"Fericit băiatul care n-a umblat/ în sfatul băieţilor de la bloc"

Despre Marius Iordachioaia am mai vorbit, chiar dacă în treacăt. I-am mai citat din poeme chiar în rubrica de faţă, fiind printre puţinii (dacă nu chiar singurul) care am menţionat acest poet într-un cotidian. Era şi greu să fie remarcat de cineva. Nu publică prin reviste literare de profil, nu caută notorietatea prin cenacluri şi concursuri, iar volumul de poeme publicat nu de mult (mai degrabă fiind "somat", decât dorind acest lucru) nu a beneficiat nici de o promovare pe măsură, nici de atenţia criticilor (este vorba de "Jurnal de tresăriri", Editura Theosis, Oradea, 2011). Asta pentru că Marius Iordachioaia nu caută (şi nu-şi asumă) gingaşul şi nobilul statut de poet. Nu scrie poezie de dragul poeziei şi nici ca să uimească prin măiestria cu care croşetează, din firul cuvintelor, nemuritoare metafore. Marius Iordachioaia îşi doreşte să vorbească celor din jur (dar mai cu seamă tinerilor) despre Hristos: Mântuitorul, Vindecătorul, Iubitorul nostru Stăpân. Nu-şi propune a exulta virtuţile creştinismului şi fecundele întâlniri ale culturii cu Scriptura. El vine să le facă celor de azi (de pe stradă, din şcoală, de aiurea) un pic de cunoştinţă cu cel pe care-L numeşte cu duioşie ca fiind "Prietenul păcătoşilor"...

La început a fost un blog, "oameni şi demoni". L-am descoperit întâmplător, dorind să dau de urma unei poezii, "Metanie", care îmi sfredelise, delicat şi contrariant, inima. La vremea aceea nu era nici un detaliu despre autorul poeziilor găzduite acolo. Apoi, mi-a ascultat Domnul rugăciunea şi am ajuns să aflu cine e şi să-l cunosc pe Marius Iordachioaia - un om în floarea vârstei din Piatră Neamţ şi, mai ales, de pe la Pângăraţi, mănăstirea în care îşi pleacă des genunchii sub epitrahilul duhovnicului său. Şi l-am adus apoi în Iaşi, chiar la Serile Tălpalari pe care le-am reluat acum două zile (dar care vor continua, săptămânal, în fiecare marţi, de la orele 18.00). A ieşit pentru prima dată la o astfel de, să-i zicem, "conferinţă", dar a ţintuit publicul vreme de aproape patru ore, cum n-a mai reuşit nici un invitat în cei mai bine de trei ani de când ne adunăm în această biserică aflată sub ocrotirea Maicii Domnului. A vorbit despre cum s-a reapucat de scris poezie (debutase, cu multă vreme în urmă, dar a renunţat să fie "poet"), anume din dorinţa de a le vorbi tinerilor unui liceu despre Dumnezeu, într-o formă cât mai concisă şi cu mesaj cât mai consistent, ţinând cont de faptul că unii nu mai au răbdare să citească, adesea, nici măcar o pagină A4. Imprima câte un poem, iar un prieten al său, profesor de romana în liceu, le împărţea elevilor. Poemele erau (şi sunt) publicate şi pe blogul numit - deloc întâmplător - "oameni şi demoni", pentru că mulţi dintre elevi erau adepţi ai satanismului (sau fascinaţi de tot ce revarsa în lume puterile întunericului). Poemele sunau precum acesta: "Pe stradă/ oameni şi demoni/ printre frunzele moarte/ ce cad frame by frame/ trec/ continuu/ unii prin alţii.../ /dacă strigi un om/ vine un demon/ dacă spui: "mamăăă, ce de draci...!"/ vine ambulanţa/ /dacă întinzi o mână/ rămâi fără inimă/ /dacă vrei să iubeşti/ intră toamna în tine .../ /aşa că stai la ferestra şi plângi/ şi-ţi scrii strigătul pe geamul aburit/ aşteptând ca cei care/ se simt împovăraţi şi osteniţi/ de ei înşişi/ să se oprească o clipă în faţa bisericii / şi să-l vadă/ /şi/ lăsându-i afară/ pe demonii care nu-i pot urma aici/ să intre şi ei/ în acest han/ de la marginea/ nopţii" (Hanul de la marginea nopţii).

