Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia - Părintele Arhimandrit Paulin Lecca

Părintele arhimandrit Paulin Lecca a rămas în istoria monahismului românesc drept un monah erudit, un profund cunoscător al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii, precum şi al scrierilor scriitorilor creştini. Preasfinţitul Ambrozie al Giurgiului, care l-a cunoscut la Schitul Darvari din Bucureşti, a mărturisit despre părintele Paulin Lecca faptul că "nu putea fi văzut vorbind de bunul Dumnezeu fără să plângă. Era foarte sensibil, iar pentru el, practic, cuvintele aveau alt sens".

Părintele arhimandrit Paulin Lecca s-a născut în ziua de 24 iulie 1914, în comuna Babele, raionul Ismail, pe malul stâng al Prutului. Deprinderea vieţii duhovniceşti a învăţat-o în sânul familiei, de la tatăl său, Grigore, preot şi învăţător. Tânărul Victor a urmat Seminarul şi Facultatea de Teologie la Chişinău, unde a avut profesori pe marii teologi Nichifor Crainic şi Gala Galaction. De mic şi-a dorit să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu şi să trăiască în singurătate. Însetat de a găsi un părinte duhovnicesc sau vreun monah care să fi experimentat rugăciunea lui Iisus, a trecut prin mai multe obşti monahale. În 1940 a intrat ca frate la Mănăstirea Frăsinei, din judeţul Vâlcea, ctitoria Sfântului Ierarh Calinic.

În timpul regimului lui Ion Antonescu, ştiind de condiţiile şi opresiunile în care trăiau fraţii săi basarabeni, a făcut misiune la Odessa şi prin satele din Transnistria. Părintele Paulin a refuzat să împlinească stagiul militar. Din această cauză a fost arestat şi condamnat la moarte, însă sentinţa nu a fost executată. Condamnarea la moarte nu l-a speriat deoarece era conştient că moartea este un fenomen inevitabil şi cel mai sigur ce se petrece în viaţa omului. 

"Moartea este înspăimântătoare pentru cei care nu se ostenesc să-L cunoască pe Dumnezeu şi poruncile Lui, iar pentru cei ce-L cunosc şi-L iubesc ea este o binefacere. Moartea este sfârşitul durerilor şi suferinţelor trupului, al muncilor istovitoare, al neînţelegerilor cu cei necredincioşi, al neputinţei noastre de a ne desăvârşi. Este mântuirea sufletului nostru din înclinările păcătoase ale trupului stricăcios. Este întrevederea cu Dumnezeu, pacea şi ordinea veşnică. (…) Moartea dreptului nu seamănă deloc cu cea a unui păcătos, dimpotrivă, cei drepţi simt o mare bucurie, bucuria de a fi chemaţi la odihna de veci, în timp ce moartea păcătosului este cumplită. Cel ce a călcat legea se îngrozeşte de pedeapsă, remuşcările îi chinuiesc conştiinţa, iar căinţa este adeseori prea târzie!", afirma mai târziu părintele arhimandrit în lucrarea sa "Ce este moartea".

După război, fratele Pavel a fost călugărit sub numele de Paulin. A călătorit la mai multe mănăstiri: Govora, Cozia, Schitul Rarău, Gologanu, Antim, Schitul Darvari. Datorită pregătirii sale teologice şi vieţii sale duhovniceşti, a fost numit stareţ la Mănăstirea Arnota, mai apoi exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Dunării de Jos şi din Arhiepiscopia Bucureştilor.

"Deschiderea lui atrăgea şi încânta foarte mult pe oricine"

În periplul său duhovnicesc la Mănăstirea Antim, părintele Paulin Lecca a făcut parte din grupul celor care au iniţiat mişcarea "Rugul aprins". De multe ori vorbea ucenicilor săi despre părinţii Sofian Boghiu, Sandu Tudor, Andrei Scrima, Benedict Ghiuş sau despre duhovnicul rus Ioan Kulighin, ucenicul stareţului Ambrozie de la Mănăstirea Optina, de la care părintele arhimandrit Paulin a învăţat rugăciunea lui Iisus. "Avea o figură sfântă. Se vedea că Duhul Sfânt sălăşluieşte în el. Seninătatea lui, căldura pe care o răspândea în jur, deschiderea lui atrăgea şi încânta foarte mult pe oricine, indiferent de formaţie sau de vârstă. În plus, părintele era un erudit şi asta se vedea din felul în care vorbea, din felul în care reacţiona spontan atunci când era interpelat. (…)

Părintele Paulin Lecca nu putea fi văzut vorbind de bunul Dumnezeu fără să plângă. Era foarte sensibil, iar pentru el practic cuvintele aveau alt sens. El ajunsese la o curăţie încât nu mai putea să considere pe nimeni păcătos. Dacă-i spuneai: "Părinte, acela e un ticălos, nu vrea să se îndrepte. Nu sta de vorbă cu el!", răspunsul era: "Nu, nu se poate, trebuie să fie un om bun!" În mintea lui lipsită de orice întunecime nu putea să încapă gândul că cineva ar fi păcătos", preciza într-un material închinat părintelui arhimandrit Preasfinţitul Ambrozie, Episcop al Giurgiului, pe atunci stareţ la Schitul Darvari.

"Nu M-ai găsit pentru că nu M-ai căutat"

El atrăgea foarte mulţi oameni prin predicile sale, şi îi plăcea foarte mult să le împărtăşească, pe lângă sfaturile evanghelice sau frânturile patericale, din scrierile lui Dostoievski, pentru a-i conştientiza pe ascultători de felul vieţuirii lor. "O singură clipă, spune Dostoievski, nu un minut sau un ceas, ci o clipă ne-a dat Dumnezeu fericirea să trăim aici pe pământ şi să ne pregătim pentru fericirea veşnică. Dacă pierdem această clipă, pierdem fericirea veşnică. Meritul nostru pe pământ este să iubim pe Dumnezeu din tot sufletul, din tot cugetul, din toată puterea, şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Şi dacă am murit fără a face aceste fapte bune, în vecii vecilor nu mai pot face nimic. Am pierdut pentru totdeauna fericirea veşnică."

