Ideologia totalitarã si prezenta lui Hristos – pagini din emisiunea „Lumea crestinã” de la Radio Europa Liberã – octombrie 1988 / Nicolae Stroescu Stînişoară

Cele două sisteme totalitare ale timpului nostru, nazismul si comunismul, care au pactizat la un moment dat pe spinarea micilor natiuni înainte de a se ciocni într-un război de pe urma căruia au rămas atîtea răni în trupul si sufletul popoarelor pe care nimeni nu le întrebase ce gîndesc despre pretentiile la dominatie ale celor două pseudo-religii învrăjbite, nazismul si comunismul care au avut un punct de total acord: respingerea lui Iisus Hristos. Dincolo de tot ce le despărtea ca si de afinitătile de ordin general ce se pot desprinde la o comparatie mai abstractă, cele două sisteme totalitare se întîlneau aici la modul concret si afectiv într-o tresărire în care se amestecau repulsia, dispretul, oroarea comună fată de Acela care de aproape două mii de ani fusese prietenul sublim al celor multi si umili, ca dealtfel si al atîtor genii singuratice, vindecătorul sufletelor si răscumpărătorul grozăviilor istoriei, ajutor imediat si sperantă ultimă, omul-Dumnezeu, regele regilor, a cărui suveranitate unică se întemeia pe cea mai formidabilă si suavă dintre puteri: Iubirea nemărginită.

Ideologii celor două totalitarisme telurice urau acea împărătire a Cerurilor, despre care Iisus ne-a spus că ea se găseste în noi, pentru că ea contrazicea nebunia care îi cuprinsese în clipa în care începuseră să creadă în capacitatea lor de a rezolva în mod definitiv toate întrebările oamenilor, creînd raiul pămîntesc al materiei, economiei sau biologiei îndumnezeite.

Trebuie spus si că înainte de nazism si comunism a existat ceva care ar putea fi definit drept o convergentă de factori anti hristologici invită la intrarea în epoca modernă. Printre acesti factori as mentiona de pildă: un anumit rationalism exclusivist care contamina si dimensiunea religioasă, o tendintă de a traduce întreaga realitate a lumii (interioare si exterioare) în termeni si relatii pur cantitative, iar pe plan social-ideologic confuzia care s-a făcut între emanciparea legitimă si necesară de anumite structuri învechite si abandonarea sau respingerea si a ceea ce era adevărat în marile traditii ale omenirii. Se uita că ele contineau nu numai elemente tranzitorii, ci si concluzii fundamentale ale experientei umane la marile răscruci ale ei, cum ar fi moartea sau întîlnirea cu divinul. O parte din potentialul religios a fost inhibat, o altă parte a încercat să se armonizez cu noua mentalitate. De exemplu s-a născut deismul, o religie rationalistă care credea că poate si trebuie să elimine Revelatia, Dumnezeu putînd fi dedus si înteles pe deplin pe cale pur ratională. În definitia acestui Dumnezeu era continut si atributul de creator al lumii. Dar, potrivit acestui model antropo-teologic, Dumnezeu a creat lumea ca pe o imensă masină pe care a lăsat-o pe urmă să functioneze de la sine, el rămînînd de-o parte, în singurătatea existentei lui abstracte.

Timpul nu ne permite o analiză mai cuprinzătoare a acestui moment de importantă capitală pentru o mare parte din evolutia mentalitătii nu numai cultural-religioase, ci si politice a epocii moderne, dar cred că rezultă îndeajuns de clar că protagonistii si adeptii acestei filozofii deiste refuzau sau erau incapabili să creadă în prezenta concretă a lui Dumnezeu în lume si în om, în capacitatea divinului de a ne chema si a ni se revela, în întruparea lui mîntuitoare, cu alte cuvinte în Iisus Hristos fiul omului, Demnezeul-Om. Căci să fim bine întelesi, termenul hristologie, la care ne-am referit la începutul acestei expuneri, nu vrea să sugereze o categorie teologică abstractă, ci rolul central al prezentei vii a lui Dumnezeu, al interventiei lui în viata noastră. Iisus Hristos este Dumnezeul revelat la modul jertfei iubitoare si izbăvitoare. Iisus Hristos este Dumnezeul care a acceptat moartea, „pe moarte călcînd” si prin aceasta eliberîndu-ne de suprema negatie. Iisus Hristos este Dumnezeul care a venit si va reveni, si care răspunde pe căi nestiute si misterioase, pe care nimeni nu le poate opri.

