La mulți ani, Tristan! Eşti atât de iubit.
13 noiembrie 2012 ( Bound4Life.com ) – Cu doi ani
în urmă, ne-am petrecut această zi într-un spital, cu familia care ne-a ales ca
să le creştem fiul. Am stat împreună printre aparatele cu ultrasunete, am
glumit despre mâncarea chinezească și ne-am amintit cum ne-am întâlnit noaptea
târziu la spital cu o săptămână în urmă – o alarmă falsă! Dar acum, aceasta era
ziua, şi toți știam asta. A fost o zi emoţionantă, în care am trecut împreună
de la râs la liniștea dată de tensiunea așteptării momentului.
I s-a propus să facă avort, ne-a spus ea, dar s-a
hotărât rapid că vrea să-şi dea copilul spre adopţie în loc de asta. Ei, cu
prietenii și cu familiile, s-au uitat pe profilele familiilor care voiau să
adopte copii și ne-au ales în unanimitate pe noi. Ne-au ales pentru că au
simțit că parcă ne lipsea ceva. Voi fi mereu recunoscătoare pentru defectele
noastre atât de evidente, care ni l-au adus pe fiul nostru.
Ne-am plimbat prin spital, am mâncat împreună,
şi, odată ce epidurala ei a dat semne, ne-a chemat să mergem şi să stăm în
camera ei. Am făcut-o să râdă, am vorbit despre muzică, despre filme, despre
copil. Când sosirea lui a fost iminentă, am aşteptat pe hol, tensionaţi, emoţionaţi,
încercând uşor să ne apropiem de copilul care urma să fie al nostru dar nu era
încă. Parcă a trecut o veșnicie, dar când l-am auzit plângând am plâns şi noi.
Era minunat, perfect şi ştiam că ei i-a sfâşiat inima.
Câteva minute mai târziu l-au mutat la terapie
intensivă pentru ca inima lui să fie monitorizată, si ne-au lăsat să-l vedem
pentru un minut. Bunica lui i-a cerut asistentei să mi-l dea mie și, într-o
secundă, într-o singură secundă, am devenit mamă din nou, și el a devenit
copilul meu. "Aceştia sunt părinții", a spus asistentelor, cu o generozitate care e
dincolo de înțelegerea mea.
Următoarele două zile au fost pline de emoții,
fiind cu toți împreună ca o familie, dar știind că acestea sunt ultimele ore cu
el pentru părinții lui după trup. Am participat la o slujbă religioasă la care
ei au citit rugăciuni pentru Tristan și apoi ni l-au încredinţat nouă. Noi i-am
dăruit ei un colier gravat şi o poezie pe care am scris-o, și iarăşi am plâns
împreună.
Oamenii ne întreabă de ce nu-l cresc ei. Au avut
motivele lor, unele pe care le știu și unele pe care nu le voi şti niciodată.
Pot spune în deplină cunoștință de cauză că nu a fost vorba de o lipsă de
iubire. Ei au făcut o alegere și au făcut-o pentru el, ca să-i ofere familia pe
care şi-au dorit-o pentru el, chiar dacă asta le-a sfâşiat inimile. În ultimii
doi ani ne-am întâlnit în parc și la restaurant, am schimbat idei și e-mailuri,
iar ei, văzându-l cu noi, ne-au spus că s-au încredinţat că au făcut alegerea
corectă, şi că mulţumesc lui Dumnezeu pentru noi.
Astăzi piciul meu de doi ani s-a trezit cântând,
iar eu sunt recunoscătoare. Sunt nespus de recunoscătoare unei tinere femei și
celui drag ei, care au ales viața pentru această minune mică, cântărețul meu.
La mulți ani, Tristan! Eşti atât de iubit.
Notă: Jess și soțul ei au trei copii naturali, unul
adoptat și ”planuri să mai adopte cel puțin 100, sau măcar unul-doi”.