Părintele Paulin şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii pământeşti la mănăstirea de maici de la Rogozu, judeţul Vrancea. A trecut la Domnul în ajunul praznicului Întâmpinării Domnului din anul 1996. "Viaţa Părintelui Paulin a fost o viaţă de căutare, un model şi pentru cei care au avut privilegiul şi binecuvântarea de a-l fi cunoscut, dar şi pentru cei care nu l-au cunoscut, căci spre deosebire de mulţi părinţi duhovniceşti care i-au învăţat pe oameni, părintele Paulin a şi scris multe lucruri, iar acestea sunt foarte concentrate, foarte adânci.

Trebuie să fii în duhul părintelui Paulin ca să înţelegi ce a scris el", subliniază în evocarea sa Preasfinţitul Ambrozie. Părintele arhimandrit Paulin Lecca a dorit să arate tuturor celor care-l citesc că Dumnezeu este bun, drept, iertător şi că nu părăseşte pe cei care greşesc, dar, în virtutea liberului arbitru, Dumnezeu nu obligă pe nimeni şi lasă pe om ca să-L accepte în mod liber şi conştient în inima lui.

Sursă: Ziarul Lumina

Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia - Părintele Alexei Mateevici, poetul "Limbii noastre"

Bustul funerar al poetului Alexei Mateevici, Chișinău (1938)

Considerat de istoricii literaturii române între păzitorii eterni ai graiului străbun, preotul-poet Alexei Mateevici rămâne prin întreaga sa operă unul dintre clasicii de primă mână de la noi. Capodopera "Limba noastră" ne aduce aminte că doinele dorurilor noastre şi vechile cazanii adună în ele "o comoară", "un şirag de piatră rară", care nu trebuie uitate.

Alexei Mateevici a văzut lumina zilei la 16 martie 1888, în comuna Căinari din judeţul Tighina. Tatăl său, Mihail, fusese preot în aceeaşi comună şi apoi, din 1893, în localitatea Zaim, lângă orăşelul Căuşeni. Mama poetului, Nadejda Neaga, era fiica protopopului din Căuşeni, Ioan Neaga.

Ambii părinţi ai viitorului poet erau buni cunoscători ai graiului şi slovelor româneşti. Alexei Mateevici şi-a petrecut copilăria la Căinari, Zaim şi Căuşeni, sorbind cu nesaţ poveştile şi snoavele pe care mama sa i le citea din diferitele cărţi şi reviste româneşti ori i le povestea aşa cum le auzise ea în casa părintească.

Frumoasele meleaguri natale şi cele în care a copilărit, zăvoaiele de pe valea răului Botna i-au rămas nespus de dragi şi le-a cântat în multe poezii, între care şi cea intitulată "Pietre vechi", închinată bunicului său:

"În Bugeac la Căuşeni

Dorm strămoşii moldoveni,

Numai pietre de mormânt

Ne mai spun al lor cuvânt.

Şi cum ieşi înspre Zaim

Vezi în deal un ţintirim…"

Despre această poezie, istoricul şi criticul literar George Călinescu a spus: "Numai Eminescu a mai ştiut să scoată atâta mireasmă din ritmurile populare".

Epocă tulbure, cu prăbuşiri de imperii şi dezrobiri de popoare asuprite

Alexei a urmat şcoala împreună cu numeroşi copii de ţărani, cu care a fost foarte bun prieten. Astfel, de mic copil, el a ajuns să cunoască satul moldovenesc şi oamenii care-l locuiau, nevoile şi necazurile ţăranilor, starea lor umilă din cauza exploatării moşierilor autohtoni sau străini. De aici s-a născut în sufletul poetului o dragoste aleasă pentru aceşti obijduiţi ai sorţii. În slujba acestora şi-a pus talentul său şi pentru ei a cerut libertate şi pământ la începutul secolului trecut.

În virtutea tradiţiei din familie, Alexei Mateevici a urmat în 1898 "Şcoala duhovnicească" (Seminarul inferior) din Chişinău, iar după terminarea acesteia a intrat la Seminarul Teologic din acelaşi oraş, în 1902, pe care l-a absolvit în 1910, ca şef de promoţie.

În biblioteca seminarului a găsit şi a citit opere ale marilor scriitori ruşi: Puşkin, Lermontov, Gogol, Nekrasov, Turghiniev, Tolstoi, iar de la Iaşi, a primit şi a studiat opere ale clasicilor literaturii româneşti: C. Negruzzi, V. Alecsandri, I. Creangă, M. Eminescu, G. Coşbuc.

Epoca în care a trăit şi a scris Alexie Mateevici a fost una tulbure, influenţată de idei revoluţionare, cu prăbuşiri de imperii, cu idei înnoitoare pentru viaţa popoarelor asuprite, cu încurajarea conceptului de stat naţional.

După examenul de absolvire a Seminarului Superior în 1910, Al. Mateevici a fost trimis ca bursier la Academia Teologică a lui Petru Movilă de la Kiev.

Aici, el s-a împrietenit cu studenţi moldoveni (români) şi au fondat societatea "Deşteptarea". Despre viaţa studentului A. Mateevici povestea I. Buzdugan, secretarul general al Sfatului Ţării (Parlamentul Basarabiei), într-un articol al său: "La Kiev, Mateevici, având libertate deplină şi o bibliotecă mai bogată decât cea a Seminarului din Chişinău, s-a pus pe citit ca beţivul pe băut. Colegii săi insistau pe lângă dânsul să nu se obosească prea tare. Dar Mateevici nu se putea dezlipi de cartea odată începută până când n-o termina de citit".

Preot militar pe frontul românesc

Întărirea conştiinţei româneşti şi adâncirea culturii generale sunt principalele câştiguri ale şederii sale în capitala de azi a Ucrainei.

În anul 1914, terminând Academia, a fost hirotonit preot şi numit profesor de limba greacă şi pastorală la Seminarul Superior din Chişinău, pentru ca anul următor, pe 15 decembrie, să plece pe front în Galiţia, ca preot militar. Dar în 1916 România a intrat şi ea în război, iar Alexei Mateevici a cerut să fie trecut pe frontul românesc, unde îl găsim la Mărăşeşti. De Crăciunul anului 1916 el consemna: "În România mă simt bine şi sunt sănătos, românii se miră mult de mine că eu le cunosc aşa de bine limba. De aceea sunt primit foarte bine oriunde mă duc". Poetul va trece în eternitate în 1917, bolnav de tifos.

