Predica la Duminica a V-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca)

Evanghelia

Luca 7, 36-50

În vremea aceea unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce la el. Iisus a intrat în casa fariseului şi a şezut la masă. Şi iată o femeie din oraş, care era păcătoasă, aflând că prânzeşte în casa fariseului, a adus un vas de alabastru cu mir şi, stând înapoi lângă picioarele Lui şi plângând, a început să-I ude cu lacrimi picioarele şi cu părul capului ei să le şteargă; şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Dar, văzând aceasta, fariseul care-L chemase a zis întru sine: omul Acesta, dacă ar fi prooroc, ar şti cine şi ce fel e femeia este aceasta care se atinge de El, ar şti că este păcătoasă. Atunci Iisus, răspunzând, a zis către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune, a zis el. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci; dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci spune-Mi: care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: gândesc că acela căruia i-a fost iertat mai mult. Iar Iisus i-a răspuns: drept ai judecat. Apoi, întorcându-se către femeie, i-a zis lui Simon: vezi pe femeia aceasta? Am intrat la tine în casă: apă de spălat pe picioare tu nu Mi-ai dat, ea însă Mi-a udat picioarele cu lacrimi şi le-a şters cu părul capului ei; sărutare nu Mi-ai dat, ea însă, de când am intrat, n-a contenit să-Mi sărute picioarele; cu untdelemn capul Meu tu nu l-ai uns, ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. Pentru aceea îţi spun: iertate îi sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cel căruia se iartă puţin puţin iubeşte. Şi a zis către ea: iertate îţi sunt păcatele! Atunci au început cei care şedeau cu Dânsul la masă să se întrebe în gândul lor: cine este Acesta care iartă şi păcatele? Dar Iisus a zis femeii: credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace.

Sfântul Ioan Gură de Aur - Puterea Rugăciunii

“Cereţi şi vi se va da” (In.16,24).

„Desigur, nimic nu este mai puternic decât rugăciunea. Un împărat în haină de porfiră nu e mai mărit decât rugătorul pe care îl împodobeşte vorbirea sa cu Dumnezeu. Precum un om, vorbind cu împăratul în prezenţa întregii oştiri, a comandanţilor şi a domnilor, prin aceasta atrage asupra sa ochii tuturor şi capătă însemnătate, aşa se întâmplă şi cu cel ce se roagă.

Socoteşte numai ce înseamnă când un om, în prezenţa tuturor Ingerilor, Arhanghelilor, Serafimilor, Heruvimilor şi a tuturor puterilor cereşti, cu toată bucuria şi siguranţa, se apropie de împăratul împăraţilor şi cutează a vorbi către Dânsul?

Care cinste s-ar putea asemăna cu aceasta? Dar nu numai cinste, ci şi un mare folos urmează pentru noi din rugăciune, chiar înainte de a fi primit lucrul pentru care ne rugăm. Adică îndată ce ridică cineva mâinile sale la cer şi cheamă pe Dumnezeu, deodată retrage inima sa de la toate lucrurile cele pământeşti şi se strămuta cu duhul în viaţa cea viitoare.

El, atunci gândeşte numai la cele cereşti şi în timpul rugăciunii nu are nimic comun cu viaţa cea pământească, dacă încă se roagă bine. Dacă cumva se atâţă mânia lui, ea uşor se potoleşte prin rugăciune; dacă poftele lui se aprind, focul lui lesne se stinge; de l-ar chinui însă şi pizma, el lesne o va alunga, întâmplându-se ceea ce zice profetul despre răsăritul soarelui.

Dar ce zice el? „Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când se mişcau toate fiarele pădurii; puii leilor ţipă după pradă şi cer de la Dumnezeu hrana lor; când însă răsare soarele, ele fug şi se târăsc în culcuşurile lor” (Ps.103, 20-22).

Deci, precum la ivirea razelor soarelui toate fiarele pădurii o iau la fugă şi se ascund în culcuşurile lor, tot aşa, când rugăciunea, ca raza soarelui, iese din gura noastră şi se luminează sufletul nostru, fug toate patimile cele fără de minte şi dobitoceşti, ascunzându-se în cotloanele lor, însă numai dacă ne rugâm cu râvnă şi trezvie.

De ar veni atunci chiar satana, el va trebui să se depărteze. Adică, precum stăpânul când vorbeşte cu o slugă a sa, nu cutează o altă slugă a se apropia şi a-l stingheri, aşa cu atât mai puţin cutează duhurile cele rele a ne stingheri când vorbim cu Dumnezeu cu ravna cuviincioasă.

Rugaciunea este un liman pentru cei zbuciumaţi de furtună, o ancoră pentru cei goniţi de valuri, un toiag pentru cel ce se clătina, o comoară pentru cei săraci, o siguranţă pentru cei bogaţi, un ajutor împotriva bolilor şi o ocrotire pentru sănătate.

Rugăciunea face nepieritoare bunurile ce le avem şi cu toată graba goneşte relele ce ne bântuiesc. De vine vreo ispită, ea uşor se alungă, de se întâmplă pierderea averii, sau altceva ce tulbură sufletul, rugăciunea vindecă şi aceasta curând.

Rugăciunea este scăpare contra tristeţii, temelia veseliei, pricină de bucurie statornică, mama adevăratei înţelepciuni. Cine se poate ruga cu toată puterea, fie el cel mai sărac om, el totuşi va fi cel mai bogat dintre toţi; aceluia însă, căruia îi lipseşte rugăciunea, de ar şedea chiar pe scaun împărătesc, tot este cel mai sărac dintre toţi.

Ahab nu era oare împărat, nu avea el oare aur şi argint cu prisosinţă? Dar fiindcă era lipsit de rugăciune, nu s-a dus el oare să-l caute pe Ilie, pe un om care nu avea locuinţă, nici altă haină decăt un simplu cojoc? Vezi că Ilie era mai bogat decât Ahab? Că până ce el a vorbit şi a rugat ploaia de la Dumnezeu, împăratul cu toată oastea sa, se aflau în mare nevoie.

Aceasta este puterea rugăciunii! Rugăciunea este arma cea mai tare, vistierie care niciodată nu se deşartă, bogaţie nesecată, liman fără valuri, temelia păcii, rădăcina, izvorul, mama tuturor bunătăţilor, mai puternică decât o împărăţie.

Adeseori domnitori împodobiţi cu coroană au zăcut doborăţi de friguri, chinuiţi de arşiţa cea arzătoare; doctorii, soţiile, slugile şi generalii stăteau împrejurul lor, dar nici meşteşugul doctorilor, nici altceva asemenea, n-a putut să aducă vreo ameliorare a bolnavului.

Atunci venea un om care şi-a pus încrederea sa în Dumnezeu, numai se atingea de trupul celui bolnav săvârşind o rugăciune curată şi toată boala se îndepărta. Ceea ce nu putuse nici bogăţia, nici mulţimea slujitorilor, nici meşteşugul şi cercetarea doctorilor, nici mărirea puterii împărăteşti, foarte adeseori a săvârşit rugăciunea unui singur sărac şi nevoiaş.

Aşa puterea rugăciunii a stins şi puterea focului, precum la cei trei tineri în cuptorul cel înfocat; a domolit turbarea leilor, precum la Daniel, a pus capăt războaielor, a curmat bătăile, a alungat furtunile, a izgonit duhurile cele rele, a deschis porţile cerului, a spart cătuşele morţii, a alungat bolile, a abătut paguba şi nenorocirea, a întărit cetăţile cele zguduite, a înlăturat şi ridicat pedepsele cele Dumnezeieşti şi pânditurile cele omeneşti.

Eu însă vorbesc de rugăciunea care nu zace numai pe buze, ci se ridică din adâncul inimii. Căci precum copacii cei înrădăcinaţi adânc nu se răstoarnă şi nu se smulg nici de înmiitele navaliri ale vijeliei, tocmai pentru că rădăcinile cele înfipte adânc în pământ sunt tari, aşa şi rugăciunea care se naşte din adâncul sufletului se suie cu siguranţă la înălţime, pentru că rădăcina sa e tare şi nu poate fi răsturnată de nici o furtună a gândurilor. De aceea zice şi profetul: „Dintr-un adânc am strigat către Tine, Doamne” (Ps.129, 1). Dar atât mai sus se înalţă rugăciunea când iese dintr-o inimă strâmtorată şi evlavioasă.

Precum apa când curge pe un câmp şes şi se poate lăţi pe o mai mare întindere, nu se suie la înălţime, dar când se strânge şi se apasă, ţâşneşte la înălţime mai iute ca săgeata, tot aşa şi duhul omenesc, când se îndulceşte de o eliberare mare, se împrăştie oricum; dar când se strânge sau se apasă prin vreo nenorocire, atunci transmite la înălţime o rugăciune curată şi bine răsunătoare.

Şi ca să ştii că rugăciunea care se săvârşeşte în nevoie mai întâi decât toată ascultarea, ascultă pe profetul ce zice: „În necazul meu am chemat pe Domnul şi m-a auzit” (Ps. 119.1). Rugăciunea totodată uşurează sufletul cel necăjit. Căci dacă cel necăjit capătă oarecare alinare când el poate povesti altor oameni nenorocirea lui şi a o descrie, fiindcă prin această grăire el depărtează oarecum patimile, apoi nu oare cu atât mai vârtos vei afla mare mângâiere şi alinare, când vei spune Domnului, patimile sufletului tău?

Unui om adeseori îi este împovărător cel ce se jeluieşte de suferinţele sale şi voieşte a plânge pe sânul său; se fereşte de el şi îl împinge la sine; la Dumnezeu nu e asa. El lasă pe oricine, ba încă îl atrage; şi cu cât mai îndelungat îi vei povesti suferinţele tale, cu atât mai mult te iubeşte şi se pleacă la rugăciunea ta. Aceasta ne-o spune însuşi Hristos, când zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni” (Mt.11, 28).

Aşadar El ne cheamă la Sine, pentru aceea nu ne lasă neascultaţi; ne atrage la Sine nu ne respinge; şi de am avea asupra noastră intunerice de păcate, cu atât mai grabnic să alergăm spre Dânsul; că El a venit nu ca să-i cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi (Matei 9,13).

Numai noi înşine să ne predăm Lui, numai noi să alergăm la Dânsul şi să nu ne mai lăsăm de El şi ne vom încredinţa cât de adevărat este graiul: că nimic în lume nu ne poate în adevăr tulbura, când noi ne rugăm cu râvnă şi cu sinceritate.

Să se întâmple orice, totul se va îndepărta uşor prin rugăciune. Şi ce este de mirat că rugăciunea poate îndepărta necazurile omeneşti, când ea aşa de uşor stârpeşte şi dezrădăcinează păcatul?

Deci pentru ca noi să petrecem cu norocire viaţa aceasta de faţă, totodată să ne eliberăm de păcatele noastre şi să putem oricând cu bucurie a ne înfăţişa la scaunul Judecăţii lui Hristos, de-a pururea să ne gătim nouă pentru acest scop locul cel mântuitor al rugăciunii amestecându-l cu lacrimi, cu râvna, cu îndelungă răbdare.

Atunci noi vom dobândi o îndestulare statornică şi îndulcirea de bunătăţile cele cereşti, de care fie ca noi toţi să ne împărtăşim, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, se cuvine laudă în vecii vecilor! Amin.

Sursa: Doxologia

Predica la Duminica întâi din Post (a Ortodoxiei) - Sfântul Nicolae Velimirovici

Evanghelia

Ioan 1, 43-51

În vremea aceea a vrut Iisus să meargă în Galileea şi a găsit pe Filip şi i-a zis: vino după Mine. Şi Filip era din Betsaida din oraşul lui Andrei şi al lui Petru. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: am găsit pe Acela despre care a scris Moise în lege şi au scris proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Iar Natanael i-a zis: din Nazaret poate să fie ceva bun? Şi Filip i-a răspuns: vino şi vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către Dânsul şi a zis despre el: iată cu adevărat israelitean în care nu este vicleşug! Natanael L-a întrebat: de unde mă cunoşti? Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: mai înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut când erai sub smochin. Răspuns-a Natanael şi I-a zis: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti împăratul lui Israel. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Apoi i-a zis: adevărat, adevărat vă spun că de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Evanghelia despre atotştiinţa Domnului şi despre omul în care nu este vicleşug Ioan (1, 43-51)

Cât de mărită, cât de cutremurătoare este prezenţa lui Dumnezeu! O, cât de mărită, cât de cutremurătoare este prezenţa Dumnezeului Celui Viu!

Cetele îngereşti stau cu frică sfântă înaintea Lui, serafimii îşi ascund sub aripi faţa lor înaintea strălucitoarei lumini şi frumuseţii de negrăit a prezenţei Sale.

Ce strălucitor e soarele! Ce minunat cerul înstelat! Ce măreţ oceanul înspumat şi munţii uriaşi! Încântătoare sunt pajiştile pline de flori, cu mulţimea de izvoare şi turme albe! Dar toate nu-s decât lucrare a mâinii lui Dumnezeu, zidire muritoare a Ziditorului Celui fără de moarte. Dacă Zidirea e atât de frumoasă, cum trebuie să fie Ziditorul?

Iar dacă inima omului se umple de teama, sau de bucurie, sau de lacrimi în faţa Zidirii lui Dumnezeu, ce are să fie întrînsa de față cu Atotputernicul Ziditor?

Ce lucru muritor poate să stea lângă Cel fără de moarte şi să nu fie nimicnicit? Ce muritor poate privi faţa lui Dumnezeu şi să trăiască? Iată, înfricoşător lucru e să vezi faţa unui singur înger al lui Dumnezeu; cum vei privi atunci faţa Domnului? Având vedenia unui înger profetul Daniel zice: ... n-a rămas în mine putere, faţa mea şi-a schimbat înfăţişarea, stricându-se, şi nu mai aveam vlagă (Daniel 10, 8). Până şi cel mai puternic om se simte neputincios, până şi cel mai frumos se simte urât în faţa unui înger al cărui trup e ca hrisolitul şi faţa lui ca fulgerul, iar ochii lui ca flăcările de foc (Daniel 10, 6). În uluitoarea dimineaţă a învierii Domnului din morţi, iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi (Matei 28, 2-4). Iată cum apare un slujitor al împăratului! Dar când Se va ivi El însuşi?

O, dac-ar şti oamenii, de-ar cunoaşte ei, de n-ar uita nici o clipă că astfel de îngeri strălucitori sunt aproape, foarte aproape de dânşii! Această cunoştinţă ce li s-a dat profeţilor şi văzătorilor prin vedenie îi face pururea blânzi şi smeriţi înaintea lumii cereşti, dar aspri şi neclintiţi faţă de păcătoşii cei orbi, lipsiţi de căinţă. Proorocul Elisei s-a rugat odată ca Dumnezeu să deschidă ochii unui tânăr încât şi acesta să vadă ceea ce vedea el, profetul. Şi Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea, i-a deschis aceluia ochii, şi acesta a văzut şi iată tot muntele era plin de cai şi care de foc împrejurul lui Elisei (IV Regi 6,17).

Cum să fie atunci vederea împăratului însuşi, măreaţa, cutremurătoarea vedere a împăratului însuşi ? Marele Isaia, fiind învrednicit de această vedere, cu frică mare a strigat în uimire: Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei! (Isaia 6,5).

O, de-ar şti oamenii, de-ar fi ei pătrunşi că Domnul şi împăratul îi vede pe ei pururea! Domnul, Acelaşi în faţa Căruia Isaia, într-o singură străfulgerare s-a cutremurat de frică sfântă! Atunci nu şi-ar mai deschide omul mintea nici unui păcat, nici unei necuraţii. Dumnezeu îl vede pe om, fie că omul îl vede sau nu pe Dumne­zeu. Să tremure hulitorul! Să se mângâie tot creştinul în suferinţă!

Nu numai Dumnezeu, Cel Unul în Treime, ne pătrunde fiecare clipă a vieţii, ci toate cereştile cete de îngeri şi sfinţi din slavă. Milioane de ochi sunt asupra-ne ca o singură privire; milioane de fiinţe care ne vor binele sunt alături de noi, însoţindu-ne pe calea spinoa­să şi întunecată a vieţii. Milioane de mâini se întind în ajutorul nostru, ca un singur braţ tare! Călăuzită de Duhul Sfânt, Biserica lui Dumnezeu pe pământ s-a luptat şi luptă să înfăţişeze credincioşilor săi această slăvită, iubită, cutremurătoare realitate. Pe iconosta­se fulgeră lumea nevăzută a puterilor cereşti, ca oamenii să vadă şi să nu uite că aceste puteri sunt aici, cu ei, în lume. Cinstim icoanele închinându-ne nu lemnului şi zugrăvelii, ci puterilor cereşti celor vii, care sunt de faţă. Dacă icoanele ne aduc bucurie şi mângâiere, bucuria şi mângâierea de la acele puteri cereşti înfăţişate acolo le primim! Doar un nebun, un stăpânit de duhuri rele poate să vadă idolatrie în cinstirea icoanelor. Cine altcineva a purtat război idolatriei de-a lungul veacurilor, dacă nu Biserica dreptmăritoare? Ai cui credincioşi s-au jertfit cu milioanele în această luptă? Cine a nimicit închinarea la idoli? Cum să se închine la idoli Biserica, cea care însăşi stârpeşte acea închinare? Asemenea batjocură s-a aruncat Bisericii lui Hristos de necuraţii eretici, cei ce gândesc cu trupul, nu cu duhul! Dar cum să deosebească mintea lor cea greoaie intre icoană şi idol? Neputincioşi să învingă prin dreptate, au ridi­cat foc şi sabie asupra sfintelor chipuri şi a celor ce le cinsteau. Au ars icoanele, au trecut pe închinători prin sabie. Dar puterea lui Dumnezeu e mai tare ca focul şi ca sabia: ereticii au căzut şi s-au ruinat, iar icoanele au rămas mai departe să împodobească locaşurile de închinăciune şi să aducă mereu aminte credincioşilor cutremurătoarea, negrăita prezenţă a lui Dumnezeu şi a tuturor puterilor cereşti în viaţa oamenilor trăitori pe pământ. Întru pomenirea biruinţei asupra iconoclaştilor şi triumful cinstirii icoanelor, evlavioasa împărăteasă Teodora şi fiul său Mihail au rânduit ca cea dintâi duminică a Postului Mare să fie închinată acestei biruinţe. Această duminică o numim Duminica Ortodoxiei, spre aducere aminte de biruinţa dreptei credinţe asupra ereticilor. În legătură cu aceasta, Evanghelia de astăzi îl înfăţişează pe Natanael, cu toate îndoielile ce le avea departe de Hristos risipindu-i-se îndată ce s-a apropiat de El: ca să vedem că fără Dumnezeu necredinciosul nu poate veni la credinţă, şi să înţelegem înfricoşata putere a prezenţei Sale.

In vremea aceea a vrut Iisus să meargă în Galilea si a găsit pe Filip, si i-a zis lui: vino după Mine. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. După ce S-a botezat în Iordan, Iisus a mers în Galileea, unde avea să-Şi înceapă lucrarea. Minţile stricate ale iudeilor nu erau vrednice să vadă începutul lucrării lui Hristos. ludeea, cuprinzând şi Ierusalimul cel lipit de pământ, trupesc, căzuse mai jos decât ţinuturile păgâne. Galileea era păgână; în ea se aşezaseră cu precădere greci, romani şi siriani, şi doar pe ici-pe colo evrei. Evreii din Iudeea dispreţuiau păgâna Galilee, zicându-i ţinut al întunericului şi necredinţei. Şi tocmai în ţinutul acesta avea să se arate, după cum spusese profetul, o lumină mare: Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi (Isaia 9,1-2). Deschizând dumnezeiasca Sa gură pentru a vorbi mai întâi acestei Galilei locuite de seminţii amestecate, Domnul a arătat dintru început că Evanghelia Sa e pentru întreaga omenire. Dezvăluindu-Se mai în­tâi în acest colţ cufundat în întuneric şi neştiut de lume, în Palestina, Şi-a arătat smerenia osândind prin aceasta nebuneasca trufie a Ierusalimului întunecat şi stricat.