Unii elevi, captaţi de cuvintele poeziei, îşi deschideau sufletul către acel profesor sau către autor şi, după dialoguri în care îşi făceau curaj să vorbească despre probleme specifice vârstei, ajungeau în Biserică, fiind primiţi cu braţele deschise de către un părinte duhovnic atent şi delicat cu rănile fiecărui fiu risipitor în parte. Aşa se face că Marius Iordachioaia, venind cu teme care interesează cu adevărat pe tineri, a devenit, oarecum neprogramat, un fel de nou David care psalmodiază, dacă e nevoie, chiar şi în limba băieţilor de cartier: "Fericit băiatul care n-a umblat/ în sfatul băieţilor de la bloc,/ care în calea vecinilor vicioşi n-a stat/ şi n-a şezut în spălătoria de la ultimul etaj/ ca să înveţe să fie "om mare"/ din revistele pentru adulţi/ sticla de vodcă şi/ chiştocul trecut din mână în mână,/ care/ nu şi-a descoperit corpul înainte/ de a-şi vedea sufletul,/ /ci în cofetăria Domnului şi-a petrecut copilăria/ acolo unde se dă gratis Prăjitura/ care îndulceşte inima/ /şi o face atât de mare încât/ /în lăuntrul ei e destul loc/ /să te poţi juca cu Dumnezeu/ o veşnicie..." (Psaltirea urbană - Fericit băiatul). După cum a mărturisit şi la Serile Talpalari, Marius nu s-ar fi apucat de scris poezie creştină dacă ar fi găsit, în literatura consacrată, acele versuri care să ţintească direct în inima preocupărilor şi frământărilor tinerilor de azi. Dar, deşi valoroasă, poezia creştină are şi "defectul" de a fi contextuală, de a avea o adresabilitate mulată după experienţa de viaţă şi epoca în care respectivul autor a trăit. Şi e firesc să fie aşa. Aşa încât, putem spune că este printre puţinii autorii care scrie "de nevoie", pentru că nu a găsit la alţii cuvintele potrivite spre a pescui, din marea agitată a lumii, tinere suflete care se zbat, deşi în apă, precum peştele pe uscat (ca să folosim metaforă unui alt poet nemţean, preotul Dorin Ploscaru).

Viaţa noastră - o crimă perfectă?

Spuneam că nu am cunoştinţă de reacţii ale criticilor de specialitate la publicarea poemelor lui Marius Iordachioaia. A existat, totuşi, una, neconsemnată în scris, a unei astfel de somităţi care, mai ales după ce a lecturat poezia "După avort", a exclamat: "În sfârşit un poet care scrie din viaţă; cei mai mulţi scriu doar din cărţi". Iată poemul cu pricină: "erau doi pe o bancă tăcuţi şi fumau/ simţeau nevoia să se învăluie-n fum/ erau două absenţe care creşteau/ şi când genunchii li se-atingeau/ din inimi cădeau fire albe de scrum.../ apoi... el a desfăcut o sticlă de vin/ ea... a început să plângă încetişor/ fiecare se îmbată cu ce mai putea/ n-ajung ţigările pentr-un omor/ „totuşi acolo cineva se zbătea... se zbătea!"/ şi o rană cosmică între ei se mărea/ înlocuind deodată citadinul decor/ /cu un loc strâmt întunecos şi hain/ un pântec de fiară unde ei se iubeau/ cu mâinile pătimaş apucând şi rupând/ cu gurile flămânde muşcând şi sfărmând/ mădularele fragede... ale unui... străin.../ ...... /pe-o bancă doi tineri fumează şi stau/ cu ochii-n pământ suspină şi beau/ locul se umple de ură şi chin/ şi plină cu strigăte e sticlă de vin.../ /odată, pe-o bancă, doi tineri erau..." (după avort).

