Mavrocordat i-a scos pe ţărani de sub robie

Constantin Mavrocordat a fost cea mai luminoasa figura a epocii fanariote. a domnit de patru ori in Moldova si de sase ori in Muntenia

În apropiera Paştelui din 1749, Iaşul trăia un moment important în istoria Moldovei. La Trei Ierarhi, domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat elibera pe ţăranii moldoveni înrobiţi de boieri. Era una din reformele luminate ale acestui voievod.

Domn luminat

Constantin Mavrocordat (1711 – 1769) este poate cea mai luminoasă figură a epocii fanariote. Născut la Constantinopol, dar crescut în ţară, a fost de şase ori domn în Muntenia şi de patru ori în Moldova. Împărţit între cele două principate „Constantin grecul” a lăsat în urmă reforme importante în educaţie, administraţie, fiscalitate şi în domeniu agrar. A avut de asemenea curajul de a se impune în faţa Porţii, dar şi a marilor boieri. În cea de-a treia domnie în Moldova a savârşit faptă şi mai straşnică pentru vremea aceea. Dar să lăsăm cronicarul: “Lucrul cel mai de seamă însă, ce-l făptui acest domn, fu scoaterea «vecinilor» se sub stăpânirea boerească. Aceşti zişi vecini…erau ţărani moldoveni, consideraţi ca robi şi stăpâniţi din neam în neam boeresc, care nu mai aveau dreptul a se muta de pe moşia pe care se aflau, nici a avea proprietăţi, nici a face ce vor ei, ci numai ceea ce li se poruncia de boer, iar tot folosul muncii lor numai stapânul boer îl lua.” Erau ţărani săraci rămaşi fără pământ, înstrăinat prin vânzare din cauza lipsurilor sau luat cu hapca de boierii bogaţi. Astfel deveneau vecini (de lângă boier), în Muntenia numiţi rumâni, cu libertatea mărginită şi obligaţia să munceasă pământul boierului, să nu părăseasca satul ca să plătească parte din birul pus în cislă (pe sat), înrobindu-se tot mai tare. Cu timpul vecinii, puţini la început, depăşeau numărul celor rămaşi slobozi, sate întregi intrând în robie din care scăpau fugind peste graniţe.

Sobor la Trei Ierarhi

Încercând o uşurare, Constantin Duca, un domn anterior spusese că “e păcat să-l robeşti pe fratele tău căci păgînii care îşi cumpără robii pe bani în al şaptelea an îi iartă, iar tu creştin şi neluându-l pe bani şi fiind creştin ca şi tine, tu vrei în veci să-l vecineşti.”

Revoltat de fuga sătenilor din sate şi jalnica sărăcie şi neagră robie în care îi ţineau unii boieri pe vecini fără de pământ, luându-le din bordeie nu numai roada şi truda muncii, dar şi fetele şi nevestele pentru curţile şi poftele lor, “Constantin grecul” hotăra să rupă lanţurile sclaviei din Moldova la vremea când acestea mai dăinuiau şi în civilizata Europă, închistată de servituţi feudale.

Chemând la Divan pe toţi boerii însemnaţi ai ţării, şi pe acei cu ţărani vecini, nu i-a lasat să se întorcă la casele lor până nu au ajuns la înţelegerea să îndulcească vecinătatea. Şi ca nu cumva mai târziu să le treacă prin minte gând de răzgândire, în ziua de 6 aprilie 1749– zi ce ar trebui scrisă cu literă roşie în calendarul istoriei Moldovei – i-a strâns într-un Sobor la biserica Trei Ierarhi, împreună cu trimişii vecinilor. Domnul conducând adunarea a lăsat şi pe ţărani să arate suferinţele, la urmă punând stăpînii să răspundă, sub semnul crucii şi sub ochii sfinţilor Ierarhi, că nu sunt şi nu vor fi robi în rândul sătenilor din Moldova.

La 1 iunie 1749 hotărârea Obşteştei Adunări se întărea de domnitor “cu pecetea şi iscălitura Domniei mele ca să se păzească nestrămutat. Într-alt chip să nu fie”.

In Moldova, taranii robi erau numiti "vecini", in Muntenia - rumâni

După Paşti

În Hotărâre scria fără tăgăduinţă că se ridicaseră la domnie multe pâri că “unii din stăpânii satelor s-au obişnuit a vinde pe vecini ca pe robi şi a da numele lor în foi de zestre, ş-ai despărţi pe copii de la părinţi, luându-i în casă la slujba lor ş-ai muta de la un loc la altul; nefiind acea volnicie a se vinde şi a se supune până într-atîta ca pe robi.”

Drept consecinţă după cercetarea domnului: ”La şase zile a lui Aprilie, joi într-a doua săptămână după Paşti, fiind noi cu toţii adunaţi, atât partea bisericească cât şi boerească şi altă obşte în mănăstirea Trisfetitelor, la scosul Sfintelor Moaşte, s-au făcut Sobor de întrebăciune acestor pricini mai sus arătate. La care cu toţii cu glas am răspuns mărturisind adevărat că vecinii robi nu sunt, nici se stăpânesc cu nume de robie… că vecin va să zică sătean mijlocaş fără de moşie atâta numai că din sat nu este volnic ca să iasă”. Aceste purtări ale stapânilor nu erau volnice după vechile hrisoave “şi nici de acum înainte aceasta volnicie asupra lor, nimeni să nu aibă, că nu este cu cale. Şi când se vinde moşie oamenii să nu se vânză, ci ca nişte săteni ai satelor în sat să rămâe, făcând slujbă obişnuită, însă şi slujba să o facă cu nart 24 de zile de om într-un sat ori la ce lucru se va pune şi dijmă să dea…“ Se aproba ca să iasă la lucru numai un om din casă “macar câţi feciori avea omul…iar partea femeiască nu slujeşte” (Magazin Istoric pentru Dacia II).

Protejat de afurisenie

Ieşind de la Sobor probabil că atotputernicii stăpâni ai satelor “supăraţi de amestecul grecului în treburile lor, stricând obiceiul pământului” i-au trimis în gând toate blestemurile, crescând hula împotriva fanarioţilor ”băgăreţi şi obrăznicoşi”.

Pedeapsa dumnezeiască fiind pe atunci singura oprelişte a răutăţilor, pentru a stăvili reintroducerea dării “văcăritului”, abia suprimată, un urmaş la tron – Constantin Cehan Racoviţă (1756 – 1757) –, a adus de la Patriarhie şi a citit divăniţilor, o carte de blestem şi afurisenie semnată nu mai puţin de patru patriarhi (din Constantinopol, Antiohia, Ierusalim şi Alexandria).

Ţăranii dezrobiţi

După Soborul de la Trei Ierarhi foştilor robi le rămânea obligaţia să lucreze 24 zile pe an boierului, fără plată, sau numai 12 când dădeau despăgubire pentru celelalte. Drept dovadă a slobozeniei, dezrobiţii căpătau câte un peciu cu pecetea domnitorului. Tot Mavrocordat la 5 august 1746 anulase rumânia sau şerbia în Ţara Românească, unde fusese domn.

Chiar dacă unii dintre stăpânii căpcăuni nu dădeau două parale pe hrisovul domnesc se spărsese “obiceiului pamântului”, care cârmuia viaţa aşezărilor de atunci şi încetul, cu încetul, legea cea nouă, susţinută şi de alţii prindea viţe.

Domn cu autoritate

Domnitorul reformator avea să ia măsura riscantă de a fugări din ţară pe negustorii turci lacomi (laji), care “cumpărau totul pe nimica”, săvârşeau adesea jafuri ori “răpeau femeile şi pruncii şi fetele… ducându-le în partea Anatoliei să le vândă”. Cu ajutorul unor emisari turci i-a cetluit pe acei vinovaţi, i-a adus la Iaşi pentru judecată unde au fost chemaţi şi reclamanţii. Înspăimîntaţi aceştia au fugit spre Ismail şi Chilia, părăsind ţara Moldovei. Gestul de a condamna cetăţeni turci i-a crescut autoritatea în rândul poporului.

Sursa: Curierul de Iași