Eminescu -
poet naţional este nu doar numele unui mit cultural, ci şi o realitate istoriceşte
constituită. Formula mit cultural trebuie luată în sensul ei strict ştiinţific,
fixat de studiile culturale (de antropologie în special), iar nu redus la
sensul trivial, impus de publicistica generală, pentru care mitul cultural
reprezintă un soi de „fantasmă socială“, produs al fanteziei colective, un
construct al minţii sau o minciună ideologică. Este drept însă că anumite
variante degradate ale mitului Eminescu, uşor identificabile sub coviltirul
unor declaraţii şi manifestări festive fără acoperire ştiinţifică şi culturală,
continuă să fie vinovate de „minciună ideologică“.
Formele în
care circulă mitul cultural Eminescu nu corespund întotdeauna poetului şi scriitorului,
gazetarului şi omului, pentru că nu reclamă şi nu atestă informaţiile certe ale
cunoaşterii ştiinţifice, singura în măsură să ofere o minimă reprezentare a moştenirii
culturale sau a tradiţiei Eminescu. Iar de numele poetului naţional este legată
întreaga noastră tradiţie culturală, ilustrată la vârsta modernizării specifice
secolului al XIX-lea, cu consecinţe pentru dezvoltarea ulterioară a limbii şi
literaturii române, a căror identitate se limpezeşte definitiv odată cu scrisul
eminescian.
Ce credem
despre Eminescu azi?
Pe de altă
parte, chiar în variante mai populare, Eminescu în calitate de mit cultural
ilustrează o apetenţă pentru cultură, o preocupare pentru slujirea valorilor
culturale şi un grad oarecare de respect pentru tradiţia culturală. Şi până în
anii â90 mitul cultural Eminescu suferea de amprenta angajamentelor politice
(mai virulent exprimate), constituind, în timp, un repertoriu de practici de
utilizare propagandistică a numelui poetului. La peste două decenii de atunci,
mitul Eminescu înseamnă altceva. Ceva mai întâi eminamente pozitiv, pentru că
menţine viu interesul pentru o moştenire culturală. Au apărut însă şi s-au
potenţat şi unele aspecte negative ale mitului Eminescu, nu lipsite de
precedente istorice, concretizate în producţii literare sau jurnalistice
animate de setea de senzaţional şi de scandalos. Asemenea texte, tipărite sau
reprezentând materialul unor emisiuni de televiziune ori al unor site-uri
dubioase de pe internet, propun şi propagă interminabile teorii ale conspiraţiei
în legătură cu boala, moartea şi viaţa poetului. Încadrabile în ceea ce
teoreticienii literari numesc paraliteratură şi subliteratură, asemenea texte şi
pseudo-dezbateri promit revelaţii cutremurătoare despre viaţa, moartea şi boala
poetului, captând interesul celor slab instruiţi. „Industriaşii“ acestei
variante mitice pretind că deţin adevărul, eventual tot adevărul despre
Eminescu, un adevăr care nu vizează însă, după cum spuneam, mai niciodată opera
literară.
Din
nefericire, mitul cultural Eminescu poate să se degradeze şi ori de câte ori
funcţionează din raţiuni politice conjuncturale. Diversele festivităţi,
organizate de partidele politice sau de consiliile judeţene cu ocazia comemorărilor
naşterii sau morţii, susţin conştiinţa culturală intrinsecă tradiţiei Eminescu
numai dacă nu sunt ignorate sevele acestei tradiţii, care se împrospătează
numai prin cunoaşterea şi reactualizarea valorilor şi sensurilor operei. O
manifestare onestă consacrată poetului naţional este, de aceea, de neconceput în
afara sprijinului dat de specialiştii din domeniu. Doar ei pot face necesara
educaţie publică, reiterând marile direcţii în care a operat şi operează încă
moştenirea Eminescu. Ei pot demonstra cum prin şi cu Eminescu s-au fixat
fundamentele limbii şi ale literaturii române moderne, cu un rol crucial în
fixarea fizionomiei culturale a statului naţional unitar. A nu se înţelege că
doar Eminescu a contribuit, în secolul al XIX-lea, la făurirea a ceea ce numim
limbă şi cultură naţională, ştiindu-se că în modernizarea limbii şi literaturii
române din intervalul acestui interesant secol sunt implicate mai multe generaţii
de cărturari, de la cei paşoptişti la latiniştii ardeleni, de la Junimea şi „Convorbirile
literare“ cu toată pleiada de mari scriitori şi critici literari până la
scriitorii grupaţi în jurul altor reviste literare („Contemporanul“, de
exemplu).