Astfel de imagini dramatice, precum cea de mai sus, sunt doar aspectul "de şoc" - întru trezirea cititorului la Viaţă - a poeziei lui Marius Iordachioaia. Există, în acelaşi timp, o componentă luminoasă, o dulce povestire a întâlnirii cu Hristos-Domnul în intimitatea rugăciunii sau în comuniunea euharistică: "e dimineaţă şi/ ca-n orice duminică/ se aude clopotul/ de la cantină/ săracilor cu duhul.../ /sfioşi aproape temători se strâng/ sub ploaia de priviri dispreţuitoare ale lumii/ toţi nebunii nătângii copiii întârziaţi care mai cred/ /că după o săptămână Dumnezeu /se simte tare singur şi/ e cu siguranţă/ foarte-nsetat şi flămând.../ /se-aşează la masă şi-ncep/ să-şi povestească plângând necazurile lor/ şi-apoi oftând adânc să guste/ o bucată de pâine stropită/ cu-n păhăruţ de vin.../ /şi pentru că e/ atât de greu să fii Dumnezeu/ şi-atât de obositor/ să fii om/ /seara/ când fiecare trebuie/ să se întoarcă la ale lui/ /Dumnezeu pleacă/ cu trupurile oamenilor/ /şi oamenii/ cu trupul Lui..." (Prietenii). Dacă îl zgâlţâna pe omul rătăcit în propria-i viaţă, care se îmbraca zilnic cu "trup de ţărână tot mai grea şi amară", e spre a-i trezi acestuia foamea şi setea de Hristos. Poetul (ca să-l numesc aşa cum nu-i place să fie numit) devine astfel un soi de ghid care, cu abilităţi de detectiv, îl ajută pe cel rănit să-şi descopere agresorul şi să acccepte ambulanta spovadei ce poartă spre Potirul vindecător. Sau, altfel spus, să constate, precum el însuşi a constatat pe propria-i piele, că "fără Hristos,/ viaţa fiecăruia dintre noi/ e o crimă perfectă".

Autor: Pr. Constantin Sturzu

Sursă: Ziarul de Iaşi

Sfinţii Zaharia şi Elisabeta

Sfântul prooroc Zaharia a fost fiul lui Varahie, preot din Legea veche, având femeie din fiicele lui Aaron pe Elisabeta, sora Anei, maica Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. Mărturiseşte de dânşii Sfânta Evanghelie că se aflau întru toate faptele bune, petrecându-şi calea vieţii fără prihană. Au fost, zice, amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând întru toate poruncile şi dreptăţile fără de prihană, iar dovadă a vieţii celei cinstite este Sfântul Ioan cinstitul şi slăvitul prooroc, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului. Scris este că "din rodurile lor îi veţi cunoaşte", ca şi rodul pomului celui bun nu este rău, ca să se împlinească ceea ce s-a zis: "Dacă rădăcina este sfântă, apoi sfinte sunt şi ramurile". Ramură cea sfântă, Ioan a crescut din rădăcină sfântă.

Acest sfânt Zaharia, tatăl Înainte Mergătorului, a fost preot în Ierusalim pe vremea împărăţiei lui Irod, fiind din neamul lui Avia, care a avut rândul săptămânii a opta. Iar despre rânduri, se povesteşte că împăratul David, văzând că se înmulţise seminţia lui Aaron într-aşa de mare număr, incât nu era cu putinţă ca toţi să slujească împreună în Biserică, a împărţit-o pe ea în douăzeci şi patru de rânduri sau de cete, ca unii după alţii să slujească toţi ţinându-şi săptămână în biserică.

Şi au ales dintre dânşii în fiecare ceata să aibă preotul sau mai mare. Deci fiecare ceata avea preoţi mai mult de cinci mii. Iar ca să nu fie între dânşii ceartă, care preot cu ceata să vă ţine întâia săptămână, care a doua, care a treia pană la douăzeci şi patru, aruncau sorţi şi după sorţi primea rândul său. Şi s-a ţinut o rânduială că această pană la venirea Mântuitorului care este legea cea nouă, pentru că preotul fiecărei seminţii îşi avea rândul său, după soarta strămoşului său. Deci a ieşit al optulea sortul părintelui Avia, din a cărui seminţie a fost născut Sfântul Zaharia, şi acesta ţinea al optulea rând al slujbei în biserică, fiind mai mare peste preoţii seminţiei sale.

Când slujea el în rândul săptămânii sale înaintea lui Dumnezeu, după datoria preoţiei a trebuit să tămâieze intrând în biserica Domnului, fiind adunată la rugăciune mulţime de popor. Şi iată, i s-a arătat lui îngerul Domnului, stând în partea dreaptă a altarului tămâierii. Văzându-l Zaharia s-a temut, dar îngerul a alungat frica de la dânsul, zicându-i: "Nu te teme, Zaharie!" Şi l-a mangiiat, spunându-i că rugăciunea lui este bineprimita înaintea lui Dumnezeu şi a plecat pe Dumnezeu spre milă, şi a cercetat pe Elisabeta, femeia lui, dezlegându-i ei legăturile nerodirii, fiind stearpă şi dându-i să nască fiu pe Ioan, cel de un nume cu darul, care prin naşterea sa a făcut bucurie nu numai părinţilor, ci şi la multe popoare. Mulţi se vor bucura de naşterea lui.

Îngerul a vestit lui Zaharia că fiul său va fi mare înaintea Domnului, nu cu creşterea trupului, ci cu a duhului. Că atât de înfrânat şi de postitor a fost, incât chiar cuvântul lui Dumnezeu a mărturisit despre dânsul: "A venit Ioan Botezătorul nici pâine mâncând, şi nici vin bând. Şi se va umple de Duhul Sfânt din pântecele maicii sale şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Acela va fi mergător înaintea lui Hristos, cu Duhul şi cu puterea lui Ilie, aducând Domnului popor desăvârşit".

Acestea toate auzindu-le Zaharia, se miră şi nu credea cele ce se grăiau de vreme ce Elisabeta era neroditoare şi amândoi erau bătrâni de ani. Şi a zis către înger: "După ce voi cunoaşte aceasta? Pentru că eu sunt bătrân şi femeia mea trecută în zilele ei". Şi răspunzând îngerul, i-a zis lui: "Eu sunt Gavriil, cel ce stau înaintea lui Dumnezeu, şi sunt trimis să grăiesc către tine şi să-ţi vestesc ţie aceasta. Şi, iată, vei fi mut şi nu vei putea grăi până la ziua în care se vor plini acestea, fiindcă nu ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la vremea lor". Zăbovind Zaharia în altar, într-o vorbire că aceasta cu îngerul, oamenii cei ce aşteptau în biserică se minunau. Ieşind, Zaharia le făcu semn că era mut şi poporul a cunoscut că preotul a văzut vedenie în biserică. Apoi, săvârşindu-şi slujba, Zaharia s-a întors la casa sa, pe care o avea în partea muntelui, la Hebron, cetatea Iudeei. Pentru că acea cetate era una dintr-acelea care căzuse în partea sorţului Iudei. (Luca 1).

După aceasta, împlinindu-se vestirea îngerească şi născându-se Ioan din cea neroditoare, când Zaharia i-a scris numele pe tăbliţă, îndată i s-a deschis gura lui şi i s-a dezlegat limba şi grăia, binecuvântând pe Dumnezeu. Şi umplându-se de Duhul Sfânt, a proorocit, zicând: "Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi a făcut izbăvire poporului Său şi a ridicat corn de mântuire nouă în casa lui David slugii sale, precum a grăit prin gura sfinţilor celor din veac prooroci ai lui. Şi tu, pruncule, prooroc al Celui Prea Înalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, să găteşti calea lui".