Iată ce scria Nichifor Crainic despre poetul Alexei Mateevici: "Pe părintele Mateevici l-am cunoscut la Iaşi, în 1917, vara. Parcă îl văd şi acum; bărbat voinic, spătos şi rumen, în anteriu cenuşiu muscălesc, cu o barbă apostolică blondă, vorbind răspicat o moldovenească ( română) peste care se simţea un uşor accent rus, dar avea în cuvinte şi în zâmbet o blândeţe impresionantă, care te-nprietenea fără zăbavă".

Părintele Alexei pleca des la Iaşi, unde cerceta cu asiduitate librăriile şi anticariatele, din care pleca cu o mulţime de cărţi româneşti, iar când scăpa de pe front, mergea acasă şi lua parte cu însufleţire la adunările studenţilor şi învăţătorilor basarabeni care, ţinuţi într-un regim puternic de rusificare, nutreau la eliberare prin trezirea sentimentului naţional.

Ca răspuns la cei care denigrau limba română, afirmând că ea este săracă şi nu e în stare să exprime sentimente alese, capodopere literare, poetul Alexei Mateevici a compus unul din cele mai frumoase imne închinate limbii române, intitulat "Limba noastră":

Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată,

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată…

Limba noastră îi aleasă

Să ridice slave-n ceruri,

Să ne spue-n hram ş-acasă

Veşnicele adevăruri.

Înviaţi-vă dar graiul

Ruginit de multă vreme,

Stergeţi slinul, mecegaiul

Al uitării-n care geme.

Strângeţi piatră lucitoare

Ce din soare se aprinde

Şi-ţi avea în revărsare

Un potop nou de cuvinte…"

Nu a existat vreun istoric sau critic literar care să nu fie apreciat elogios apariţia acestei poezii. Ovid Densuşianu, de pildă, scrie: "O poezie care, de acum înainte, va trebui să nu lipsească din antologii a fost compusă de preotul Alexie Mateevici cu prilejul deschiderii Cursurilor de învăţători de la Chişinău şi este cea mai frumoasă producţie literară ce a fost închinată limbii române".

"Pocăinţa lutului"

Activitatea literară a părintelui Alexei Mateevici poate fi împărţită în patru compartimete ce cuprind poezii originale, poezii traduse, poezii transpuse şi proză.

În ansamblul creaţiei sale originale, poeziile de inspiraţie religioasă ocupă un loc important. "Pocăinţa lutului" realizează cumva trecerea de la predică la poezie pentru că aici surprindem stilul omiliei:

"Gândeşte, când Hristos îl iartă

Pe-un hoţ şi-i dă o sfântă soartă,

Ţi-o da El ţie iertăciune

Când tu cu zisa rugăciune

Pe buze, vrajbă ţii în gând

Porunca Domnului călcând?"

În "Hristos a înviat", poetul afirmă că învierea şi dobândirea vieţii veşnice se obţine prin săvârşirea faptelor bune:

"Cu moartea Sa, pe cruce murind nevinovat,

Ne-a dat El nouă pildă a jertfei de Sine,

Cu moartea Sa pe moarte, călcând a înviat

Spre învierea vieţii în faptele de bine!"

Sursă articol: Ziarul Lumina

Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia / Țiganca Zamfira, chip al pocăinței noastre

De şase ani sunt preot voluntar la Penitenciarului nr. 16 Pruncu din Chişinău. Activitatea noastră de aici este un pic diferită faţă de cea din România, deoarece avem şi parohie – asta înseamnă că, pe lângă activităţile de parohie, mai desfăşurăm şi activităţi misionare, cum ar fi cea de la penitenciar. Din această cauză, eu nu pot să fiu permanent acolo, nici nu pot săvârşi Sfânta Liturghie duminica şi în sărbători, dar ajung săptămânal – de obicei, miercurea şi vinerea. Mă ajută voluntari veniţi chiar din rândul condamnaţilor, care îi ajută să se pregătească pe cei care vor să participe la slujbe, le dau cu o seară înainte să citească ori dintr-un Ceaslov, ori din ce avem noi la îndemână atunci în mica bibliotecă a bisericii.

Dar mai întâi trebuie spus că întâmplarea pe care vreau să o povestesc s-a petrecut în toamna anului 2008.

Instituţia noastră este unicul penitenciar spital unde sunt internaţi atât bărbaţi, cât şi femei. Şi, într-o celulă de femei din secţia Chirurgie, a fost şi o ţigancă – Zamfira. Când unul din voluntari a venit cu o seară înainte să întrebe cine va veni la slujbă, Zamfira i-a spus: „N-am nevoie de carte, dar vreau să vin mâine la biserică”. Era o ţigancă în jur de 36 de ani – o ţigancă frumoasă, care era şi uşuratică, din câte  am înţeles. De la 16 ani era condamnată pentru ucidere: îşi omorâse copilul, şi mai făcuse şi multe altele. Aşadar, a doua zi, Zamfira a venit la biserică.

În acea zi am citit Canonul de Pocăinţă, Paraclisul Maicii Domnului şi Rugăciunile de mărturisire. Dânsa însă îşi bătea joc de rugăciune în spatele paraclisului: răspundea la „Amin” şi făcea tot felul de gesturi neplăcute. Bineînţeles că m-a deranjat şi pe mine, şi pe ceilalţi condamnaţi care se aflau atunci la slujbă – în jur de 30-35 de persoane, bărbaţi şi femei. Totuşi, nimeni nu îndrăznea s-o pună la punct, pentru că avea o anumită autoritate în lumea interlopă. Chiar dacă avea numai 36 de ani, la penitenciar sunt foarte bine clasificate gradele acestea de ierarhie unul faţă de celălalt şi sunt foarte bine respectate. Ea se dădea în spectacol, îi amuza pe toţi – şi, pentru unii, asta era plăcut. I-am dat pace, i-am zis o dată: „Cum te numeşti?” Mi-a răspuns: „Zamfira”. „Zamfira”, îi zic, „hai de te  linişteşte”. Ea îmi zice: „Foarte bine!” – dar se purta în continuare la fel ca până atunci. 