Andrei a fost cel dintâi care L-a urmat pe Hristos, fără a fi chemat. El a adus după sine pe Simon Petru, fratele său (loan 1, 33), pe când lui Filip Domnul i-a spus: Vino după Mine! Că Filip a răspuns pe dată acestei chemări se vede din aceea că el, plin de râvnă pentru Hristos, a şi început să adune şi să aducă la Domnul pe alţii. Poate că el şi auzise despre Hristos de la Petru şi Andrei, vecinii săi, pentru că ei toţi erau din Betsaida. Poate auzise şi de la alţii. Dar hotărându-se atât de repede, se vede că ceea ce l-a atras cu atâta putere a fost însăşi prezenţa lui Hristos, care l-a făcut să lase deodată totul, să uite totul şi să vină după El. Şi l-a atras atât de tare încât nu a venit singur, ci şi-a şi început apostolia; pentru că scrie mai departe: Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui losif din Nazaret. Cât de simplu spune Filip totul! Două suflete înflăcărate vorbesc între ele. Filip nu spune: „l-am găsit pe Mesia cel făgăduit"; nici: „pe fiul lui David"; nici: „pe împăratul lui Israel" şi nici: „pe Domnul". El doar îi arată lui Natanael că l-a aflat pe Acela despre care au scris Moise şi proorocii. Vorbeşte un suflet plin de uimire şi bucurie. Simţămintele adânci nu umblă după cuvinte ci se înfăţişează simplu, foarte simplu, cu siguranţă că în ele se află o tărie care pătrunde cele mai simple vorbe. Simţirile slabe sau mincinoase se fac trâmbiţe răsunătoare, căutând cuvinte mari care să le sprijine slăbiciunea și falsitatea. Filip şi Natanael vor fi vorbit între ei despre Cel îndelung făgăduit, depre Cel îndelung proorocit şi aşteptat. Era un subiect obişnuit printre israeliţi, printre cei cu sufletul curat. Am aflat pe Acela, zice Filip. Adică: Acela nu S-a arătat pe Sine ca trăznetul care sfâşie norii şi cutremură pământul; nici nu a căzut pe pământ ca un meteor; nici n-a urcat în scaunul împărătesc al Ierusalimului spre care stăteau aţintiţi ochii cei cu vedere scurtă ai fariseilor şi nepricepătorilor cărturari. A crescut şi a trăit aici în Galileea, printre noi, vreme de treizeci de ani, şi noi nici n-am ştiut! A crescut ca o viţă nobilă într-o vie sălbatică, pe care nici n-aveai cum s-o recunoşti decât mai târziu, după roade! A fost ca o comoară ascunsă în pământ: abia când sapi pământul începe să strălucească. Nu ne-a sărit în faţă; nu ne-a silit să-L primim; dar când L-am văzut, L-am cunoscut: blând ca un miel, limpede ca soarele, dulce ca primăvara, puternic ca Dumnezeu. Este din Nazaret. Este fiul lui Iosif.

Dar oare putem noi să ştim tot ce i-a spus Filip lui Natanael, putem noi să arătăm cum i L-a înfăţişat întru totul pe Hristos? Evanghelistul ne spune pe scurt lucrul de căpetenie. Tot ce-a auzit Natanael de la Filip îl va fi umplut de bucurie. Dar ceva totuşi l-a nedumerit şi-l face să se îndoiască: cum să iasă Mesia din Nazaret? Iar Filip l-a numit pe Iisus fiul lui Iosif, pentru că poate nici nu ştia taina cea mare a naşterii Sale de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria; şi deasemenea pentru ca spusele să-i fie cât mai convingătoare faţă de omul ce venea pas cu pas către taina întrupării lui Dumnezeu. Poate că Filip lucra aici cu adevărat apostoleşte, în chipul arătat mai târziu de Apostolul Pavel: Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc. Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii (I Corinteni 9, 22). Natanael era încă slab, încă neiniţiat, încă neluminat, încât apropierea apostolului era către unul slab.