O conştiinţă
care poate judeca acest neam
Ca şi în cazul
altor mari poeţi naţionali - Goethe la germani, Puşkin la ruşi - Dumnezeu a
vrut ca Eminescu să se nască într-unul din momentele esenţiale ale devenirii
noastre culturale, în secolul naţiunilor, secolul consolidării culturii naţionale,
decisiv marcate de dezvoltarea limbii şi literaturii moderne. Opera sa este
constitutivă momentului auroral al modernizării limbii şi culturii naţionale.
Titu Maiorescu
s-a dovedit inspirat în afirmaţia pe care a făcut-o într-unul dintre articolele
sale despre Eminescu (Eminescu şi poeziile lui, 1889) cu privire la „creşterea“
limbii secolului al XX-lea din limba operei lui Eminescu: „Acesta a fost
Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura
poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi
forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire
până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului
cugetării româneşti“.
Apariţia lui
Eminescu în secolul naţiunilor, chiar dacă la amurgul romantismului, a făcut ca
opera sa să fie subîntinsă, aşa cum se întâmpla cu literatura multor scriitori
din Europa acelei vremi, de un proiect de ţară şi un proiect de lume pe care
poetul român le asuma ca pe propriul său proiect de viaţă. Fără demagogie, în
spirit strict productiv, fără a avea alt destin decât cel pe care i-l cereau
nevoile timpului şi ale ţării sale, Eminescu a rămas în memoria neamului său
drept cea mai nobilă conştiinţă, una care-l autorizează, în timp - ca pe unul
ce şi-a sugrumat cu totul egoismul -, „să-şi judece“ neamul, după cum inspirat
se exprima un alt mare poet naţional, dintr-o parte înstrăinată a ţării,
regretatul Grigore Vieru din Basarabia: De avem sau nu dreptate,/Eminescu să ne
judece!
„Nu noi suntem
stăpânii limbii…“
Astăzi, mai
mult decât altădată, putem constata interesul tot mai scăzut faţă de literatură.
Nu mai trăim într-o lume (cu o cultură) literaturocentrică. Poate că, de fapt,
nici nu am trăit vreodată într-o asemenea lume. În afara cunoscutelor societăţi
închise din ţările aflate sub dictatură, în care literatura este utilizată ca
mijloc de manipulare şi/sau pârghie de luptă, doar în secolul al XIX-lea,
secolul naţiunilor şi al constituirii literaturilor (limbilor) naţionale, arta
cuvântului a putut avea prestigiul pe care îl ştim, prestigiu şi însemnătate pe
care literatura creată de Eminescu le-a dobândit şi din această binecuvântată
pricină. De altfel, privilegierea limbii în edificarea culturii unei naţiuni a
fost una dintre ideile centrale ale filosofiei romantice germane (Hamann,
Herder, Humboldt). Sub influenţa acestei filosofii, literatura romantică
general-europeană a făcut din limbă un veritabil mit naţional, fenomen firesc într-un
secol al naţiunilor, cum a fost considerat secolul al XIX-lea. Mitizarea poeţilor
naţionali - a lui Eminescu, la noi - a fost, de aceea, o consecinţă firească a
cultului limbii naţionale: Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna
noastră. Precum într-un sanctuar reconstituim piatră cu piatră tot ce-a fost înainte
- nu după fantezia sau inspiraţia noastră momentană, ci după ideea în genere şi
în amănunte, care-a predomnit la zidirea sanctuarului - astfel trebuie să ne
purtăm cu limba noastră românească (M. Eminescu, Fragmentarium). Slujirea
smerit-smeritoare a limbii naţionale, la care ne invită poetul în acest text,
reprezintă una dintre laturile moştenirii culturale pe care ne-a lăsat-o şi pe
care avem datoria de a o reactualiza, ducând-o mai departe.
Sursă: Ziarul Lumina
0 comments:
Trimiteți un comentariu