După ce s-a încheiat slujba, i-am spovedit pe toţi. Unei femei, colegă de celulă cu Zamfira, i-am spus: „Nu te pot împărtăşi acuma, dar peste două săptămâni să vii pregătită, să faci următorul canon şi după aceea te împărtăşeşti”… Numai Zamfira rămăsese nespovedită. Atunci am întrebat-o: „Tu te spovedeşti?”„Nu, nu mă spovedesc – că dacă mă spovedesc, Părinte, ţi se topeşte părul din nas!” Vorbea în jargonul lor banditesc. Şi-atunci o întreb: „Şi de ce-ai venit la biserică, dacă nu te spovedeşti, nu te rogi, nu asculţi slujba? La ce-ai venit – să te plimbi?” „Nu, am venit să văd cât de frumos eşti!” Răspundea destul de brutal. Şi-mi zic: „Fie voia Domnului!”

Peste două săptămâni, îl rog pe unul din voluntari să meargă la femeia căreia îi dădusem canonul, care era colegă de celulă cu Zamfira, să-i aducă aminte că se va împărtăşi şi să se pregătească. Merge de cu seară şi-i spune: „Părintele vă roagă să vă citiţi rugăciunile înainte de Sfânta Împărtăşanie”. Şi i-a dat un Ceaslov. Imediat, sare şi Zamfira: „Merg şi eu la biserică!” Acesta îi spune: „Tu ai fost o dată şi ai deranjat, nu te mai putem lua a doua oară”. „Hai, te rog, vreau să merg! Şi dă-mi şi-o carte să citesc!” Aşa că i-a dat Psaltirea. A citit din Psaltire – nu ştiu ce-a citit, cât a citit, că a doua zi, când a venit la sfânta biserică, una dintre colegele ei de celulă mi-a zis: „Părinte, fii atent că Zamfira şi-a ieşit din minţi!” Zic: „Cum aşa?” Zice: „Toată noaptea a plâns. A citit şi-a plâns. Nu ştiu ce-a citit, dar a plâns foarte mult”. Zic: „Să vedem...” După ce i-am spovedit pe toţi, mă îndrept către Zamfira. Stătea îngenuncheată într-un colţ – se vedea că era plânsă; nici un cuvânt nu scosese, absolut nimic. Şi o întreb: „Zamfira, te spovedeşti?” „Da, mă spovedesc, Părinte – dar nu mă spovedesc aşa, ca toată lumea, eu în alt fel vreau să mă spovedesc”. Îi zic: „Spune-mi cum vrei”. „Uite, eu vreau să mă spovedesc cu voce tare şi cu faţa către toţi”. Şi, cum eram eu (spovedeam lângă altar, în faţa icoanei Mântuitorului), s-a întors cu spatele către altar şi cu faţa spre toţi condamnaţii, şi-a început să se spovedească public.

S-a spovedit vreo 45 de minute. La fiecare păcat plângea şi făcea câte o închinăciune, şi zicea: „Rog să fiu iertată...” La multele şi grelele păcate îmi era şi milă de ea, şi totodată îmi doream foarte mult s-o ajut. Şi, la urmă, îmi zic: „Ce să fac, s-o împărtăşesc?” După canoanele Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, trebuia să o opresc vreo 300 de ani de la împărtăşanie, la ce păcate avea! Doar atât am aflat, că a fost botezată de mic copil de bunica ei, dar niciodată nu s-a împărtăşit, ceea ce însemna că pentru prima oară trebuia să fie împărtăşită – mai mult de atât, dimineaţa trăsese două fumuri de ţigară.

De mâncat nu mâncase nimic. Atunci m-am gândit ce-ar face Hristos, văzând aşa o spovedanie… Şi aşa m-am hotărât să o împărtăşesc, să-i dau Sfintele Taine, rugându-mă: „Doamne, dacă o împărtăşesc cu nevrednicie, dă-mi mie păcatul, să-l duc eu”. Şi am împărtăşit-o. După ce am împărtăşit-o, dânsa radia de bucurie. Era foarte bucuroasă, cânta „Aliluia”, era într-o stare rar întâlnită chiar şi printre creştinii ce trăiesc în libertate.

Seara, mă sună unul din ofiţerii de serviciu: „Părinte, uite că a murit Zamfira!” „Cum, a murit Zamfira?!” „A murit”. La ora 9 ajung la penitenciar şi o întreb pe doamna care se împărtăşise cu ea, în ziua aceea, ce s-a întâmplat. Zice: „Părinte, era foarte bucuroasă că s-a împărtăşit. Tot timpul Îl lăuda pe Dumnezeu, se ruga la Dumnezeu, îmi vorbea despre Dumnezeu, despre pocăinţă şi despre credinţă, despre dragoste, îşi plângea păcatele sale – şi ajunge aşa, pe la vreo 8 seara, şi zice: «Eu mă simt rău, nu mă simt bine, am ceva, o boală». Şi a mers la baie, s-a spălat bine, s-a îmbrăcat în hainele cele mai curate şi zice: «Eu am să mor acum – daţi-mi o lumânare, ceva». I-au adus din biserică o lumânare, iar ea s-a întors cu faţa spre perete, şi aşa a murit!”

A doua zi a fost un consiliu în închisoare, pentru că medicii nu-şi puteau explica faptul. Ea trebuia să fie operată de hernie, o boală care nu urgentează moartea. Şi uitaţi-vă că medicii nu au găsit nici o explicaţie! Eu mi-am zis că Dumnezeu pe fiecare îl aşteaptă să se întoarcă şi, când vede că e mai aproape de El, atunci îl ia, ca să-l ia curat şi să-l pună lângă El. Sunt sigur că Dumnezeu a mântuit-o.