Nu trebuie să luăm întrebarea lui Natanael drept o remarcă usturătoare, ironie a unei inimi sceptice, ci drept grija unui suflet sincer ca prietenul său să nu fie înşelat. Sara a râs întru sine când Dumnezeu i-a dezvăluit că are să aibă fiu la bătrâneţe (Facere 18, 12). E bucuria care caută încredinţare întrebând. Iar Natanael n-a auzit în toată viaţa lui o veste de mai mare bucurie ca cea pe care i­-a adus-o acum Filip. Dar, ca orice bucurie, îşi avea și aceasta umbrele si piedicile ei. Bucuria lui Natanael s-a umbrit la cuvântul „Nazaret". Cum să vină din Nazaret Mesia? N-a spus proorocul că locul naşterii Sale e Betleemul? Nu în cetatea lui David l-au aşteptat generaţii de-a rândul pe moştenitorul şi regele ce va să vină? S-o fi înşelat Filip! Dar nu; Filip nu-şi ia vorba înapoi, nici nu-l lămureşte cu nimic mai mult pe Natanael. La comentariul acestuia, îi spune doar atât: Vino şi vezi! Ce strălucitor sună aceste cuvinte! Vino şi vezi! Vino numai, şi ai să vezi, Natanaele. Ai să te încredinţezi când vei sta faţă cu Dânsul. Ce răspuns ţi-aş putea eu da la întrebările tale? Cel mai sigur răspuns este El însuşi! Vino cu mine în faţa Lui. Vino şi vezi! Şi Natanael porneşte la drum împreună cu Filip.

Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. Ce laudă frumoasă! De pe ce buze! Ce să însemne asta: israelit în care nu este vicleşug? Înseamnă un om plin de opusul vicleniei; un om plin de Dumnezeu: gândul la Dumnezeu, dorul de Dumnezeu, căutarea lui Dumnezeu, aşteptarea lui Dumnezeu, nădejdea în Dumnezeu. Este un om care s-a dăruit pe sine cu totul lui Dumnezeu, şi de nimeni altcineva nu vrea să ştie. Un om în care sămânţa răului n-a găsit loc să prindă rădăcină. Dar arătându-l pe Natanael drept un adevărat israelit, Hristos arăta şi un lucru trist: că nu prea mai erau de găsit israeliţi adevăraţi. De aceea a şi strigat Domnul cu bucurie: Iată, cu adevărat, israelit! Un om printre neoameni! Iată unul care nu-i is­raelit doar cu numele, iată unul care-i din cap până-n picioare israelit ! Domnul ştia de departe ce îndoieli îl frământau pe Natanael cu privire la Dânsul, cu toate acestea l-a lăudat ca pe un adevărat israelit lipsit de vicleşug. Să-l fi lăudat ca să-l câştige? Nu; pentru că Cel ce cunoaşte inimile nu Se uită la vorbe, ci doar la inimă. Noi n-avem cum să vedem, nici întorcând paginile Evangheliei să citim, ce fel de om era Natanael; ci Domnul a văzut inima lui şi a citit în ea. Poate s-or fi mirat ceilalţi apostoli aflaţi pe lângă Hristos auzind aceste cuvinte de laudă, dar Hristos a lăsat timpul să le arate dreptatea laudei Sale.

Şi pe Natanael l-a mirat neaşteptata laudă; Natanael i-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Iată că Natanael se arată într-adevăr a fi un om lipsit de vicleşug. Omului viclean îi pasă doar de sine, nu are ochi pentru alţii. Lauda si linguşeala îl încântă. Dacă Natanael ar fi fost un astfel de om, s-ar fi îmbăiat de lauda primită de la Hristos şi ar fi început fie să-I întoarcă lauda, ridicându-L în slăvi pe lăudătorul său, fie să facă pe smeritul prefăcându-se că nu merită lauda. Dar Natanael n-avea ochi pentru sine, ci numai pentru Hristos. Aşa că, nici primind nici lepădând lauda, pune pe faţă o întrebare menită să dezvăluie adevărul: De unde mă cunoşti? Nu ne-am mai întâlnit până acum! Nu m-aş fi mirat atât să-mi fi spus pe nume, pentru că nu-i greu să ştii numele cuiva; dar să-mi spui atât de repede numele inimii mele, asta e într-adevăr de neînţeles: inima e tainică şi omul şi-o descoperă numai câte puţin, şi numai celor de aproape ai săi. De unde mă cunoşti?

Iar Domnul îi răspunde printr-o nouă taină pe care o dezvăluie, de astă dată printr-un semn dinafară: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Cine ştie tainele inimii le ştie şi pe ale trupului. Cui vede mişcarea gândurilor şi aude misterioasa lor şoaptă, încă şi mai lesne îi este să vadă mişcarea trupului şi să au­dă cuvintele rostite. Domnul l-a văzut pe Natanael sub smochin mai înainte ca Filip să fi ajuns acolo! Nici nu pornise bine acesta că Domnul a şi cunoscut inima lui Natanael. Pronia Sa a rânduit ca Filip să meargă şi să-l cheme. Cum ar putea omul să se ascundă de Dumnezeu? Este vreo cale pe care el să se dea la o parte din faţa Lui? Înţelegând marea şi înfricoşata Prezenţă, Psalmistul se îndreaptă spre Dumnezeu Atotştiutorul spunând: Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe... Că încă nu este cuvânt pe limba mea, şi iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate... Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta... Unde mă voi duce de la duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? (Psalm 138,1-6).