Iar când s-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleem, venind magii de la răsărit spuseră lui Irod de Împăratul cel de curând născut. Atunci Irod, trimiţând ostaşi în Betleem, ca să ucidă acolo pe toţi pruncii, şi-a adus aminte şi de Ioan, fiul Zahariei, de care ştia bine. Căci auzise el de toate cele ce se întâmplase în vremea naşterii lui Ioan, pentru că a cuprins frica pe toţi cei ce locuiau împrejur şi în toată partea cea de la munte a Iudeei se spuneau acele lucruri de mirare şi i s-au spus chiar şi lui Irod. Şi toţi cei ce auzeau îşi ziceau în inimile lor: "Oare ce va să fie pruncul acesta?" Aducându-şi aminte în acea vreme Irod de Ioan, a zis întru sine: "Nu cumva acela va fi împăratul Iudeei?"

Gândind să-l ucidă pe el, a trimis într-adins ucigaşi la casa lui Zaharia, dar n-au aflat trimişii pe Sfântul Ioan, pentru că începându-se în Betleem acea fără de Dumnezeu ucidere de prunci, glasul şi ţipetul s-au auzit în Hebron, cetatea Iudeei, pentru că nu era aşa departe, şi pricina ţipetului aceluia s-a ştiut. Şi, îndată, Sfânta Elisabeta, apucând pe pruncul Ioan care avea atunci un an şi jumătate, a fugit în munte.

Iar Sfântul Zaharia era atunci în Ierusalim, slujind după obicei în biserică, în rândul săptămânii sale, care în acea vreme îi căzuse. Deci, ascunzându-se Elisabeta în munte, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu ca s-o apere pe ea şi pruncul. Când a văzut de sus pe ostaşi cu dinadinsul căutând-o şi apropiindu-se, a strigat către muntele cel de piatră care era acolo: "Munte al lui Dumnezeu, primeşte pe maica cu pruncul!" Şi îndată s-a desfăcut muntele şi a primit-o pe ea înăuntrul său şi a ascuns-o de ucigaşii cei ce o căutau.

Ostaşii, neaflând pe cea căutată, s-au întors deşerţi la cel ce i-a trimis pe ei. Atunci Irod a trimis la Zaharia în biserică, zicând: "Dă-mi mie pe fiul tău Ioan". Iar Sfântul Zaharia a răspuns: "Eu acum slujesc Domnului Dumnezeului lui Israel, iar pe fiul meu nu-l ştiu unde este". Iar Irod, mâniindu-se, a trimis la dânsul a doua oară şi a poruncit, de nu-şi va da Zaharia fiul, apoi să-l ucidă chiar pe el. Şi s-au dus nişte ucigaşi sălbatici că fiarele, sarguindu-se să-şi săvârşească porunca şi ziceau cu mânie către preotul lui Dumnezeu: "Unde ai ascuns pe fiul tău? Dă-ni-l nouă, că porunceşte împăratul. Iar de nu ne vei da fiul, apoi tu însuţi vei muri". A răspuns Sfântul Zaharia: "Voi veţi ucide trupul, iar Domnul va primi sufletul meu". Şi îndată ucigaşii repezindu-se, după porunca lui Irod, l-au ucis pe el între templu şi altar. Iar sângele lui care s-a vărsat pe marmură s-a închegat şi s-a făcut ca piatra spre mărturie lui Irod şi spre veşnica lui osândire. Iar Elisabeta, acoperindu-se de Dumnezeu, petrecea în muntele cel ce se desfăcuse împreună cu Ioan, unde, după dumnezeiasca porunca, li se făcuse peşteră şi curgea izvor de apă. Şi a crescut un finic deasupra peşterii, plin de roade. Când era vreme de mâncare, se pleca pomul acela jos, dandu-şi spre mâncare rodul sau, apoi iar se ridica în sus.

După patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, mama Înainte Mergătorului, şi-a dat sfârşitul în aceeaşi peşteră. Iar Sfântul Ioan a fost hrănit de un înger până la creşterea lui, şi l-a păzit în pustie, până la ziua arătării sale către Israel.

Sursă articol: Creştin Ortodox.

Pilda lucrătorilor celor răi

APOSTOLUL

I CORINTENI, 16, 13-24

Fraţilor, privegheaţi, staţi tari în credinţă, îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă. Toate ale voastre cu dragoste să se facă. Vă îndemn însă, fraţilor, - ştiţi casa lui Ştefanas, că este pârga Ahaei şi că spre slujirea sfinţilor s-au rânduit pe ei înşişi - ca şi voi să vă supuneţi unora ca aceştia şi oricui lucrează şi se osteneşte împreună cu ei. Mă bucur de venirea lui Ştefanas, a lui Fortunat şi a lui Ahaic, pentru că aceştia au împlinit lipsa voastră şi au liniştit duhul meu şi al vostru. Cunoaşteţi bine deci pe unii ca aceştia. Vă îmbrăţişează Bisericile Asiei. Vă îmbrăţişează mult, în Domnul, Acvila şi Priscila, împreună cu Biserica din casa lor. Vă îmbrăţişează fraţii toţi. Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă. Salutarea cu mâna mea, Pavel. Cel ce nu iubeşte pe Domnul să fie anatema! Maran atha (Domnul vine)! Harul Domnului Iisus Hristos cu voi. Dragostea mea cu voi toţi, în Hristos Iisus. Amin!

EVANGHELIA

MATEI, 21, 33-44

Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie şi a împrejmuit-o cu gard; a săpat într-însa teasc, a clădit un turn de pază şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit vremea roadelor, a trimis pe sljitorii săi la lucrători, ca să ia partea lui de roade; dar lucrătorii, punând mâna pe sljitori, pe unul l-a bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. Din nou a trimis pe alţi slujitori, mai mulţi decât cei dintâi, şi le-au făcut şi acelora tot aşa. La urmă a trimis la ei pe fiul său, zicând: se vor ruşina de fiul meu; însă lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: acesta este moştenitorul, veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: pe cei răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care-i vor da roadele la vremea lor. Iisus le-a zis: n-aţi citit niciodată în Scripturi că piatra pe care au aruncat-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului? De la Domnul s-a făcut aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri. De aceea vă spun vouă că se va lua de la voi împărăţia lui Dumnezeu şi se va da neamului care va aduce roadele ei. Şi cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma; iar peste care va cădea ea, pe acela îl va spulbera.

*

PF Daniel -  Predică la Duminica a XIII-a după Rusalii  - text 

Părintele Ilie Cleopa - Predică la Duminica a XIII-a după Rusalii - text 

IPS Bartolomeu Anania - Pilda lucrătorilor celor răi - audio

Duminica vindecării lunatecului

APOSTOLUL

I CORINTENI, 4, 9-16

Fraţilor, mi se pare că Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă, înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste! Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, lepădătura tuturor, până astăzi. Nu ca să vă ruşinez vă scriu acestea, ci ca să vă dojenesc, ca pe nişte copii ai mei iubiţi. Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos. Deci vă rog să-mi fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos.

EVANGHELIA

MATEI 17, 14-23

În vremea aceea, iată s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatec şi pătimeşte rău: de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: o, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi l-a certat Iisus şi diavolul a ieşit din el, şi copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela. Atunci, apropiindu-se de Iisus când era singur, ucenicii I-au zis: de ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: din pricina necredinţei voastre; căci adevărat vă spun vouă că: de veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia, mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi cu neputinţă pentru voi. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau ei Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului are să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Iar ucenicii s-au întristat foarte.

IPS Bartolomeu Anania - Predică la Duminica vindecării lunatecului - audio 

P.F. Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române - Predică la Duminica a X-a după Rusalii - text

Părintele Constantin Galeriu - Predică la Duminica vindecării lunatecului - text

Sursă Apostol şi Evanghelie: Doxologia