Preot Viorel Cojocaru, Chişinău

Sursă text: Familia Ortodoxă, nr. 39, aprilie 2012

Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia - Drumul spre acasă

Adam s-a născut într-o familie obişnuită, nici evlavioasă, nici necredincioasă. O familie tipică a speciei umane numite Homo Sovieticus. O familie în care se lucra în duminici şi de sărbători, pentru că părinţii nu aveau alt timp să caute de gospodărie – săptămâna întreagă roboteau la stat. O familie în care mama şi tata se culcau fără a-şi face rugăciunea de seară, se sculau cu „Of, Doamne”, şi iarăşi se apucau de grijile casei, copiilor, iar după o zi de dute-vino, istoviţi, iarăşi cădeau buştean în pat.

Adam iubea cel mai mult vacanţa – atunci părinţii îl trimeteau, împreună cu fratele său David, la bunei, adică la buiu şi la mămuca. Buneii, la fel, munceau de zori în zori, dar totul era altfel. La bunei trebuia să fii cuminte, că „te vede Bojica”. Bojica era în colţ – o icoană frumoasă a Maicii Domnului, învelită cu un prosop alb, ţesut de mămuca. Adam adormea cu sufletul liniştit, după ce mămuca aprindea candela de pe pervaz, iar buiu stingea lumina, apoi şoptea „Tatăl nostru carele eşti în Ceruri…”, şi se culca şi el. Dimineaţa, când era încă întuneric, la fel, „Tatăl nostru Carele eşti în ceruri”

Adam întotdeauna se trezea la acest murmur a lui buiu. Apoi adormea din nou, ca să se trezească deja ziua, de gălăgia din bucătărie – mămuca trebăluia la vatră, iar buiu, pe prispă, tăia cu toporişca iarbă la pui.

Adam îşi aminteşte foarte bine un episod, o discuţie cu mămuca – „Mama, când se culcă, spune „Tatăl nostru”? – „Nu”. – „Ce, aşa, ca vaca se culcă?” Tare l-au amuzat pe Adam cuvintele celea. Cineva i-a spus că şi vaca, şi boul, şi oaia – toate animalele suflă o rugăciune către Dumnezeu, în sufletele, în răsuflarea lor…

Nu, Adam nu poate spune că mama şi tata erau necredincioşi. La şcoală, profesoara a spus că Dumnezeu nu există, dar mama i-a spus să nu asculte, că Dumnezeu este şi pe toate le vede. Dar să nu-i spună asta profesoarei.

El nu ţine minte, câţi ani avea atunci când mama l-a adus pentru prima oară la biserică. Era în dimineaţa Învierii, mama l-a luat pe el la sfinţit cozonacii. Înainte de a pune merindele jos, în curtea bisericii, mama l-a adus de mânuţă în biserică. Au urcat treptele foarte înalte, iar când au intrat în biserică, Adam nu mai ştia, unde este, pe pământ sau în cer. Se auzeau cântări de care Adam nu auzise niciodată. Dar cel mai mult l-a impresionat podul. El nu ştia că podul la biserică se numeşte boltă. Acest pod era plin de stele albastre, iar în mijloc era un Om cu chip foarte blând, cu braţele deschise, care îl privea pe Adam direct în ochi. Mai jos erau desenaţi nişte oameni cu expresii foarte umile şi smerite, care cu crucea în mână, care cu o carte pe care era desenată crucea. Toţi erau în haine neobişnuite. Or podul era foarte înalt, or Adam era mic, dar i s-a părut că este micuţ ca un grăunte de nisip.

Ca într-un vis a ieşit din biserică pentru a sfinţi cozonacii. Nu observa nimic, se gândea la stelele de pe podul bisericii, la Chipul Cel Blând Care îl privea direct în ochi. Nu mai ţine minte, cum arătau oamenii cei cu haine neobişnuite care umblau printre rândurile de creştini, stropind cu apă cozonacii şi pe oamenii somnoroşi, şi intonând cântece – da, da, cântece, nu cântări, că Adam nu ştia aşa cuvânt – cântece frumoase şi vesele.

De atunci Adam venea cu mama la biserică în fiecare an, de Paşti. El credea că la biserică trebuie să vii o dată în an, la sfinţit cozonacii. Un an întreg inima i se zbătea emoţionată în piept, amintindu-şi de Chipul Cel Blând şi de stelele pictate atât de sus.

Când avea vreo treisprezece ani, în clasa lor a venit un băiat care spunea că adevărata zi de odihnă e sâmbăta, nu duminica. Era ceva foarte neobişnuit în el. Parcă avea darul de a ghici caracterele oamenilor. Adam chiar i-a adus fotografia mamei, şi l-a rugat să-i ghicească, ce fel de persoană este mama. Băiatul i-a zis că este o femeie cu multe preocupări, boleşte uneori, e o mamă foarte grijulie. Era adevărat. Adam a crezut că băiatul are un dar deosebit. Băiatul l-a invitat la el acasă. Adam a fost uimit când familia toată s-a aşezat la masă, toţi s-au apucat de mâini şi au mulţumit lui Dumnezeu pentru darurile puse înainte, apoi au început să mănânce. Adam şi-a făcut cruce, pentru că aşa a învăţat de la mămuca şi buiu, aşa făcea mama la biserică de Paşti. Dar tatăl băiatului i-a spus că nu trebuie să-şi facă cruce. Adam l-a crezut, pentru că băiatul i-a spus că tatăl lui este pastor la biserică. Adam nu ştia ce înseamnă pastor, dar ştia ce e biserică, el a fost acolo de Paşti.

A început să-l viziteze pe acel băiat, toată familia îl invita pe Adam să vină devreme dimineaţa. Adam invoca diferite motive, când mama îl întreba, de ce-i trebuie să plece aşa devreme. Acolo ei se aşezau în cerc pe covorul moale, şi colegul său de clasă spunea rugăciuni. Adam l-a întrebat, de ce nu spuneţi „Tatăl nostru?”, iar colegul i-a zis că nu e neapărat.

I-au dat o carte numită Biblia. Lui Adam îi plăcea mult să o citească. A citit acolo că ziua de odihnă este sâmbăta. A început să se certe cu părinţii, de ce ei lucrează sâmbăta. O dojenea pe mama că aducea mâncare de la cantina unde lucra – îi spunea că fură, iar în Biblie scrie să nu furi. Mama se supăra, chiar plângea, pentru că Adam, fratele său şi sora se hrăneau cu ceea ce câştigau mama şi tata la muncă.

