Evanghelia
Luca
7, 36-50
În
vremea aceea unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce la el.
Iisus a intrat în casa fariseului şi a şezut la masă. Şi iată o
femeie din oraş, care era păcătoasă, aflând că prânzeşte în
casa fariseului, a adus un vas de alabastru cu mir şi, stând înapoi
lângă picioarele Lui şi plângând, a început să-I ude cu
lacrimi picioarele şi cu părul capului ei să le şteargă; şi
săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Dar, văzând aceasta,
fariseul care-L chemase a zis întru sine: omul Acesta, dacă ar fi
prooroc, ar şti cine şi ce fel e femeia este aceasta care se atinge
de El, ar şti că este păcătoasă. Atunci Iisus, răspunzând, a
zis către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune,
a zis el. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci
sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci; dar, neavând ei cu ce să
plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci spune-Mi: care dintre ei îl
va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: gândesc că acela
căruia i-a fost iertat mai mult. Iar Iisus i-a răspuns: drept ai
judecat. Apoi, întorcându-se către femeie, i-a zis lui Simon: vezi
pe femeia aceasta? Am intrat la tine în casă: apă de spălat pe
picioare tu nu Mi-ai dat, ea însă Mi-a udat picioarele cu lacrimi
şi le-a şters cu părul capului ei; sărutare nu Mi-ai dat, ea
însă, de când am intrat, n-a contenit să-Mi sărute picioarele;
cu untdelemn capul Meu tu nu l-ai uns, ea însă cu mir Mi-a uns
picioarele. Pentru aceea îţi spun: iertate îi sunt păcatele ei
cele multe, căci mult a iubit. Iar cel căruia se iartă puţin
puţin iubeşte. Şi a zis către ea: iertate îţi sunt păcatele!
Atunci au început cei care şedeau cu Dânsul la masă să se
întrebe în gândul lor: cine este Acesta care iartă şi păcatele?
Dar Iisus a zis femeii: credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace.
Sfântul
Ioan Gură de Aur - Puterea
Rugăciunii
“Cereţi
şi vi se va da” (In.16,24).
„Desigur,
nimic nu este mai puternic decât rugăciunea. Un împărat în haină
de porfiră nu e mai mărit decât rugătorul pe care îl împodobeşte
vorbirea sa cu Dumnezeu. Precum un om, vorbind cu împăratul în
prezenţa întregii oştiri, a comandanţilor şi a domnilor, prin
aceasta atrage asupra sa ochii tuturor şi capătă însemnătate,
aşa se întâmplă şi cu cel ce se roagă.
Socoteşte
numai ce înseamnă când un om, în prezenţa tuturor Ingerilor,
Arhanghelilor, Serafimilor, Heruvimilor şi a tuturor puterilor
cereşti, cu toată bucuria şi siguranţa, se apropie de împăratul
împăraţilor şi cutează a vorbi către Dânsul?
Care
cinste s-ar putea asemăna cu aceasta? Dar nu numai cinste, ci şi un
mare folos urmează pentru noi din rugăciune, chiar înainte de a fi
primit lucrul pentru care ne rugăm. Adică îndată ce ridică
cineva mâinile sale la cer şi cheamă pe Dumnezeu, deodată retrage
inima sa de la toate lucrurile cele pământeşti şi se strămuta cu
duhul în viaţa cea viitoare.
El,
atunci gândeşte numai la cele cereşti şi în timpul rugăciunii
nu are nimic comun cu viaţa cea pământească, dacă încă se
roagă bine. Dacă cumva se atâţă mânia lui, ea uşor se
potoleşte prin rugăciune; dacă poftele lui se aprind, focul lui
lesne se stinge; de l-ar chinui însă şi pizma, el lesne o va
alunga, întâmplându-se ceea ce zice profetul despre răsăritul
soarelui.
Dar
ce zice el? „Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când se
mişcau toate fiarele pădurii; puii leilor ţipă după pradă şi
cer de la Dumnezeu hrana lor; când însă răsare soarele, ele fug
şi se târăsc în culcuşurile lor” (Ps.103, 20-22).