Dacă nazismul îl respinge pe Hristos ca pe un corupător al vitalitătii războinice, un instigator la fraternizarea cu cei care trebuiau dominati, un duh subversiv si dizolvant al încrederii în misiunea ultimă si valoarea unică a rasei superioare, comunismul îsi azvîrlea în balantă idiosincrazii si mobiluri proprii pentru o respingere tot atît de radicală a aceluiasi Iisus Hristos. Bolsevicii, lansati într-un fel de mistică răsturnată, într-o adoratie a materiei învestită cu atribute cvasi-divine, luau cu asalt tot ce ar fi putut contrazice crezul lor teluric, convingerea că lumea începea abia cu ei, că partidul, acest ordin militar al sectei politice regeneratoare a istoriei, nu se putea însela în scopurile si nesfîrsitele lui conspiratii împotriva majoritătii societătii. Cum ar fi putut accepta acest monolit obsedat de propria-i imagine demiurgică, cum ar ar fi putut îngădui acest partid care îi zdrobea rînd pe rînd pe fostii săi aliati revolutionari, existenta a ceva mai presus de puterea lui si chiar de a omului ca atare, Iisus Hristos!

Pe urmă, cum ar fi putut îngădui propovăduitorii urii de clasă prezenta undeva a unei fiinte supreme a cărei esentă si mesaj este iubirea fără exceptie? Cum ar fi putut cei care, prin teroare si violentă, au jertfit zeci de milioane de oameni, recunoaste pe Acela despre care Biserica învătase de-a lungul secolelor că în ciuda puritătii lui desăvîrsite nu s-a jertfit decît pe Sine Însusi, pentru binele si speranta întregii omeniri?

Degenerarea iremediabilă a ideii socialiste la care asistăm sub comunism se datoreste nu în mică măsură radicalei încercări a acestuia de distrugere a religiei si spiritualitătii fundamentale. Nu există domeniu în care ideologia comunistă să se fi arătat mai obtuză, mai intolerantă si mai incapabilă de evolutie si reformă ca în cel religios. Cauza nu trebuie căutată numai în fanatismul semidoctismului, în superstitia materialistă si conformismul pseudo-stiintific care joacă desigur un rol privilegiat în comunism, dar pot fi întîlnite, în diferite doze, si în alte contexte ideologice contemporane. Cauza principală este dorinta partidului comunist de a instaura o dominatie totală asupra omului si societătii.

În sensul acesta, conceptia materialistă este desigur un instrument indispensabil. Căci dacă comunismul ar accepta o deschidere spre transcendentă, partidul nu s-ar mai putea simti si mentine ca instantă supremă.

În fata acestei cazemate a puterii politice absolute, Iisus Hristos se profilează ca supremă dezmintire a ei, căci El este în acelasi timp Omul eliberat si Dumnezeul atotputernic. Ce poate fi mai inacceptabil pentru pretentia totalitară a comunismului? Si ce poate fi în acelasi timp mai dătător de sperantă pentru noi toti, poate chiar si pentru cei ce se întitulează „comunisti”, dar nu si-au pierdut dreptul la mîntuire? Cuvîntul „sperantă” dobîndeste aici un sens viu si eminent si o valoare indestructibilă, căci recunoasterea prezentei lui Hristos îi schimbă pe oameni în adîncuri, răstoarnă raporturile de fortă existente, declansează mutatii de constiintă si face ca istoria să dea muguri noi. Multe dintre acestea se petrec ca metamorfoze lăuntrice sau revolutii non-violente la suprafată, poate nu izbutite la primul pas, dar cu atît mai pline de consecinte în profunzime si pe termen mai lung.

Fără trăirea si practicarea învătăturii lui Hristos nu s-ar putea explica cu adevărat nici renasterea social-politică si culturală poloneză, culminînd în crearea sindicatului liber Solidaritatea, nici revolutia cu zîmbetul pe buze din Filipine, nici faptul că la ora actuală în Uniunea Sovietică, patria bolsevismului, din ce în ce mai multi oameni crescuti sub comunism, dar apartinînd elitei intelectuale si stiintifice a tării, aderă la crestinism. Cît priveste tările căzute sub dominatia sovietică, ele dovedesc în privinta aceasta o si mai mare vigoare, iar poporul român nu se găseste de data aceasta nicidecum pe ultimele locuri în întoarcerea din ce în ce mai clară a popoarelor Europei răsăritene către crestinism. Aceasta este un pas esential către emanciparea finală.

Sursa: Convorbiri Literare

Părintele Nicoale Steinhardt, 100 de ani de la naștere / 1

"Din copilărie m-au atras clopotele şi obiceiurile creştineşti"

Sunt născut în anul 1912 într-o margine de Bucureşti, unde tatăl meu, inginer, conducea o fabrică de mobile şi cherestea (comuna suburbană Pantelimon). Din copilărie m-au atras clopotele şi obiceiurile creştineşti. Părinţii mei erau în bune relaţii cu preotul Mărculescu de la biserica locală, Capra, unde am mers şi eu. Clasele primare le-am urmat parte acasă, parte la Şcoala Clementa, în răstimp ne mutaserăm în centrul oraşului. La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israeliţi care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am învăţat religia creştină, avându-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu, de la biserica Sfântul Silvestru, om de ispravă, care mă simpatiza şi-mi da note mari.

„Mă nasc din nou din apă viermănoasă şi duh rapid"

Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: întoarcerea de la «aer», când caralii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. (...) Rămân deci singur vreun sfert de oră cât durează „aerul" - adică aproape singur, căci mai sunt câţiva scutiţi de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute - tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol - şi mă pot linişti, reculege niţel.

Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un „rezervor" cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră - e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare - şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la patul meu şi cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. Naş l-am ales cu vreo câteva zile înainte pe Em. V (...)Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală - dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită - părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou din apă viermănoasă şi din duh rapid.

Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. O fericire care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge... Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine... Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei.

În noaptea următoare adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă - albă şi strălucitoare - şi mă simt nespus de fericit. Eu sunt, îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte. Şi înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei. Mai presus de orice, sunt fericit, fericit, fericit. Fericirea creşte mereu; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, iar cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, fericirea mă înalţă, mă leagănă, şi în cele din urmă, fără menajamente - mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc. De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scârnăvii. De toane. De viclenii. Ruşine.

"Samarineanul n-a fost numai un om bun, ci şi atent: a ştiut să vadă"

Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Iar prostia este cel mai mare păcat. Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai un om bun, ci şi atent: a ştiut să vadă.

"Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar există soluţia (mistică) a credinţei"

Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar - şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului - există soluţia (mistică) a credinţei.

*

Nicolae Steinhardt was born July 12, 1912. He was jewish and mostly known for his “Happiness’ Diary”. His father was the architect and engineer Oscar Steinhardt. In 1934 he graduated from the Law and Literature School of the University of Bucharest. In the same year he published under the pseudonym of Antisthius the parody novel “The same way as Cioran, Noica, Eliade…”. He refuses to join and to agree with the communist ideas and becomes a truck driver for a food shop during the communist regime until he has a serious car accident. Following his friends’ pleads he re-enters the literary activity again. In 1980 he becomes a monk and he dies in March, 1989 before he got to witness the Romanian revolution against communism.

"I went in prison blind and go out with my eyes wide open"

Indeed I was to be released the very last day: my name begins with an S, I haven’t had any kind of wangles, I haven’t been an incurable sick man, I have been “insincere with the inquest”, I wasn’t present on their lists of squeak informers (…) and couldn’t have been counted amidst the re-educated individuals.

But the event of my release is coming and may happen every minute now. Alone, in my little cell from Zarca, I am kneeling and making a sum.

I went in prison blind (with vague flashes of light, not on reality, but inner ones, autogenous flashes of the dark, which split the darkness without dispelling it) and go out with my eyes wide open; I got in spoilt, pampered, I go out cured of fuss, smirks, whims; I got in discontented , and go out knowing Happiness; I got in impatient, grumpy, sensitive to trifles, and go out indifferent; little told me the sun and life, now I know to taste the thin slice of bread; I go out admiring above all the Courage, dignity, honor, heroism; I go out reconciled: with those to whom I was wrong, with my friends and my enemies, even with myself.

I stay thus on my bended knees and thank to Christ the Lord and promise Him to do my best to behave from now on as a gentleman, cold in the face of all adversities, obstacles, discomfitures, merely blithe, always grateful for every joy, every good word which would not be curse or oath; and I rather choose death than doing clamant sins.

Sursă fotografie: Blog Părintele Nicolae Steinhard