Tata îl lua sâmbăta şi duminica pe deal, la prăşit. Adam obiecta mult atunci când trebuia să meargă sâmbăta, dar tata nu negocia, doar îl impunea şi atât.

Apoi părinţii au început să-şi pună întrebări, de ce Adam vorbeşte atât de insistent de sâmbătă, ce tot bolmojeşte când se aşează la masă. Au aflat că Adam îl vizitează pe noul său prieten, şi că uneori seara merge la adunare. Atunci au început să bată alarma.

Tata chiar l-a luat la biserică într-o duminică, dar nimic nu-l mai atrăgea acolo pe Adam. El ştia că icoanele de pe pereţi (deja cunoştea că nu erau desene simple, cum credea în copilărie) erau chipuri cioplite. Adam nu vroia să-şi facă cruce, mai ales, văzându-l pe tata stând greoi în biserică, acolo unde stăteau femeile, şi făcând stângaci cruce. O femeie chiar s-a apropiat de ei şi le-a zis că bărbaţii stau în cealaltă parte a bisericii, de-a dreapta.

Într-o zi Adam le-a zis părinţilor că el este adventist al zilei a şaptea. Părinţii nu se dumereau, ce mai este şi asta. I-au zis că s-a legat cu subotnicii, că aceasta este o sectă, scopul căreia e să strângă bani de la „clăpăugi ca tine”.

Într-o zi vărul său mai mare l-a invitat pe Adam la o discuţie. A fost o discuţie lungă şi serioasă. Vărul îi spunea despre credinţa strămoşilor, despre sângele vărsat de mucenici, despre buiu şi mămuca. Adam a început să înţeleagă că merge într-o direcţie greşită, necunoscută.

Dar încotro trebuia să meargă? Nimeni niciodată nu s-a purtat cu el atât de bine ca oamenii ceea! Băieţii vecinilor îl porecleau, îl înşelau de jucării, furau biciclete de la magazin. Şi Adam a furat o bicicletă într-o zi cu vecinul său. Într-o altă zi s-a dus singur la magazin şi a furat o bicicletă veche, pe care a lăsat-o un băiat când a venit la cumpărături. Văzând că are o bicicletă „nouă”, băieţii şi-au dat seama de isprava lui Adam. Într-o zi, o gaşcă de băieţi din mahalaua vecină, în frunte cu Vasika, un băiat tare bătăuş, au venit la Adam şi i-au spus că îl cunosc pe băiatul de la care acesta furase bicicleta. I-au zis că e boxer, şi că Adam trebuie să-i întoarcă bicicleta. Dar mai bine să o dea lui Vasika, pentru că băiatul acela, dacă îl va vedea pe Adam, îl va bate rău de tot. Adam i-a dat bicicleta lui Vasika, să i-o înapoieze boxerului…

Şi unde el trebuia să meargă acum? La adunare, în casa de cultură, toţi erau foarte prietenoşi, îl înconjurau pe Adam şi îi spuneau multe lucruri frumoase. Se numeau fraţi. Nu aşa era în mahala, unde fiecare vroia să te înşele, să te şmecherească.

Dar Adam, inconştient, înţelegea, că ceva nu se leagă… Avea impresia că prietenul său cel nou este un şmecher. De câteva ori a fost uimit de făţărnicia lui. Adam iubea foarte mult o colegă de clasă, Zoe, iar noul său prieten, chiar dacă ştia asta, s-a făcut prieten bun cu ea. Şi încă ce prieten! Adam era furios pe el. Avea impresia că l-a înşelat mişeleşte, că acasă şi la adunare el avea complet alt comportament decât în clasă!

Şi totuşi, nu asta îl deranja. Adam înţelegea, că este ceva fals. Nu ştia ce. Dacă Hristos a înviat Duminica, de ce trebuie să mai ţină sâmbăta? Adam avea multe întrebări, dar nici un răspuns…

A trecut timpul, Adam nu mai frecventa adunările lor, spre bucuria părinţilor săi. Dar se simţea tot mai încurcat. Nici cu băieţii din mahala nu se mai lega. Nu a mai furat niciodată biciclete. La şcoală adesea îl umileau băieţii bătăuşi, veniţi din alte şcoli. Adam îi ignora, nu le răspundea cu nimic. De câteva ori l-au bătut în grup, dar Adam nici aşa nu vroia să se răzbune. Furia creştea în el, dar o voce undeva în adâncul sufletului îl liniştea. Adam deseori îşi amintea de Chipul Cel Blând care îl privea direct în ochi. Nu. Direct în inimă. Adam ştia, care este credinţa lui! El credea în Omul cel blând care privea de pe bolta bisericii, cu braţele întinse către el.

După clasa a unsprezecea, Adam a mers la facultate. Erau patru băieţi în odaia din cămin. Erau băieţi buni, veseli, şi Adam în curând s-a făcut prieteni cu ei. Împărţeau între ei tot ce aveau. Mâncau împreună, tot împreună îndurau foamea. Adesea purtau hainele unii altora – doi învăţau într-un schimb, iar alţi doi în altul. Au devenit o adevărată familie.

Înainte de culcare, Adam spunea în gând „Tatăl nostru”, apoi îşi făcea pe furiş cruce, şi se culca.

Într-o zi în cămin au venit nişte băieţi veseli, le-au arătat un film despre viaţa lui Iisus Hristos, i-au servit cu ceai şi biscuiţi, şi au cerut voie să vină în fiecare săptămână în odaia lor, unde se vor aduna studenţii din tot căminul. I-au invitat şi în clubul lor, pe care îl numeau „Viaţă nouă”. Spuneau că pentru ei nu contează, ce credinţă are omul, că la ei se adună oamenii de toate credinţele. Adam a început să viziteze clubul lor, împreună cu băieţii din cămin. Erau foarte prietenoşi. Şi totuşi, Adam deja ştia, că în viaţa lui au mai fost oameni foarte prietenoşi…

În căminul lor trăia un băiat cu nume Ioan. El niciodată nu a fost la adunările „clubului” şi nici la lecţiile de evanghelizare care se făceau o dată în săptămână în cămin nu vroia să vină. Era, totuşi, un om foarte credincios. Şi mult mai în vârstă decât ceilalţi băieţi. Adam l-a întrebat pe Ioan, de ce nu vine la adunările lor. Ioan i-a răspuns că ei sunt de altă credinţă, o credinţă falsă şi greşită. Adam nu era de acord – ei erau atât de prietenoşi…

Ioan nu intra în dispută cu ei. Avea o iconiţă deasupra patului, iar când se ruga, întotdeauna îşi făcea cruce. Era o fire foarte puternică şi atrăgătoare. Puteai sta ore în şir de vorbă cu el – era foarte calm, nu se irita niciodată. Lui Adam îi plăcea foarte mult de Ioan, dar el continua să frecventeze clubul „Viaţa nouă”. Era mult mai convenabil – ei se adunau seara, după lecţii, iar Ioan se ducea la biserică duminica, foarte dimineaţa. Ei, cine se scoală la aşa oră, încă şi duminica! În plus, Ioan postea de patru ori pe an, încă şi miercuri şi vineri. Era prea din cale afară! În cămin ei şi aşa cu toţii duceau foame, dar încă să postească…

Şi totuşi, ceva îl atrăgea pe Adam spre Ioan. Îl chema irezistibil. De câteva ori au mers împreună şi la biserică. I-a plăcut mult, dar orele de duminica dimineaţă…

Adam continua să viziteze adunările. Deja venea şi duminica. I se spunea că nu trebuie să-şi facă cruce, şi că icoanele sunt idoli. De ce îi credea? El nu ştie. Era o atmosferă deosebită acolo. Simţea un avânt, o mişcare dulce în piept. La biserica unde mergea Ioan nu era aşa. Toţi stăteau cu feţe foarte grave, solemni, iar la adunare era vesel, se sculau, cântau, băteau din palme. Chiar se mărturiseau unul la altul. Adam şi el a fost impus să se „mărturisească”. Era primăvara, înainte de Paşti. Pastorul de pe scena clubului le-a vorbit ceva despre păcat, despre mărturisire, şi i-a îndemnat pe toţi să formeze grupuri de 2-3 persoane şi să-şi „mărturisească” păcatele unul altuia.

I-au dat în dar o Biblie. Adam a subliniat cu markerul foarte multe pasaje din Biblie, din care putea demonstra cu uşurinţă credinţa cea adevărată” celor „rătăciţi”. Avea şi multe broşuri cu sugestii pentru dispune cu cei de alte credinţe.

Totul era foarte frumos, atmosfera palpitantă, grupurile de rugăciune… La facultate studenţii credincioşi se adunau după lecţii într-o sală liberă, îşi povesteau unii altora nevoile, apoi formau un cerc, se apucau de mâini, şi se rugau unii pentru alţii. Asta era frăţie! Să te rogi pentru aproapele tău! Adam simţea ceea ce a simţit atunci, micuţ fiind, în mijlocul bisericii, privind Chipul Cel Blând de pe boltă. Era fericit!

Erau şi cazuri caraghioase. O dată a venit un băiat de la etajul de jos, şi a spus că îl doare îngrozitor capul. Ei au format un cerc, s-au apucat de mâini, şi Adam s-a rugat lui Dumnezeu, apoi i-a vorbit „diavolului durerii de cap” să iasă din prietenul său şi să nu-l mai doară capul”. Durerea nu a trecut, tuturor le venea să râdă, ei nu înţelegeau, de ce „diavolul” nu a vrut să iasă…

Şi totuşi, atât de bine se simţea în aceste adunări! Un lucru nu înţelegea, de ce ei spuneau că icoanele sunt chipuri cioplite! Ioan i-a zis că icoana este chipul lui Dumnezeu, nu Dumnezeu Însuşi. Creştinii nu se închină icoanei, adică, lemnului, sticlei, vopselelor din care e făcută, ci lui Dumnezeu, Celui închipuit pe icoană. Încă i-a dat un exemplu – porţi în buzunarul de la piept fotografia persoanei iubite. Uneori o scoţi din buzunar, o priveşti, chiar îi şopteşti că o iubeşti, dar în realitate, doar nu vorbeşti cu fotografia, ci cu însăşi persoana, care, poate, e undeva departe, dar în gândul tău tu te apropii de ea. Aşa e şi cu rugăciunea în faţa icoanei – nu vorbeşti icoanei, ci lui Dumnezeu, sau Maicii Domnului, sau Sfântului.

Şi cu sfinţii… Fraţii de la adunare spuneau că toţi sunt sfinţi. Adam simţea ceva necurat aici. Cum adică? Eu fac atâtea păcate în fiecare zi, şi ei zic că eu sunt sfânt! Ceva nu se lega…

Ioan adesea postea. Adam i-a întrebat pe fraţi, de ce ei nu postesc, mai ales că citise în Biblie că demonii sunt izgoniţi doar cu post şi rugăciune. I s-a spus că postul este individual, cine vrea şi poate, posteşte, cine nu – nu. Adam nu s-a mulţumit cu răspunsul dat, dar nu a spus nimic.

Într-o zi pe Adam l-au invitat la o conferinţă creştină, la Kiev. El şi-a cerut voie de la facultate, şi a mers pe o săptămână. Cât de avântat s-a simţit! Era atât de vesel! Atâta dragoste frăţească între oameni care nici măcar nu se cunoşteau între ei! Vorbeau despre Dumnezeu, despre credinţă.

După ce au venit de la Kiev, Adam i-a anunţat pe fraţi că vrea să se boteze. Ei au primit vestea cu bucurie, şi peste scurt timp l-au chemat la o piscină publică, unde pastorul îmbrăcat în haină albă, stând în apă, l-a botezat pe Adam în numele Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.

