Aceste fotografii uluitoare îţi arată cum stă un bebeluș în uter

LifeNews.com

Marry Fermont, o fotografă din Olanda, a început să facă fotografii unor bebeluși imediat după nașterea acestora,  pentru a vedea cum stau atunci când se află în uter. Imaginile demonstrează faptul că și nenăscuții sunt ființe umane, înfăţişând cum arată copilașii înainte de venirea lor pe lume.

Fermont a răspuns la întrebările blogului BabyCenter, legate de motivul pentru care a început să facă aceste fotografii:

Unde ai văzut prima dată o astfel de fotografie?

Eu am fost primul fotograf din Olanda ce a început să facă astfel de fotografii. Când am făcut primele fotografii, moașa a fost cea care le-a arătat părinților cum a stat bebelușul în uter. De asemenea, am ținut ateliere despre fotografierea nașterii, spunându-le participanților să o roage pe moașă să țină copilul în această poziție. Cele mai multe fac asta, așa că vezi asemenea poze mult mai des în Olanda și Belgia. 

Sunt mulți părinți care îți cer să faci astfel de fotografii?

Da, de cele mai multe ori îmi cer. Mereu o rog pe moașă să țină copilul în această poziție și, în general, este mai mult decât dornică să facă asta.Uneori tatăl este cel care ține bebelușul, fiind îndrumat de moașă.

În fotografii bebelușii par a fi ţinuţi destul de nesigur. Ți s-a întâmplat vreodată ca unul să înceapă să se răsucească?

Nu, niciodată nu s-a întâmplat asta, și dacă ar fi existat vreun risc, fotografiile nu s-ar fi făcut niciodată. În general, bebelușii sunt total relaxați în această poziție. Se simt în siguranță și confortabil. Sunt obişnuiţi să se ghemuiască așa.

Ai avut vreodată un bebeluș care să nu vrea să stea ca atunci când erau în uter?

De fapt, nu. Cei mai mulți iau automat această poziție. Trebuie doar să știi cum să-i ții.

Mai este ceva ce ai vrea să împărtășești cu noi despre aceste fotografii?

Atunci când se naște, celor mai mulți părinți nu le vine să creadă că bebelușul lor a fost în pântecul mamei. Este greu de imaginat cum copilașul a fost ghemuit în interiorul tău după care a ieșit. Îl vezi la naștere, dar tot nu poți să crezi că a fost mereu înăuntrul tău atâta timp cât îl ai în brațe. Mulți au avut îndoieli, și de asta moașele au început să le arate această poziţie – din cauza curiozităţii părinților. Nu este ceva ce se face la fiecare naștere, depinde de moașă. Dacă eu sunt acolo, și dacă se poate, mereu o întreb dacă ar vrea să facă asta, mai ales dacă va fi o fotografie frumoasă și o amintire frumoasă pentru părinți. 

Traducere: Maria Chiribeş

Preluare de pe Știri pentru viață

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Monahul fotograf și sihastrul nevăzut

 

– Ghéronda, mai există astăzi bătrâni ca Părintele Efrem [Katounakiótul] sau ca Părintele Paisie?

– Există, totdeauna vor exista, doar că fiecare se manifestă diferit. Papa Efrem Katounakiotul zicea: Vai sihastrului aceluia al cărui nume va ajunge cunoscut în Atena, și nu deschidea poarta nimănui, nici ucenici nu primea. Abia la bătrânețe a primit [să aibă ucenici]. Nimeni nu putea ajunge la el.

Părintele Paisie nu închidea poarta nimănui, oricine putea să dea de el. Altfel se manifesta unul, altfel celălalt, fiecare își avea harismele lui și fiecare ajuta după cum îi dăduse lui Dumnezeu. Vezi dacă unii nu sunt cunoscuți, asta nu înseamnă că sunt mai puțin sfinți ori că l-au mulțumit pe Dumnezeu mai puțin decât alții, nu… Printr-o singură rugăciune, un ascet poate opri un război, iar asta nu o vom afla vreodată. Iar noi stăm și ne minunăm de Gheronda Nikon, care tot zice și spune… Nu vom afla niciodată ce folos a adus celălalt fără să spună nimic.

Normal că vor exista, totdeauna vor exista [bătrâni îmbunătățiți]. La o mănăstire era un părinte ce se ocupa cu fotografia. A făcut opere de artă, nu doar simple fotografii. Are mai multe albume editate, precum și expoziții, de la Londra și până în sudul Greciei. Adeseori trece pe aici, încărcat cu aparatele lui și mă ia în răspăr: Închis, ca și țestoasa în carapace? Ia și tu un aparat și hai să facem poze. De treizeci de ani de când sunt în Sfântul Munte îmi doresc să mă duc cu el să fac o plimbare. De fiecare dată [când trece] aș vrea să mă duc cu el, dar fie că am lume [la chilie], fie altceva se întâmplă și nu mă pot duce… Așa că doarme aici și a doua zi se pregătește, își încarcă aparatele și pleacă.

Așa a făcut o dată… De obicei, se întoarce după o săptămână, zece zile. De fiecare dată îl întâmpin cu bucurie, pentru că e un monah deosebit, nu doar un fotograf care face opere de artă, ci și, ca monah, este un fenomen, foarte înaintat; chiar dacă el nu știe asta, alții o văd. Vine aici, [așadar,] iar eu tot timpul fac glume: Cum a mers foto-safari-ul? Ai vânat ceva bătrânei? Ți-a picat vreunul?

– Lasă-mă, îmi zice, îmi vine să omor pe cineva.

Mie nu mie teamă de el, așa că îi zic:

– Zi! Ce s-a-ntâmplat?

– M-am dus la chilia cutare, zice, o chilie destul de mare, s-au bucurat că m-au văzut, m-au binevenit, am schimbat vești, mi-au dat să mănânc și m-au trimis să mă odihnesc… Am mâncat, s-a făcut târziu și m-am dus la chilie. Cum mă duceam spre chilie, am luat-o într-o parte și am văzut un monah tânăr în bucătărie ce punea mâncare într-o tavă.

– Aveți vreun monah bolnav, îl întreb?

– Nu, părinte, du-te de te odihnește.

– Păi atunci pentru cine e [mâncarea] asta ?

– Am să-ți spun dup-aia, du-te de te odihnește…

– Dar de ce nu-mi spui acum?

– Du-te de te odihnește, ai bătut atâta cale…

– Bre, o să mă odihnesc, dar de ce nu-mi spui pentru cine e mâncarea?

– Nu pot să-ți spun acum, du-te de te odihnește…

– Dar de ce nu poți să-mi spui, doar suntem prieteni…

L-a terminat pe părintele:

– Spune-mi!

– Uite, nu mai spune altcuiva, însă!

– Mă știi, sunt mormânt!

Așa că părintele începe și-i spune: Atunci când ai venit înspre chilia noastră și ai luat-o la dreapta, nu ai văzut o altă chilie? S-a gândit și iar s-a gândit părintele fotograf…

– Unde?

– Înainte să o iei la dreapta pe cărare, la atâția metri, pe partea dreaptă, nu era o altă chilie?

– Cum să fie, când vin la chilia voastră, tot timpul pe același drum vin, ce chilie să fie acolo, în lăstăriș? Niciodată n-am văzut vreo chilie acolo… Mă păcălești?

Și tot așa, până ce aproape l-a scos din fire pe tânărul monah. Atunci însă, și-a dat seama despre ce-i vorbea acela, erau două ziduri, nu chilie, nici măcar acoperiș nu avea, nici alte ziduri împrejur. Doar doi pereți.

Citiţi restul articolului pe Pemptousia