Sfânta Treime

duminică, 3 iunie 2012

| | |



Fragment din capitolul Experiența Treimii din cartea “Mică Dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica” – Parintele Dumitru Stăniloae în dialog cu părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard

   

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi! Intreit Sfinte, revarsa asupra noastra si in noi iubirea Ta negraita si vesnica. Fa-ne sa ne impartasim de iubirea Ta dumnezeiasca, Cel ce esti binecuvantat in veci. Amin.

„Dumnezeu este capătul tuturor aspirațiilor mele. E desavarsirea insasi. E Persoana in comuniune in deplinatatea Ei: Ea nu se poate bucura decat in comuniune, iar aceasta cere Trei Persoane. In definitiv suntem trei, totdeauna trei. Chiar daca suntem intr-un numar mai mare, toti ceilalti sunt cel de-al treilea – ‘ei’. Vedem aceasta in folosirea celor trei pronume personale: ‘eu, tu, el’. Daca noi doi nu iubim pe un al treilea, iubirea noastra in Dumnezeu nu este desavarsita. Aceasta excludere a celui de-al treilea intineaza legatura noastra. Ma dezinteresez de celalalt, vorbesc rau de el. Iar apoi, cand ‘el’ devine ‘tu’ si ‘tu’ devii ‘el’, eu voi vorbi despre tine asa cum nu se cuvine… Iubirea in doi poate fi pe deplin generoasa numai daca este intoarsa spre un al treilea“.

„. . . ca ei sa fie una asa cum Noi suntem una, Eu in ei si Tu in Mine, ca ei sa fie in chip desavarsit una” (In 17, 22).

Avem astfel experienta Treimii.Nu pot sa ma realizez in iubire, daca nu exista in fata mea un ‘tu’ care ma face responsabil, care face apel la mine si caruia trebuie sa-i raspund. Nu ma pot dezvolta deplin, nu sunt fericit decat in responsabilitate. Altfel, devin un epicureu, vreau sa-mi satisfac doar placerile mele. Dar responsabilitatea ma face sa spun: cum ma pot bucura de viata, daca nu exista un ‘tu’? