Scurtă interpretare teologică a naţiunii - Părintele Dumitru Stăniloae

foto: Larisa Belova (OrthPhoto)

Sfintele Paşti, 1934

Toate câte sunt pe lume sunt opera lui Dumnezeu. Creștinul cu dreapta înțelegere nu disprețuiește nici una din componentele cosmosului, ci din toate vede strălucind slava și înțelepciunea dumnezeiască. Izolarea de lume și disprețul ei, retragerea în eu și închiderea ferestrelor dinspre lume, nu țin de experiența autentic religioasă. Retragerea asceților ortodocși are numai o însemnătate metodică: ea urmărește doar refacerea personalității, regăsirea punctului central spiritual din care apoi să privească lumea și să-și îndrepte acțiunile pline de dragoste asupra ei. Ascetica ortodoxă derivă din ideea că omul e centrul și stăpânul lumii create, dar că prin păcat a căzut în robia lumii, lunecând din punctul arhimedic din care e capabil să supraprivească lumea și s-o stăpânească, în angrenajul fără orizont și fără libertate al marii mașini care e necesitatea naturală. Readucerea comandantului în postul de comandă, dar nu izolarea lui de lume, este scopul asceticii creștine. Toți sfinții, adică aceia care au depășit stadiul retragerii metodice, au activat în lume cu dragoste nemărginită și s-au bucurat de toate câte vedeau, cu nevinovăție de copil. Sf. Serafim al Sarovului, marele ascet și sfânt rus din veacul XIX de pildă, numea pe oricine venea la sine „comoara mea” și „bucuria mea”. „Aceste apelațiuni nu erau o simplă expresie a bucuriei unui suflet transfigurat de asceză: pentru Sf. Serafim chipul lui Dumnezeu se descoperea în fiecare om și acest chip constituia pentru el o reală și adevărată ”bucurie de Domnul”. (N.V.Iljin: Sf. Serafim al Sarovului, Ymca Press, Paris, 1930, pag. 49, în rusește).

Cu adevărat minunată și sublimă este lumea cu toate câte o constituie. E drept, Dumnezeu n-a creat-o pentru a Se împlini pe Sine, pentru a-Și desăvârși viața Sa internă care n-ar fi fost deplină fără lume; creația n-a fost o necesitate naturală pentru ființa dumnezeiască. Dar libertatea aceasta a lui Dumnezeu de necesitate naturală, nu înseamnă că lumea a fost creată întâmplător sau arbitrar, ca o jucărie inventată ad-hoc de Dumnezeu care Se plictisea, dintr-un capriciu de un moment, ci are o temelie adâncă în Dumnezeu și realizează o idee eternă a Lui.

Lumea aceasta întreagă e după conținutul ei eternă. Toate lucrurile din ea sunt cugetate etern de Dumnezeu, ideile lucrurilor din lume constituie materialul cugetării ființiale a lui Dumnezeu, sunt nedespărțite de ființa Lui. Teologul rus S. Bulgakov numește organismul ideilor dumnezeiești, viața aceasta intern dumnezeiască, autodescoperirea ființei dumnezeiești în Sine însăși, Sofia necreată. Iar de lume spune că este exact aceeași Sofie, dar în forma creată.

Cosmosul este tot lumea dumnezeiască, dar pusă în stare de devenire în afară de Dumnezeu. „Crearea lumii constă metafizic în aceea că Dumnezeu a pus lumea Sa dumnezeiască proprie în forma de devenire” (Mielul lui Dumnezeu, Paris, Ymca Press 1933, ed. rusă, pag.149).