Dar peste o săptămână Adam a părăsit adunarea. Definitiv. Nu ştie nici în ziua de azi cum să explice. L-a învăluit o tristeţe profundă, de moarte. Nu ştia ce-i cu el, nu găsea răspuns mult timp. Peste mulţi ani şi-a dat seama, că asemenea conferinţe se organizează pentru a specula cu căutările spirituale ale tinerilor, şi a-i momi în mrejele „frăţeşti”.

A început să frecventeze o bisericuţă ortodoxă în care se slujea în limba slavonă. Puţin înţelegea, dar simţea că aici e casa lui. Nu mai vroia să meargă nicăieri. Era sătul de fraţi… Evita să vorbească şi cu Ioan. Îi era ruşine.

Totuşi, într-o zi, au discutat. Ioan i-a spus că trebuie să mărturisească la preot că s-a „botezat” la fraţi în piscină.

Adam era consternat. Nu ştia cum să vină la preot. Nu avea încredere. „Cum să merg şi să vorbesc cu el, doar nici măcar nu-l cunosc!” – îşi spunea el. Vedea că unii creştini se împărtăşesc la sfârşitul Sfintei Liturghii, şi s-a apropiat şi el de Sfânta Ceaşă. Preotul, un om foarte bătrân şi blând, la întrebat dacă a mărturisit. Adam nici nu ştia când şi cum trebuie să mărturisească. A zis că nu a mărturisit. Părintele i-a răspuns foarte şi foarte blând, „Trebuie să te mărturiseşti, fecioraşule!” Adam şi-a plecat capul în semn de încuviinţare, apoi a ieşit din biserică. Nu ştia unde să fugă. Nu putea să mărturisească. Nu ştia alt păcat mai mare, decât cel de „scăldătoare în piscină”. Dar CUM putea el să mărturisească acest lucru?

Peste un an Adam a cunoscut-o pe Eva, de care s-a îndrăgostit foarte mult. O iubea cu adevărat. Mergea cu ea foarte des la biserică, preferau bisericuţa ceea în care se rugau în slavonă. Acolo, în biserică, stau de mână împreună şi ascultau slujba, apoi plecau la cămin.

Fetele din odaia Evei îl luau în râs pe Adam – ce tot o duci pe la biserică, vrei să o faci preoteasă?

După ce s-au căsătorit la oficiul de stare civilă, nu au mers la biserică. Li se spunea că trebuie să se cunune, dar ei nu ştiau ce-i asta. Încă şi naşii nu puteau – aveau nevoi, copil mic… S-au cununat peste vreo cinci ani. Adam credea că va trebui să mărturisească înainte de cununie, şi acest fapt îl îngrozea, dar îi dădea şi speranţe… Dar preotul nu le-a spus nimic. I-a cununat în Săptămâna Luminată, miercuri, căci nu puteau nici ei altă dată (erau veniţi la părinţi în vacanţă), şi nici naşii… Mult mai târziu Adam a aflat că în Săptămâna Luminată nu se fac cununii. Dar atunci era frumos! Au venit cu fetiţa lor de mână, iar când au înconjurat icoana din centru, fetiţa mergea înainte, ţinând o lumânare în mâini. Era un îngeraş adevărat!

Mulţi ani Adam a trăit cu o piatră grea pe inimă. Nu s-a împărtăşit niciodată în viaţă, nu ştia cum, nu ştia ce e asta. Într-o zi, când se mutau de la o gazdă la alta, a vorbit cu şoferul camionetei. Era un om foarte credincios. I-a spus că omul trebuie neapărat să postească miercuri şi vineri. Adam nu l-a mai întâlnit pe acest om niciodată, dar de atunci a început să postească în zilele de miercuri şi vineri. La biserică veneau des cu toată familia, chiar dacă abia aveai aer ca să respiri acolo. Dar cântările, rugăciunile… Adam ştia, că aici e casa lui, dar nu se simţea acasă. Ceva îl ţinea pe prag, nu putea păşi înăuntru…

Apărând internetul, Adam s-a alăturat unui grup de chat online. Era un grup de confesiune. Adam a răspuns unui baptist că icoana nu este chip cioplit, că e Chip Sfânt. Deseori intra în dispute cu cei de alte credinţe. Disputele l-au determinat să citească mai multe cărţi. A citit cartea scrisă de Sf. Ioan Damaschin, „Mărturisirea exactă a Credinţei Ortodoxe”. A fost o revelaţie adevărată pentru el, o carte care i-a explicat credinţa, dar şi care l-a ajutat în dispute religioase. Şi totuşi, el simţea că, adesea discuta cu ceilalţi nu pentru că vroia să le aducă vestea cea bună, ci din mândria de a le demonstra că ei nu au dreptate. Se mândrea că poate demonstra dreapta credinţă oricărui sectar, chiar în cinci minute!

A început să citească şi din vieţile Sfinţilor. Se întrista mult că nu are duhovnic ca să mărturisească despre „scăldătoarea în bazin”.

Citind aşa, a dat de articolul unui diacon, în care se spunea că dacă omul este botezat în pruncie în credinţa Ortodoxă, atunci nicio „scăldătoare” baptistă nu poate şterge botezul cel adevărat. S-a înfiripat! Parcă i-ai crescut aripi! O speranţă mare a încolţit în inima lui.

Deja locuiau cu familia într-un sătuc, unde frecventau slujbele aproape în fiecare duminică. Într-o zi Adam a venit la părintele paroh şi i-a mărturisit cele întâmplate. Preotul l-a liniştit şi prin sfaturile sale i-a dat o mare speranţă. Piatra cea grea ce-i atârnase de gât, s-a desprins şi a căzut. Simţea că are aripi, că zboară. S-au împărtăşit cu toată familia. Iar Chipul Cel Blând de pe bolta bisericii din copilărie îl invita cu braţele deschise. Acum Adam era ACASĂ! Aici erau părinţii, fraţii, surorile, aici era buiu cu mămuca, aici erau strămoşii. Aici era tot neamul său, ACASĂ, ţinut în palme de Cel cu Chipul Blând, susţinut şi îmbărbătat de Sfinţii, ale căror chipuri erau zugrăvite pe pereţii bisericii.

 Pr. Constantin Cojocaru

Notă: Numele persoanelor din povestire au fost modificate.

Sursă: Tineretul Ortodox