Hristos este minunea istoriei pe pământ, nu numai prin minunile săvârşite, nu numai prin înviere; ci prin atotcuprinzătoarea prezenţă a Duhului Său şi prin atotştiinţa Sa. Pe pământ fiind, era şi în cer. Uitându-se la oameni, vedea şi pe Satana căzând din cer. În faţa oamenilor aflându-Se, le vedea şi trecutul şi viitorul. Citea gândurile ca într-o carte deschisă. Slăvit fiind şi lăudat de oameni, vorbea de Patimile ce-avea să sufere; în Patimi, vorbea de biruinţa şi slava Sa. Privind bogatul templu de marmură din Ierusalim, îi vedea nimicirea. Cu Moise şi cu Ilie vorbea ca şi cu nişte contemporani ai Săi. Între hotarele trupului, vedea tot ce se petrece în ceruri; îl auzea pe bogatul cel nemilostiv din iad rugându-se de Avraam cel din Rai. A zărit de departe unde se afla legat măgăruşul ce-avea Să-L poarte şi i-a trimis pe ucenici să I-l aducă. De departe l-a văzut pe bărbatul ce ducea un ulcior cu apă şi i-a trimis la dânsul pe ucenici cu porunca de a pregăti Paștele. Timpul nu era perdea pe ochii Săi. Vedea tot ce a fost şi tot ce o să fie ca înfiripându-se atunci în faţa Lui. Spaţiul nu avea pentru El întindere. Oriunde şi orice se întâmpla în lume, vedea aievea. Orice tainiţă îi era câmp deschis. Şi tainiţa tainiţelor — inima — nu avea închizătoare pentru Dânsul.

Atotprezenţa şi atotştiinţa lui Hristos nu l-au uimit pe Natanael mai puţin decât pe Petru pescuirea minunată sau pe ceilalţi apostoli umblarea pe apă ori supunerea vânturilor şi a valurilor. Cunoscând inima omului Domnul ştie ce anume lucrare a Sa se potriveşte mai bine fiecărui ucenic. în vreme ce Petru s-a uimit cel mai mult de puterea lui Iisus asupra naturii, pe Natanael l-a câştigat pătrunderea Lui, atotcunoaşterea Lui. Pe acestea i le-a dezvăluit lui Natanael Domnul, lucrând după dumnezeiasca-I iconomie, tocmai pentru că îl cunoştea. Poate că Filip, în aceste dintâi zile ale apostolatului său, şi-a dat seama de acest lucru şi de aceea i-a şi spus lui Natanael: Vino şi vezi! Era încredinţat că Domnul cel prea-înţelept şi atotputernic Se va arăta lui Natanael în chipul cel mai potrivit firii şi sufletului acestuia. Poate că pe atunci doar începea să presimtă ceea ce va şti mai târziu limpede: ce taine fără de număr ascunde învăţătorul în pieptu-i fragil, omenesc! Taine mai largi decât cerul şi mai întinse decât timpul ascundea Dumnezeu-Omul. A arătat Domnul măcar a mia parte din aceste taine şi puteri ascunse în El? Nedescoperită a rămas mulţimea acestor taine, ca să se dezvăluie şi să se arate sfinţilor, în împărăţia cerurilor. Uşor îi era Domnului să facă minuni. Avea atâta putere încât trebuia mai degrabă să Se silească a nu le face! Pentru că El a spus, a descoperit şi a lucrat doar atât cât a fost de trebuinţă pentru mântuirea noastră; cât să nu ne constrângă voinţa, ci întru libera noastră alegere şi hotărâre.

Dar să-l vedem acum pe Natanael, minunându-ne, cum răspunde el Domnului. Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel! Cuvintele vin de pe aceleaşi buze ce au rostit, puţin mai înainte: Din Nazaret poate fi ceva bun? Ce schimbare uluitoare! Ce izbucnire de bucurie! O, fraţii mei, ce înseamnă a sta în faţa Domnului! Nu-s cuvinte să poată cuprinde această minune, nici mâini să o poată scrie; sunt însă inimi care pot să o simtă, şi simţind-o să se bucure cum se bucură roua dimineţii la atingerea razei de soare! Oare nu vedem aici limpede de ce S-a înveşmântat Domnul în trup omenesc, de ce ni S-a înfăţişat om, spre mântuire ? Cine să-I fi putut îndura prezenţa de S-ar fi arătat înger arzător? Sau de S-ar fi arătat Dumnezeu în veşnica-I putere şi slavă, iar nu acoperit de vălul trupului, cine L-ar fi putut privi şi să fie viu? Cine să-I fi auzit glasul fără să se spulbere ca praful? Nu s-ar fi risipit pământul întreg ca un abur la apropierea suflării Sale? Vedeţi câtă putere are prezenţa Sa învăluită: într-o clipă s-a schimbat inima şi gândul unui om! Cine să-şi fi închipuit, doar cu puţin mai înainte de-a fi vorbit Hristos cu Natanael, că acesta va mărturisi că „fiul lui Iosif" e învăţătorul, e Fiul lui Dumnezeu, e împăratul lui Israel! Şi chiar dacă în clipa aceea L-ar fi luat, după credinţa comună a acelei vremi despre Mesia, pe acest împărat al lui Israel drept un împărat pământesc, tot ar fi fost mult pentru un începător într-ale urmării lui Hristos. Natanael L-a numit însă şi Fiul lui Dumnezeu, aşezându-L astfel pe Hristos deasupra înţelegerii de rând că El ar fi un rege ca toţi regii pe tronul lui David.

Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului. Domnul, aşadar, i-a dezvăluit lui Natanael doar puţin despre Sine, când i-a spus că l-a văzut mai înainte sub smochin. Vederea Lui la aşa mică depărtare e, faţă de atotcuprinzătoarea-i pătrundere, doar ca o rază faţă de soare. Curat la suflet cum era, lui Natanael i-a fost destul acest „puţin", ca să creadă. Necuraţii şi viclenii farisei şi cărturari ai Ierusalimului L-au văzut pe Domnul vindecând leproşi, dând vedere orbilor, înviind morţi, şi nu le-a fost de-ajuns. Iată cum crede şi cum mărturiseşte un israelit adevărat, doar dintr-o singură ochire a minunii! Mai mari decât acestea vei vedea, făgăduieşte Domnul. Dar ce încă să mai vadă? Cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului. Domnul vorbeşte cu Natanael, dar făgăduinţa e pentru toţi, căci spune: Adevărat, adevărat zic vouă („vouă", nu „ţie"). Si ca să nu încapă îndoială că făgăduinţa se va împlini, spune o dată, si mai spune încă o dată: Adevărat, adevărat... Dintru început i-au slujit Mântuitorului îngerii, coborând şi întorcându-se la cer! Înger i-a apărut lui Zaharia vestindu-i naşterea înaintemergătorului lui Hristos. Înger i-a apărut Preacuratei Fecioare, vestindu-i taina cea mare a naşterii Domnului. La Betleem s-au deschis înaintea păstorilor cerurile şi coborau îngerii cântând imne de slavă şi bucurie, de pace între Dumnezeu şi oameni. Îngeri au coborât şi l-au povăţuit pe Iosif, îngeri i-au îndrumat pe cititorii în stele de la Răsărit. Îngeri au venit şi-I slujeau Domnului după ce a biruit ispitirile lui Satan în pustie. Înger I-a apărut înainte de Patima Sa, înainte de moarte, întărindu-L, în grădina Ghetsimani. Îngeri au coborât la mormântul Său, la înviere. Şi la înălţare iarăşi doi îngeri în haine albe au coborât şi s-au arătat ucenicilor. După înălţare îngeri apăreau adesea apostolilor şi mai târziu drepţilor, martirilor şi sfinţilor lui Hristos. N-a văzut Ştefan, întâiul mucenic, cerurile deschise (Fapte 7, 56)? Nu s-a ridicat Pavel până la al treilea cer? Nu i s-au dezvăluit atâtea taine cereşti ale timpului şi ale veşniciei, apostolului şi evanghelistului Ioan? Până în zilele noastre, celor cu inima curată, purtătorilor de Dumnezeu, li s-au arătat îngeri; şi mulţi întorşi la Dumnezeu, care s-au căit şi cărora li s-au iertat păcatele, au văzut cerurile deschise. O, de câte ori, de câte ori s-au adeverit cuvintele Mântuitorului despre cerurile deschise şi despre îngerii care coboară şi urcă! Domnul a venit pe pământ ca să arate oamenilor cerurile deschise, dar după venirea Lui mulţi văzători ai cerului s-au ridicat prin pătrundere duhovnicească spre înălţimile cereşti şi au coborât cu cetele îngerilor. Cerul e pururea deschis oamenilor, oamenii însă văzând, nu văd, şi auzind, nu aud, nici nu înţeleg (Matei 13, 3). Hristos a dat vedere nu numai câtorva orbi trupeşti, ci a dat vedere nenumăraţilor orbi duhovniceşti. Iar orbii duhovniceşti, recăpătându-şi vederea, au văzut cerurile deschise. Şi ce altceva sunt cerurile deschise decât Dumnezeu şi mulţimea cetelor Sale? Ce altceva este a fi de faţă Hristos dacă nu frică grozavă necuraţilor şi păcătoşilor, dar viaţă şi bucurie celor drepţi şi fără prihană? Această mare şi înfricoşată prezenţă ne este ascunsă acum de trup ca de un văl. Curând însă, foarte curând, vălul se va smulge şi se va destrăma şi ne vom găsi dintr-o dată în cerul deschis. Cei între noi care s-au întors și s-au căit, cei între noi fără prihană, se vor găsi în fața de-viaţă-dătătoare a Dumnezeului Celui Viu; iar cei împietriţi şi hulitori şi necuraţi se vor afla în veşnica lui Dumnezeu absenţă, în chin şi în întuneric fără sfârşit.

Să ne apropiem aşadar de Hristos Domnul care ne iubeşte, şi câtă vreme zilele noastre nu sunt încă numărate să mărturisim Numele Lui, singurul Nume de mântuire, şi să strigăm după ajutor, singurul ajutor neîncetat şi mântuitor. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii şi ne mântuieşte. A Ta este slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Doxologia