Dar între lumea creată și cea necreată nu e numai apropierea dintre copie și model, ci una și mai strânsă. Lumea dumnezeiască nu e un model static, ci e un complex de forțe dinamice. Ele activează de la granița metafizică a lucrurilor, mânând dezvoltarea acestora din urmă spre forma care se află realizată în ele din eternitate. Dacă o persoană, sau o plantă se dezvoltă într-un anume fel și până la un anume grad, aceasta nu se datorește numai întâmplării oarbe și influențelor externe, ci modelului forță care, de dincolo de granița metafizică a acelei persoane sau plante, a străbătut în ea și-i orientează organizarea și asimilarea influențelor externe într-un sens mai dinainte determinat. Mai mult chiar: orice persoană sau lucru cuprinde forma sa întreagă în fiecare moment al dezvoltării, numai că în diverse stadii ale desfășurării. Copilul implică în sine forma sa deplină de la adânci bătrânețe, iar în pântecele maicii sale de asemenea. Se poate merge așa până la punctul inițial, de limită: în embrionul minuscul se include forma desăvârșită a exemplarului. Iar dincolo de embrionul din stadiul inițial, dincolo nu în sens spațial, ci metafizic, e alt model, modelul spiritual, modelul-forță din care își ia puterea embrionul creat.

Așadar, modelul spiritual, modelul-forță, oricât de treptat conduce dezvoltarea unui exemplar de vietate, totuși în momentul inițial, în momentul creației a făcut un pas uriaș, a făcut în fond totul: a scos la evidența creată și ipostatică un lucru, care e chipul său.

Misterul acesta apare în toată adâncimea lui când medităm la creația propriu-zisă a lumii. Prin acțiunea modelelor-forță apar deodată germenii creați ai copiilor lor; apar deodată chipurile lor, nedezvoltate. Chipurile acestea nu sunt o iradiere a modelelor, dar nici iradierea nu lipsește din chipuri, căci o comunicare de forță de la modele la chipuri trebuie să aibă loc. S-a făcut aici un transcensus misterios, o trecere de la un plan la alt plan cu totul eterogen.

Dar în embrionul unui exemplar nu se cuprinde numai forma deplină a acelui exemplar, ci, ca potențe, și ale exemplarelor ce vor descinde din el.

Astfel creația propriu-zisă n-a constat într-o arătare a lumii în forma ei deplin dezvoltată, cu toate speciile și varietățile lucrurilor din ea. Dumnezeu a creat numai semințele lucrurilor, dar în aceste semințe se cuprind potențial toate formele ulterioare ale lor. Dezvoltarea aceasta se face printr-o colaborare a lui Dumnezeu ca proniator, cu lumea. Ceea ce este de la început în Dumnezeu deplin descoperit și dezvoltat, în lume se arată pe rând, în timp. Dezvoltarea lumii e o descoperire în timp a formelor care există etern.

În ce privește pe om în special, Dumnezeu a creat la început pe Adam și Eva. Dar în ei se cuprindeau potențial toate națiunile. Acestea sunt descoperiri în timp ale chipurilor care există etern în Dumnezeu. La baza fiecărui tip național acționează un model dumnezeiesc etern pe care acea națiune are să-l realizeze și în sine cât mai deplin. Nu știu cât de departe au ajuns cercetările de laborator referitoare la deosebirea sângelui la diferite rase sau chiar popoare. Dar chiar dacă deosebirile ar fi materialmente prea infime pentru a putea fi sesizate cu instrumentele de până acum, e de la sine înțeles că precum există alte deosebiri anatomice destul de remarcabile între diferitele rase, vor fi existând și deosebiri în sângele (fără ca să se întindă până la spargerea unității neamului omenesc) care stă la baza organizării sistemului osos, precum e de la sine înțeles că deosebirile fizice corespund unor deosebiri în puterile psihice și spirituale, care sunt ultimele forțe imanente ce conduc organizarea corpului.

Într-un singur caz n-ar fi națiunile de la Dumnezeu și ar trebui să luptăm împotriva lor: când diversificarea omenirii în națiuni ar fi o urmare a căderii în păcat, ar fi o deviere de la calea pe care vrea Dumnezeu să dezvolte omenirea. În cazul acesta datoria tuturor creștinilor ar fi să scoată omenirea din această stare păcătoasă, să contopească națiunile într-una singură.

Este diversificarea omenirii în națiuni un păcat, sau o urmare a păcatului? Ar fi de ajuns să respingem această presupunere cu simpla provocare la legea universală a treptatei diversificări a faunei și a florei. Legea aceasta nu e plauzibil să fie contrară voii lui Dumnezeu, mai ales că diversificările acestea manifestă cel mai adesea o înnobilare a trunchiului de bază, nu o decădere a lui. Dar răspunsul se poate da și altfel: păcatul sau răul e de alt ordin decât unitatea sau diversitatea. El înseamnă stâlcire, desfigurare a lucrului dat, a existenței produse de alte puteri. Este specificul național o stâlcire a umanului, o decădere din ființa omenească? Ar fi, când acest specific național s-ar prezenta ca ceva vicios, meschin, fără înălțimi și purități de simțire și de gând. Cine nu știe însă că nimic josnic nu se află în felul specific cum percepe și reacționează în lume membrul unei anumite națiuni? În simțirea doinei românești și în hora noastră nu cred că e ceva păcătos, sau dacă e și așa ceva, aceasta nu e caracter național, ci omenesc. Națiunea în faza păcatului are manifestări păcătoase, pentru că natura omenească în general, cu toate diversificările în care se înfățișează, este păcătoasă. Scoaterea oamenilor din starea păcătoasă nu se face prin anularea calităților naționale, ci prin îndreptarea naturii omenești în general. Dacă ar fi ceva păcătos în însuși specificul național, atunci nu s-ar mai putea face deosebire între buni și răi în cadrul unei națiuni, căci toți ar fi răi.

Chestiunea îmi pare atât de evidentă, încât socotesc de prisos să mai insist.

Se pune problema greu de descurcat a raportului între național și uman. Naționalul nu întunecă umanul, nu-l extermină? Iar dacă umanul rămâne, nu cumva e naționalul o simplă iluzie, ceva de suprafață, pe care să-l poți lepăda în oricare moment voiești?

E de remarcat întâi că nu există om anațional. Nici Adam, măcar, n-a fost anațional, ci a vorbit o limbă, a avut o anumită mentalitate, o anumită construcție psihică și trupească. Un om pur, necolorat din punct de vedere național, fără determinante naționale, este o abstracție. Așa cum nu poate exista un măr fără determinanțele unui anumit soi, așa nu poate exista un om fără determinanțele individuale.

Umanul există numai în forma națională, colorat național, așa cum există numai determinat individual. Nu se pot extrage la un individ sau la o națiune determinanțele individuale sau naționale pentru a lăsa umanul pur. Ar însemna să distrugi însuși umanul. Naționalul sau individualul e însuși umanul, care are, în mod necesar, o anumită calitate. Un uman fără calitate nu există. Individul sau membrul unei națiuni e uman, e înțelegător al celorlalți oameni, ai altor națiuni, nu printr-o depășire a calității sale individuale sau naționale, printr-o coborâre undeva în substratul pur uman al personalității sale, ci în starea în care este. Un român, când simte milă față de un ungur, în mila lui e tot român; sentimentul de frăție umană care simte că-l leagă de un ungur, e un sentiment colorat românește, nu e anațional.

Ceea ce înțelegerii noastre pare antinomic, în lupta una cu alta, umanul și naționalul, sau, cu alte cuvinte, identitatea dintre oameni și deosebirea dintre națiuni, în realitate sunt unite inseparabil, în chipul cel mai intim și mai misterios, cu menținerea deplină a amândurora; numai o minte simplistă nesocotește unul sau altul din termenii antinomiei.

De aici urmează că armonia între națiuni nu e exclusă, ci foarte posibilă, căci ele sunt aceeași umanitate stând în diferite forme, determinată, în mod necesar, aici într-un fel, dincolo în altul.

Națiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanță din spiritualitatea Sa nesfârșită. Le vom suprima noi, vrând să rectificăm opera și cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ține la existența fiecărei națiuni, propovăduind armonia lor, căci armonie deplină este și în lumea ideilor dumnezeiești.

Sursa: Bucovina Profundă

“IUBIREA NEBUNA” A LUI DUMNEZEU si TAINA SLUJIRII: “A te darui, fara sa te impui…”. Parintele Staniloae despre SENSUL CRUCII ca IMPREUNA-PATIMIRE ODIHNITOARE: “Numai Crucea darama zidul; Biserica sta pe iubirea rastignita” (I)

“Crucea Ta, Doamne, s-a preaslavit cu puterea Ta nespusa, ca smerenia Ta mai presus decat toata puterea s-a aratat, prin care cei puternici s-au zdrobit de Pamant si saracii la cer s-au ridicat” (Octoihul, glas 1, duminica, cantarea 9).

Crucea este germenul oricarei impacari, poarta comuniunii dintre toti oamenii, depasirea intregii singuratati

“Crucii Tale ne inchinam, Stapane, si sfanta Invierea Ta o cantam si o marim!” (Inaltarea Sfintei Cruci, 14 septembrie).

“Trebuie restaurata comunicarea dintre oameni. Acest lucru este cu putinta numai prin compasiune, suferind pentru ei, jertfindu-ne pentru ei; doar astfel poti deschide poarta celuilalt. Oamenii sunt foarte neincrezatori. Numai o dovada de iubire care merge pana la jertfa prin care omul se daruie celuilalt poate castiga inima celuilalt. Atunci insa Il imitam pe Hristos“. Dar aceasta “imitatie” a lui Hristos este o unire cu El; trebuie ca Hristos sa Se incorporeze in noi si sa ne refaca in Sine dupa El, Modelul nostru originar.

Slava Crucii

Crucea este usa Imparatiei cerurilor. Trebuie sa regasim sensul Crucii ca biruinta asupra mortii spirituale, biruinta a iubirii. “Avem adeseori o reprezentare partiala despre Cruce si despre taina ei redusa la faptul de a suporta o asceza, de a ne infrana de la placeri, de la tot felul de satisfactii. Exista insa si un alt sens al Crucii: compasiunea pentru celalalt. Cu siguranta insa nu putem face totul pentru celalalt daca tinem la placerile noastre egoiste, daca omul este legat de lacomie, pofta de stapanire, mandrie. Aceasta arata insa numai aspectul negativ al Crucii. Pot sa ma apropii de celalalt fara sa-i vorbesc despre Cruce, aratandu-i insa ca sunt gata la toate sacrificiile pentru el. Daca este bolnav, ma voi duce la el, voi ramane impreuna cu el. Celalalt poate suporta el insusi greutati, persecutii, somaj… Iar eu pot sa port impreuna cu el aceasta Cruce.

Inima celuilalt poate fi miscata daca vede ca eu port o Cruce pentru el. Atunci el va intelege sensul Crucii fara ca eu sa ii spun ca tocmai Crucea este cea care ma impinge sa fac aceasta. O fac pur si simplu.

Sa nu le predicam doar oamenilor sa-si ia Crucea, ci sa o luam noi insine ajutandu-i pe ceilalti. Voi ajunge astfel la convingerea ca aceasta Cruce nu este o suferinta pentru mine. Sufar pentru celalalt, dar aceasta suferinta pentru el ma bucura, ma odihneste, cum spune un monah de la Athos.

Daca trec pe langa el, daca nu raman impreuna cu el, daca nu-l ajut, voi suferi toata viata. Poate ca el se va pierde pentru totdeauna. Va spune: <<Ce fel de preot e acesta? Ce fel de crestin e acesta?>> Astfel, atunci cand sufar pentru el sunt multumit. De aceea Hristos pe Cruce e linistit; Sfantul Chiril al Alexandriei spune ca El a adormit”.

“Somn invietor in mormant dormind, Hristoase Doamne, din cel greu somn al pacatului ai sculat tot neamul omenesc cel pacatos” (Sambata Mare, Prohodul, starea a 2-a).

Desigur, pe Cruce Hristos spune si cuvantul: “Dumnezeul meu, pentru ce M-ai parasit?” (Mc 15, 34). Dumnezeu traieste impreuna cu mine, omul, faptul de a se simti parasit de Dumnezeu. Slava Tie, Hristoase Dumnezeul nostru, Care ai vrut sa impingi tagaduirea de sine pana intr-acolo!

“Hristos a vrut sa dea oamenilor asigurarea faptului ca Dumnezeu nu vrea sa intervina pentru Fiul Sau; nu vrea sa-L razbune. Dumnezeu e lipsit de aparare in fata respingerii oamenilor; nu Se apara pe Sine Insusi. Putea interveni, dar nu vrea sa o faca. Vrea sa dea exemplu suferind pentru oameni, necomportandu-se ca un om, nefiind supus reactiilor.” Isi iubeste Fiul, dar nu-L prefera oamenilor. Il lasa in suferinta.

Cand Hristos spune: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!”, El afirma ca Dumnezeu exista: “El spune atunci oamenilor: <<Tatal Meu nu vrea sa reactioneze impotriva rautatii voastre: nu vrea sa va pedepseasca nici chiar pentru a-L apara pe Fiul Sau>>. Dumnezeu prefera mantuirea oamenilor odihnei Fiului Sau.“

Aceasta dimensiune a “iubirii nebune” a lui Dumnezeu pentru oameni a fost subliniata de Nicolae Cabasila in secolul al XIV-lea. Acest autor duhovnicesc bizantin scrie ca trebuia ca Dumnezeu

“sa faca sa nu fie trecuta cu vederea aceasta iubire, aratandu-i nemarginirea si convingandu-ne ca ne iubeste cu o iubire neasemanata. Atunci gaseste aceasta lepadare de Sine, Se straduieste si Se lasa sa indure rele si incercari pentru a-i atrage, dupa ce i-a convins de iubirea Sa pe cei pentru care a suferit, chiar pe oamenii care fugeau de Bunatatea prin excelenta, convinsi ca erau urati“. (Viata in Hristos)

Oamenii cred ca Dumnezeu este indiferent, incapabil de a suferi pentru ei. Satana, care este “tatal minciunii” (In 8, 44), Il calomniaza pe Dumnezeu in fata oamenilor. Pentru a-Si arata bunatatea si iubirea Sa de oameni, Dumnezeu li se infatiseaza lipsit de aparare si sufera pentru ei.

“Multi spun: exista un Dumnezeu, dar El nu este bun, pentru ca ingaduie suferinta. E un lucru de neinteles pentru lume. In taina Crucii se manifesta bunatatea lui Dumnezeu. El nu pedepseste, nu reactioneaza, accepta totul, chiar suferinta, chiar moartea Fiului Sau din iubire pentru oameni. Daca omul nu se mantuieste, e pentru ca ramane indiferent la aceasta.”

“Valoarea persoanei este vesnica. Daca o diminuam in Dumnezeu, o diminuam si in om. Aici se arata valoarea numelui. In fiecare Sfanta Taina persoana este numita cu numele ei, fiind astfel pusa in valoare pentru totdeauna. Daca persoana are o valoare pentru Dumnezeu, ea are o valoare vesnica. Cata vreme nu luam in serios persoana, nu suntem cu adevarat oameni si-L dispretuim pe Dumnezeu ca Persoana. Mantuirea nu priveste specia umana, ci persoanele. Crestinismul vede valoarea vesnica a omului pentru ca vede importanta persoanelor.

Persoana nu se lasa cunoscuta in intregime in actele ei de iubire si de libertate, ea este totdeauna surprinzatoare, totdeauna noua. Nu este un obiect. E mai aproape de noi decat un obiect si, in acelasi timp, ramane extrem de misterioasa. Pe masura ce o cunosc, isi dezvaluie profunzimile, posibilitatile ei surprinzatoare. Se adanceste. Dumnezeu e simtit ca o persoana foarte apropiata, Care vine la noi si Se ingrijeste de noi.

Persoana nu poate fi izolata. Ea nu exista decat in comuniune. Se realizeaza pe masura interesului ei pentru celalalt si a interesului celuilalt pentru ea. E taina Sfintei Treimi. Hristos arata valoarea vesnica a persoanei umane facandu-se omul personal, cum spune Sfantul Teodor Studitul. In Hristos avem adevarata umanitate, o umanitate cat se poate de personala; si avem de asemenea revelatia Numelor personale ale lui Dumnezeu: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, intru Care e botezat orice crestin. Dumnezeu este numit; si omul este numit. Numele apartine relatiei bipersonale. Dumnezeu Isi descopera Numele Sau si invoca numele persoanei umane daruindu-i-se.

E aici legatura intre Taina Crucii si Taina persoanei. Pe pamant omul trece prin multe incercari. Fiecare sufera o cruce. Ea este grea si lipsita de semnificatie pentru cel care nu are pe cineva sa-l mangaie. Daca ar gasi alaturi de sine o astfel de persoana, Crucea i-ar deveni mai usor de suportat descoperindu-i-se insusi sensul Crucii. Sensul pozitiv al Crucii este acela de a ne ingadui sa ne realizam ca oameni.

“Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi…. Caci jugul Meu e usor si sarcina Mea este usoara“ (Mt 2, 28-30)

“Nu ne putem realiza fara comunicarea noastra celuilalt. Nu putem deschide poarta celuilalt, nu putem darama zidul care-l inchide pe celalalt si zidul care ne inchide pe noi insine, fara experienta Crucii. Hristos a daramat zidul despartitor. Numai Crucea darama zidul. Intram in viata prin comunicarea cu celalalt. Intram la Dumnezeu prin Cruce, primind de la Hristos puterea de a-L insoti. Civilizatia de astazi sufera de aceasta izolare a omului.

Am vazut un spital modern. Am fost izbit de tehnicile extraordinare. Din intamplare, am observat printr-o usa deschisa doua femei intinse, aproape epuizate, neputand sa-si tina ochii deschisi. Nici o persoana alaturi de ele sa le spuna un cuvant….

Nu putem inlocui persoana prin tehnica. Prefer sa raman in saracia mea, dar sa fiu impreuna cu sotia si fiica mea. Pentru aceasta e nevoie de iubire, e nevoie de daruire. Lucru greu, fiindca-mi jeneaza comoditatea. Dar daca evit sa fiu aproape de celalalt, atunci voi suferi poate chinuri vesnice. Crucea care ma mantuieste nu este suferinta mea, ci suferinta celuilalt; sufera el pentru mine sau sufar eu pentru el. Hristos a suferit pe Cruce pentru ceilalti- nu pentru Sine Insusi sau pentru un grup anume in dispretul unui alt grup.”

“Omul poate indura boala, dar duhul abatut cine-l va ridica?” (Pilde 18, 14)

Sursa: Cuvantul Ortodox

Predică la Duminica a IV-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului) / Cuvânt teologic al părintelui Dumitru Stăniloae

Apostolul

Fraţilor, izbăvindu-vă de păcat, v-aţi făcut robi ai dreptăţii. Omeneşte vorbesc, pentru slăbiciunea trupului vostru. Căci precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fărădelegii, spre fărădelege, tot aşa faceţi acum mădularele voastre roabe dreptăţii, spre sfinţire. Căci atunci, când eraţi robi ai păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate. Deci ce roadă aveaţi atunci? Roade de care acum vă e ruşine; pentru că sfârşitul acelora este moartea. Dar acum, izbăviţi fiind de păcat şi robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveţi roada voastră spre sfinţire, iar sfârşitul, viaţă veşnică. Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru.

Evanghelia

Matei 8, 5-13

În vremea aceea, când a intrat Iisus în Capernaum, iată că s-a apropiat de Dânsul un sutaş, rugându-L şi grăind: Doamne, servitorul meu zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se. Iisus i-a zis: voi veni şi-l voi tămădui. Dar sutaşul, răspunzând, a zis: Doamne, eu nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci zi numai cu cuvântul şi se va tămădui servitorul meu; căci şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i zic acestuia: du-te, şi se duce; şi celuilalt: vino, şi vine; şi servitorul meu zic: fă aceasta, şi face. Auzind acestea, Iisus S-a minunat şi a zis celor care veneau după Dânsul: adevărat vă spun vouă: nici în Israel n-am găsit atâta credinţă. Drept aceea vă spun că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi se vor odihni cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob, în împărăţia cerurilor; iar fiii împărăţiei vor fi izgoniţi în întunericul cel mai din afară, acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: du-te, şi, după ce ai crezut, fie ţie! Şi s-a tămăduit servitorul lui în ceasul acela.

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae: Vindecarea aproapelui prin rugăciunea altora

“Rugaţi-vă unii pentru alţii“ (Iacob 5, 16)

“Sfânta Scriptură ţine în mare cinste rugăciunea. Pe fiecare pagină vorbeşte despre puterea şi roadele rugăciunii. În rugăciune se înfăptuieşte legătura omului credincios cu Dumnezeu. Pentru omul care se află în starea de rugăciune, Dumnezeu nu mai este numai o temă de gândire, ci o realitate prezentă în faţa lui. În momentele de rugăciune creştinul nu este singur, chiar dacă nu e în legătură cu nimeni dintre oameni, ci vorbeşte cu Dumnezeu, mai bine zis este în dialog cu Dumnezeu, întrucât nu numai el vorbeşte către Dumnezeu, ci şi Dumnezeu vorbeşte către el, răspunzând cu făgăduinţele, cu asigurările şi cu mângâierile Lui la cererile celui ce se roagă, la grijile şi la durerile acestuia.

De aceea, din rugăciune îi vine celui ce se roagă liniştire, răbdare, nădejde şi înseninare, oricare ar fi necazurile care îl învăluie; îi vine răbdare în a suporta greutăţile şi putere de a stărui în efortul pentru învingerea lor. Prin rugăciune, puterea lui Dumnezeu se comunică omului care se află în convorbire cu El.

De cele mai multe ori omul credincios nu se roagă numai pentru sine, ci şi pentru alţii. Chiar şi atunci când se roagă pentru sine, se roagă să fie folositor altora. La rândul ei, grija pentru alţii în rugăciunea lui, dragostea de alţii, dă un plus de putere celui ce se roagă, face ca rugăciunea lui să fie şi mai caldă.

Despre puterea deosebită a rugăciunii făcute pentru alţii amintim cuvintele pline de un bogat şi adevărat conţinut ale Sfântului Apostol Iacob, cuprinse în epistola sa: „Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că multă putere are rugăciunea dreptului în lucrarea ei“ (Iacob 5, 16).

Dumnezeu, Care a creat şi susţine prin suflet viaţa şi organizarea trupului, Îşi comunică puterea întăritoare şi susţinătoare a sufletului şi prin acesta puterea de susţinere şi de refacere a organizării echilibrate a trupului, prin firul rugăciunii. Prin acest fir se înfăptuieşte transfuzia de putere de la Dumnezeu la sufletul şi trupul nostru. Dumnezeu poate aduce astfel prin rugăciune o îndreptare sau o întărire în starea tulburată sau slăbită a trupului, făcând ca substanţele infuzate în el ca medicamente să se încadreze deplin în organismul trupului şi să-i refacă echilibrul tulburat, sau să restabilească acest echilibru chiar şi atunci când substanţele medicale infuzate se dovedesc fără efect. De câte ori nu ne spun medicii: trebuie să-ţi menţii curajul, trebuie să fii optimist, să ai încredere, trebuie să te fereşti de supărări, nu te lăsa deprimat de insuccese, de piedicile ce ţi se pun de către cei ce nu-ţi vor binele, de durata bolii! Fără aceasta, medicamentele nu-ţi pot fi de mare folos.

Dar când poate câştiga credinciosul mai multă încredere, decât atunci când simte prin rugăciune că este în comuniune cu Dumnezeu? Sfântul Apostol Iacob spune direct că prin rugăciune nu ne vindecăm numai pe noi înşine, ci şi unii pe alţii. Aceasta pentru că rugăciunea făcută pentru alţii, când este însufleţită de o mare grijă iubitoare faţă de ei, este mai puternică decât rugăciunea pentru noi înşine. Rugăciunea aceasta este plină de forţă şi de efect, spune Sfântul Apostol Iacob. Dacă rugăciunea în general nu este o simplă înşirare de cuvinte, ci e plină de putere, cu atât mai mult rugăciunea pentru alţii poartă în ea putere, poartă puterea fiinţei noastre, mobilizată şi sporită de puterea lui Dumnezeu, spre cei pentru care o facem.

Gândul şi cuvântul nostru bun îndreptate spre altul îi duc aceluia putere, căci noi nu suntem separaţi unul de altul în planul nevăzut, atunci când suntem legaţi prin iubire. Cu atât mai mult îi duc aceluia puterea gândul şi cuvântul nostru, când sunt gând şi cuvânt de rugăciune, când îl prindem şi pe acela în legătura noastră cu Dumnezeu. Atunci, de la noi la el curge nu numai puterea fiinţei noastre, ci şi puterea lui Dumnezeu care e în noi prin rugăciune.

În rugăciunile ce le facem unii pentru alţii nu ne unim numai cu Dumnezeu, ci şi unii cu alţii în Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu circulă atunci în noi. Aşa circulă puterea lui Dumnezeu în noi toţi care ne rugăm împreună şi unii pentru alţii în vremea Sfintei Liturghii. Şi prin însuşi acest fapt rugăciunea este o valoare şi o mângâiere prin ea însăşi. Este o bucurie şi o mângâiere să putem zice unii către alţii ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel: „Sunteţi în inimile noastre, ca împreună să murim şi împreună să trăim“ (2 Corinteni 7, 3). Propriu-zis, cei ce au pe alţii în inima lor şi prin aceasta Îl au pe Dumnezeu Însuşi nu mai mor, sau chiar dacă mor, ei sunt vii în vecii vecilor. Şi aceasta este Biserica, ca unitate în Dumnezeu: prezenţa unora în inimile celorlalţi. Această unitate este înfăptuită şi trăită mai ales în rugăciunile unora pentru alţii.

Dă-ne, Doamne, duhul acestei rugăciuni în toată vremea, ca odată cu aceasta să avem unirea cu Tine şi cu ceilalţi, să avem viaţa care nu se sfârşeşte. Căci viaţa este una cu dragostea şi dragostea în veci nu piere. Dă-ne să Te lăudăm cu o gură şi cu o inimă, adică în deplina unitate a dragostei neîncetate şi veşnice.

Amin!”

* (Predică) la Duminica a IV-a după Rusalii, în revista Glasul Bisericii (nr. 5-6, 1972, pp. 507-509) şi publicată şi în săptămânalul “Lumina de Duminică” din data de 21 iulie 2013

sursa: Basilica