Deci,
precum la ivirea razelor soarelui toate fiarele pădurii o iau la
fugă şi se ascund în culcuşurile lor, tot aşa, când rugăciunea,
ca raza soarelui, iese din gura noastră şi se luminează sufletul
nostru, fug toate patimile cele fără de minte şi dobitoceşti,
ascunzându-se în cotloanele lor, însă numai dacă ne rugâm cu
râvnă şi trezvie.
De
ar veni atunci chiar satana, el va trebui să se depărteze. Adică,
precum stăpânul când vorbeşte cu o slugă a sa, nu cutează o
altă slugă a se apropia şi a-l stingheri, aşa cu atât mai puţin
cutează duhurile cele rele a ne stingheri când vorbim cu Dumnezeu
cu ravna cuviincioasă.
Rugaciunea
este un liman pentru cei zbuciumaţi de furtună, o ancoră pentru
cei goniţi de valuri, un toiag pentru cel ce se clătina, o comoară
pentru cei săraci, o siguranţă pentru cei bogaţi, un ajutor
împotriva bolilor şi o ocrotire pentru sănătate.
Rugăciunea
face nepieritoare bunurile ce le avem şi cu toată graba goneşte
relele ce ne bântuiesc. De vine vreo ispită, ea uşor se alungă,
de se întâmplă pierderea averii, sau altceva ce tulbură sufletul,
rugăciunea vindecă şi aceasta curând.
Rugăciunea
este scăpare contra tristeţii, temelia veseliei, pricină de
bucurie statornică, mama adevăratei înţelepciuni. Cine se poate
ruga cu toată puterea, fie el cel mai sărac om, el totuşi va fi
cel mai bogat dintre toţi; aceluia însă, căruia îi lipseşte
rugăciunea, de ar şedea chiar pe scaun împărătesc, tot este cel
mai sărac dintre toţi.
Ahab
nu era oare împărat, nu avea el oare aur şi argint cu prisosinţă?
Dar fiindcă era lipsit de rugăciune, nu s-a dus el oare să-l caute
pe Ilie, pe un om care nu avea locuinţă, nici altă haină decăt
un simplu cojoc? Vezi că Ilie era mai bogat decât Ahab? Că până
ce el a vorbit şi a rugat ploaia de la Dumnezeu, împăratul cu
toată oastea sa, se aflau în mare nevoie.
Aceasta
este puterea rugăciunii! Rugăciunea este arma cea mai tare,
vistierie care niciodată nu se deşartă, bogaţie nesecată, liman
fără valuri, temelia păcii, rădăcina, izvorul, mama tuturor
bunătăţilor, mai puternică decât o împărăţie.
Adeseori
domnitori împodobiţi cu coroană au zăcut doborăţi de friguri,
chinuiţi de arşiţa cea arzătoare; doctorii, soţiile, slugile şi
generalii stăteau împrejurul lor, dar nici meşteşugul doctorilor,
nici altceva asemenea, n-a putut să aducă vreo ameliorare a
bolnavului.
Atunci
venea un om care şi-a pus încrederea sa în Dumnezeu, numai se
atingea de trupul celui bolnav săvârşind o rugăciune curată şi
toată boala se îndepărta. Ceea ce nu putuse nici bogăţia, nici
mulţimea slujitorilor, nici meşteşugul şi cercetarea doctorilor,
nici mărirea puterii împărăteşti, foarte adeseori a săvârşit
rugăciunea unui singur sărac şi nevoiaş.
Aşa
puterea rugăciunii a stins şi puterea focului, precum la cei trei
tineri în cuptorul cel înfocat; a domolit turbarea leilor, precum
la Daniel, a pus capăt războaielor, a curmat bătăile, a alungat
furtunile, a izgonit duhurile cele rele, a deschis porţile cerului,
a spart cătuşele morţii, a alungat bolile, a abătut paguba şi
nenorocirea, a întărit cetăţile cele zguduite, a înlăturat şi
ridicat pedepsele cele Dumnezeieşti şi pânditurile cele omeneşti.
Eu
însă vorbesc de rugăciunea care nu zace numai pe buze, ci se
ridică din adâncul inimii. Căci precum copacii cei înrădăcinaţi
adânc nu se răstoarnă şi nu se smulg nici de înmiitele navaliri
ale vijeliei, tocmai pentru că rădăcinile cele înfipte adânc în
pământ sunt tari, aşa şi rugăciunea care se naşte din adâncul
sufletului se suie cu siguranţă la înălţime, pentru că rădăcina
sa e tare şi nu poate fi răsturnată de nici o furtună a
gândurilor. De aceea zice şi profetul: „Dintr-un adânc am
strigat către Tine, Doamne” (Ps.129, 1). Dar atât mai sus se
înalţă rugăciunea când iese dintr-o inimă strâmtorată şi
evlavioasă.
Precum
apa când curge pe un câmp şes şi se poate lăţi pe o mai mare
întindere, nu se suie la înălţime, dar când se strânge şi se
apasă, ţâşneşte la înălţime mai iute ca săgeata, tot aşa şi
duhul omenesc, când se îndulceşte de o eliberare mare, se
împrăştie oricum; dar când se strânge sau se apasă prin vreo
nenorocire, atunci transmite la înălţime o rugăciune curată şi
bine răsunătoare.
Şi
ca să ştii că rugăciunea care se săvârşeşte în nevoie mai
întâi decât toată ascultarea, ascultă pe profetul ce zice: „În
necazul meu am chemat pe Domnul şi m-a auzit” (Ps. 119.1).
Rugăciunea totodată uşurează sufletul cel necăjit. Căci dacă
cel necăjit capătă oarecare alinare când el poate povesti altor
oameni nenorocirea lui şi a o descrie, fiindcă prin această grăire
el depărtează oarecum patimile, apoi nu oare cu atât mai vârtos
vei afla mare mângâiere şi alinare, când vei spune Domnului,
patimile sufletului tău?
Unui
om adeseori îi este împovărător cel ce se jeluieşte de
suferinţele sale şi voieşte a plânge pe sânul său; se fereşte
de el şi îl împinge la sine; la Dumnezeu nu e asa. El lasă pe
oricine, ba încă îl atrage; şi cu cât mai îndelungat îi vei
povesti suferinţele tale, cu atât mai mult te iubeşte şi se
pleacă la rugăciunea ta. Aceasta ne-o spune însuşi Hristos, când
zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu
vă voi odihni” (Mt.11, 28).
Aşadar
El ne cheamă la Sine, pentru aceea nu ne lasă neascultaţi; ne
atrage la Sine nu ne respinge; şi de am avea asupra noastră
intunerice de păcate, cu atât mai grabnic să alergăm spre Dânsul;
că El a venit nu ca să-i cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi
(Matei 9,13).
Numai
noi înşine să ne predăm Lui, numai noi să alergăm la Dânsul şi
să nu ne mai lăsăm de El şi ne vom încredinţa cât de adevărat
este graiul: că nimic în lume nu ne poate în adevăr tulbura, când
noi ne rugăm cu râvnă şi cu sinceritate.
Să
se întâmple orice, totul se va îndepărta uşor prin rugăciune.
Şi ce este de mirat că rugăciunea poate îndepărta necazurile
omeneşti, când ea aşa de uşor stârpeşte şi dezrădăcinează
păcatul?
Deci
pentru ca noi să petrecem cu norocire viaţa aceasta de faţă,
totodată să ne eliberăm de păcatele noastre şi să putem oricând
cu bucurie a ne înfăţişa la scaunul Judecăţii lui Hristos, de-a
pururea să ne gătim nouă pentru acest scop locul cel mântuitor al
rugăciunii amestecându-l cu lacrimi, cu râvna, cu îndelungă
răbdare.
Atunci
noi vom dobândi o îndestulare statornică şi îndulcirea de
bunătăţile cele cereşti, de care fie ca noi toţi să ne
împărtăşim, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru
Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, se
cuvine laudă în vecii vecilor! Amin.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu