“Că văzură ochii mei mântuirea Ta…”: Păzind în inimă, întru nădejde, mângâierea harului, în așteptarea zilei celei mari. Predica Arhim. Zaharia de la Essex despre legătura între Întâmpinarea Domnului și A Doua Venire. “Nu putem avea o atitudine neutră faţă de Hristos”

Predică la odovania praznicului Întâmpinării Domnului 1

Este o mare bucurie pentru mine să mă aflu din nou în mijlocul dumneavoastră. Nu este lipsit de însemnătate fap­tul că astăzi, de odovania praznicului întâmpinării Domnu­lui, slujim împreună Sfânta Liturghie, pentru că acesta este de fapt şi praznicul preoţiei împărăteşti a lui Hristos.

Data trecută când m-aţi invitat la întrunirea frăţiei cleri­cilor Bisericii Creştin-Ortodoxe Antiohiene am vorbit despre îndoita înfăţişare a lui Hristos, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Am spus că Hristos l-a îndreptăţit pe om înaintea lui Dumnezeu prin pilda Sa adevărată şi desă­vârşită, şi că, dacă vom urma pildei Lui, nu vom fi ruşinaţi, ci vom fi primiţi de Tatăl şi de Duhul Sfânt ca fii ai lui Dum­nezeu. De asemenea, Hristos L-a îndreptăţit şi pe Dumnezeu înaintea oamenilor pentru că ne-a iubit până la capăt, până la moarte, lucrând în felul acesta mântuirea noastră. Dar în­făţişarea Lui este şi începutul vădirii preoţiei Sale, care are mare însemnătate pentru noi, căci toţi suntem chemaţi să fim părtaşi la ea. Nu există decât o singură preoţie, preoţia împărătească a lui Hristos de care toţi creştinii au parte, însă noi, ca preoţi hirotoniţi, suntem îndoit părtaşi la ea.

Aş vrea să mă opresc puţin asupra celor două persoane care L-au întâmpinat pe Hristos în templu: Sfântul Simeon, om „drept şi temător de Dumnezeu“, după cum zice Scrip­tura, şi Proorocița Ana. Amândoi erau înaintaţi în zile, însă amândoi purtau în inimă nădejdea mântuirii ce avea să vina şi aşteptau nestricăcioasa „mângâiere a lui Israel“ (Luca 2,25), adică pe Hristos. Aceasta înseamnă că se împărtăşiseră de Duhul proorocesc al lui Dumnezeu şi ţineau aprins în ei darul acesta al proorociei.

Preoţia este şi ea un dar proorocesc pe care trebuie să-l păstrăm viu şi însufleţit până la sfârşit. Şi vom izbuti să-l păstrăm dacă vom avea mereu în inimă mângâierea cea nestri­căcioasa a lui Dumnezeu. Iar când această mângâiere va prisosi în inima noastră, vom fi în stare să-i mângâiem şi pe ceilalţi, pe poporul lui Dumnezeu care caută ajutor de la noi. Drepţii Simeon şi Ana ne sunt pilde de viaţă, ei sunt oameni care în chip proorocesc s-au făcut părtaşi la preoţia împărătească a lui Hristos. Plini de nădejde, ei aşteptau mângâierea lui Israel la fel cum noi, poporul Noului Israel, aşteptăm ziua cea înfricoşată a celei de-a doua veniri a Domnului.

Domnul a „plecat cerurile şi S-a pogorât“ (cf. Ps. 143,5), iar întruparea Sa este în acelaşi timp şi proorocia celei de-a doua veniri a Lui. De aceea, cei care au iubit venirea Domnului în trup tânjesc şi după cea de-a doua venire a Lui, în slavă. Insă ei nu trăiesc într-o aşteptare pasivă, ci mai de­grabă aleargă spre cea de-a doua venire a Lui, atât de mare le este dorinţa de a-L vedea pe Domnul.

Când S-a întrupat, Hristos a devenit „semnul” lui Dum­nezeu pentru toate generaţiile, semn care avea să stârnească împotriviri, după cum citim în Evanghelia de astăzi (Luca 2,34). Aceasta înseamnă că nu putem avea o atitudine neutră faţă de Hristos. Dacă ne predăm Domnului cu dragoste smerită, El ne va adumbri cu puterea Sa mântuitoare. Atunci Il vom purta în inimile noastre şi, asemenea Dreptului Si­meon, vom cânta o cântare de biruinţă. Însă de vom lăsa anii îndelungaţi ai vieţii să stingă în inimile noastre nădej­dea mântuirii, aceasta ne va duce la pierzanie. Dacă veşnicia va înceta să mai fie pentru noi însuflarea fără de care nu putem trăi şi prin care se împlineşte cu adevărat fiinţarea noastră pe pământ, atunci inevitabil ne vom face robi rea­lităţii întunecate a lumii căzute care ne înconjoară. Şi în aceasta constă toată tragedia omenirii.

Domnul ne-a încredinţat spre păstrare o moştenire sfântă şi aşteaptă ca noi să I-o înfăţişăm neîntinată în ziua aceea în care va veni să judece iarăşi lumea cu dreptate şi mare milă. După cum spuneam, o atitudine neutră nu este cu putinţă. Nu este zi mai măreaţă decât aceea în care ne vom întâlni cu Domnul, Ziditorul şi Mântuitorul nostru. Aceasta este nădejdea cea mare care ne ţine vii inimile în ciuda greutăţilor preoţiei. Trebuie să ne aducem aminte că suntem părtaşi la preoţia lui Hristos, iar preoţia Lui în această lume este una a suferinţei. De aceea, în încercări şi în năpaste să nu ne lăsăm pradă descurajării, ci să păstrăm vie în noi aceasta aşteptare plină de nădejde prin rugăciune şi slujire. Atunci darul pe care Domnul ni l-a dat la hirotonie se va reînnoi pururi în inima noastră, statornicind-o în nă­dejdea bunătăţilor viitoare.

Lumea în care trăim, oricât ar fi ea de frumoasă, este ca un văl care ne desparte atât de împărăţia lui Dumnezeu cât şi de împărăţia întunericului. Uneori împărăţia întunericului îşi întinde bezna ei peste noi, alteori ajung până la noi razele strălucitoare ale împărăţiei luminii, care ne mângâie şi ne întăresc. Însă noi să păstrăm darul lui Dumnezeu în inimă aşa încât să putem sta înaintea Domnului în ziua aceea când El va clătina cerurile şi pământul. Atunci toate cele zidite vor pieri şi numai cele pecetluite cu harul nezidit al Crucii şi al învierii Lui vor dăinui veşnic.

Chiar înainte de Patima Sa, Domnul a zis: „Acum este judecata acestei lumi” (Ioan 12, 31) şi, cu adevărat, când Hristos atârna pironit pe Cruce, lumea era judecată. El tăcea, dar întreaga zidire vorbea în locul Lui. Ştim că soarele s-a întunecat, pietrele s-au despicat, mormintele s-au deschis şi alte lucruri minunate s-au petrecut. Iar cei care nu purtau în inimile lor lumina harului Său „se întorceau bătându-şi pieptul” (Luca 23, 48), căci nu puteau să rabde priveliştea răstignirii Lui. Singurii care au fost în stare să rămână la picioarele Crucii au fost Maica Domnului şi Sfântul Ioan Teologul. Căci Cel Ce era mort pe Cruce era viu în inimile lor şi El îi ajuta să rămână neclintiţi în ceasul acela înfricoşat, deşi erau copleşiţi de durere.

Dacă şi noi iubim întâia venire a Domnului şi dacă păs­trăm cu sfinţenie darul care ne-a fost dat, atunci o lumină minunată va străluci în inimile noastre, insuflând în noi aş­teptarea şi nădejdea celei de-a doua veniri a Lui. Şi această lumină, oricât de plăpândă ar fi ea, va fi o deschidere spre împărăţia cea veşnică a luminii, când Domnul va veni iarăşi cu slavă; şi atunci, împreună cu toţi sfinţii vom cânta precum Dreptul Simeon cântarea de biruinţă: „Binecuvântat este Cel Ce a venit şi iarăşi va să vină întru Numele Domnului.” Amin.

[1] Predică rostită în timpul Sfintei Liturghii care a incheiat intrunirea fratiei clericilor Bisericii Crestin-Ortodoxe Antiohiene.

(din: Arhimandritul Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii (I Petru 3, 4), Editura Basilica, Bucuresti, 2014)

Sursa: Cuvântul Ortodox