. Împărtăşiţi cu ei articole pro-viață. Fiţi răbdători şi înţelegători. Fiţi buni, respectuoşi, dar mai presus de toate, fiţi activi.  

Faceţi ceva!

 

Sursă: LiveActionNews 

Traducere: Flavia-Maria Hemcinschi

 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Lupta cu cancerul şi decizia de a fi părinte

18 septembrie 2013

L-am întrebat odată pe soțul meu: Ce faci dacă doctorii îți spun că în curând vei muri? „Păi, nu prea știu. Mie nu mi s-a spus niciodată.”

Și este adevărat, deoarece soțul meu a spus clar că nu vrea să audă aceste cuvinte. Avea 24 de ani, eram logodiți de șase zile și tocmai își revenise din anestezia unei operații pe creier.

Eu știam, bineînțeles. În timp ce Mike se afla în reanimare, recuperându-și încet cunoștința sub atenta supraveghere a unei echipe de asistente și anestezisti, eu ascultam chirurgul spunându-mi: „stadiul patru de glioblastom multiform”, „18 luni” și „Sunt rare cazurile în care se supraviețuiește 5 sau 10 ani.”

Dar Mike nu voia să știe, așa că nu i-am spus. Mai mult decât atât, am început să plănuiesc nunta noastră. Pentru că ce ai face cu viața ta dacă ai știi că vei muri curând? Ai face ceea ce ți-ai fi dorit să faci, dar pentru care erai prea speriat. Ai trăi ca și cum ceea ce este mai important este prioritatea numărul unu. Și prioritatea lui era să se căsătorească cu mine.

În plus, eram îndrăgostiți unul de celălalt. Și asta faci când ești îndrăgostit, te căsătorești.

Și s-a întâmplat o minune. Nu a murit. În schimb, experimentul la care l-a suspus doctorul său a dat rezultate. La început nu și-a revenit, dar nici nu s-a înrăutățit starea lui. Și nimeni nu știa cum să explice acest lucru.

Astfel că, 18 luni le-am petrecut într-un mare semn de întrebare. Eram căsătoriți, și ca orice tineri căsătoriți, ne întrebam dacă ne doream sau nu copii.

Eu dintotdeauna mi-am dorit să fiu mamă. Nu a existat niciun dubiu în mintea mea. Michael și-a dorit, și el, dintotdeauna să fie tată. Dar... puteam merge înainte?

Orice tânără persoană bolnavă de cancer a trecut prin asta. Recuperarea nu este clară. Recuperarea este pentru totdeauna. În fiecare an care trece probabilitatea ca boala să revină se reduce, însă nu dispare. Niciodată nu dispare. Este ceva ce rămâne întipărit în tine pentru toată viața și niciodată nu se termină.

Remisia se simte inevitabil. Nu lași acest sentiment să preia controlul asupra vieții tale, dar de fiecare dată când simți că ar putea fi asta, te întrebi, Gata, s-a terminat?

Deci, când ai 25 de ani și ești îndrăgostit, proaspăt căsătorit, ar trebui să ai copii?

Eu și Mike am hotărât că da. Am decis că dacă nu știi cât timp mai ai la dispoziție, de ce să pierzi timpul nefăcând lucrurile care ți-ar aduce cea mai mare bucurie? Am decis să rămân însărcinată imediat, deoarece nu știam cât timp mai avea la dispoziție. Dacă mai avea 10 ani, ar fi petrecut 10 ani cu copii care puteau crește alături de el, iubindu-l și înțelegându-l. Dacă ar fi murit peste 20 de ani, ar fi avut timp să antreneze echipe de sport și să viziteze colegii. Dacă ar fi murit în 5 ani, ar fi trăit măcar sentimentul de bucurie pe care îl are un părinte care își tine în brațe copilul care doarme.

În timpul ce Mike mergea la ultima sesiune de chimioterapie, eu eram deja însărcinată.

Și iată-ne acum, patru ani și jumătate mai târziu, cu 3 copii și el încă printre noi. Am sărbătorit săptămâna aceasta aniversarea sa de 31 de ani.

Nu suntem singuri în alegerile noastre. Am cunoscut de-a lungul acestei perioade mulţi tineri care s-au luptat cu cancerul și l-au învins. Am cunoscut și dintre cei care au pierdut lupta.

Mi-am văzut prietenul ținând în brațe fetița după ce soția a murit de cancerul care i se infiltrase în oase în timpul sarcinii. Mi-a zdrobit sufletul, m-a lăsat înmărmurită și cu lacrimi în suflet, imaginându-mi cum era și cum ar putea fi. Mă uitam necontenit la fotografia ei, cu soțul și fetița alături, la ochii ei plini de nostalgie și dragoste ce priveau copilul care nu o va cunoaște niciodată.

Nu există o alegere corectă. Nu există alegere greșită. Totul depinde de anume te face pe tine fericit. Ce anume umple de sens viața ta.

Pentru noi a fost să devenim părinți. Nu este valabil pentru toți.

Și fiecare an care trece este încă un dar, încă o promisiune. Încercăm să nu le luăm niciodată drept lucruri care ni se cuvin.

Am face cu toții bine să ne amintim cât mai des acest lucru.

Sursă: Becoming Super Mommy

 Traducere: Iulia Catargiu

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com