– Ghéronda, mai
există astăzi bătrâni ca Părintele Efrem [Katounakiótul] sau ca Părintele
Paisie?
– Există, totdeauna vor exista, doar că fiecare se manifestă diferit. Papa
Efrem Katounakiotul zicea: Vai sihastrului aceluia al cărui nume va ajunge
cunoscut în Atena, și nu deschidea poarta nimănui, nici ucenici nu primea. Abia la bătrânețe a primit [să aibă
ucenici]. Nimeni nu putea ajunge la el.
Părintele Paisie nu închidea poarta nimănui, oricine putea să dea de el. Altfel
se manifesta unul, altfel celălalt, fiecare își avea harismele lui și fiecare ajuta după
cum îi dăduse lui Dumnezeu. Vezi dacă unii nu sunt cunoscuți, asta nu înseamnă că
sunt mai puțin sfinți ori că l-au mulțumit pe Dumnezeu mai puțin decât alții, nu… Printr-o singură
rugăciune, un ascet poate opri un război, iar asta nu o vom afla vreodată. Iar
noi stăm și ne minunăm de Gheronda Nikon, care tot zice și spune… Nu vom afla
niciodată ce folos a adus celălalt fără să spună nimic.
Normal că vor exista, totdeauna vor exista [bătrâni îmbunătățiți]. La o mănăstire era
un părinte ce se ocupa cu fotografia. A făcut opere de artă, nu doar simple
fotografii. Are mai multe albume editate, precum și expoziții, de la Londra și până în sudul
Greciei. Adeseori trece pe aici, încărcat cu aparatele lui și mă ia în răspăr:
Închis, ca și țestoasa în carapace? Ia și tu un aparat și hai să facem poze. De
treizeci de ani de când sunt în Sfântul Munte îmi doresc să mă duc cu el să fac
o plimbare. De fiecare dată [când trece] aș vrea să mă duc cu el,
dar fie că am lume [la chilie], fie altceva se întâmplă și nu mă pot duce… Așa că doarme aici și a doua zi se pregătește, își încarcă aparatele și pleacă.
Așa a făcut o dată… De obicei, se întoarce după o săptămână, zece zile. De
fiecare dată îl întâmpin cu bucurie, pentru că e un monah deosebit, nu doar un
fotograf care face opere de artă, ci și, ca monah, este un fenomen,
foarte înaintat; chiar dacă el nu știe asta, alții o văd. Vine aici, [așadar,] iar eu tot
timpul fac glume: Cum a mers foto-safari-ul? Ai vânat ceva bătrânei? Ți-a picat vreunul?
– Lasă-mă, îmi zice, îmi vine să omor pe cineva.
Mie nu mie teamă de el, așa că îi zic:
– Zi! Ce s-a-ntâmplat?
– M-am dus la chilia cutare, zice, o chilie destul de mare, s-au bucurat
că m-au văzut, m-au binevenit, am schimbat vești, mi-au dat să mănânc și m-au trimis să mă
odihnesc… Am mâncat, s-a făcut târziu și m-am dus la chilie. Cum mă duceam spre chilie, am
luat-o într-o parte și am văzut un monah tânăr în bucătărie ce punea mâncare într-o tavă.
– Aveți vreun monah bolnav, îl întreb?
– Nu, părinte, du-te de te odihnește.
– Păi atunci pentru cine e [mâncarea] asta ?
– Am să-ți spun dup-aia, du-te de te odihnește…
– Dar de ce nu-mi spui acum?
– Du-te de te odihnește, ai bătut atâta cale…
– Bre, o să mă odihnesc, dar de ce nu-mi spui pentru cine e mâncarea?
– Nu pot să-ți spun acum, du-te de te odihnește…
– Dar de ce nu poți să-mi spui, doar suntem prieteni…
L-a terminat pe părintele:
– Spune-mi!
– Uite, nu mai spune altcuiva, însă!
– Mă știi, sunt mormânt!
Așa că părintele începe și-i spune: Atunci când ai venit înspre chilia
noastră și ai luat-o la dreapta, nu ai văzut o altă chilie? S-a gândit și iar s-a gândit
părintele fotograf…
– Unde?
– Înainte să o iei la dreapta pe cărare, la atâția metri, pe partea
dreaptă, nu era o altă chilie?
– Cum să fie, când vin la chilia voastră, tot timpul pe același drum vin, ce chilie
să fie acolo, în lăstăriș? Niciodată n-am văzut vreo chilie acolo… Mă păcălești?
Și tot așa, până ce aproape l-a
scos din fire pe tânărul monah. Atunci însă, și-a dat seama despre
ce-i vorbea acela, erau două ziduri, nu chilie, nici măcar acoperiș nu avea, nici alte
ziduri împrejur. Doar doi pereți.
Citiţi restul articolului pe Pemptousia
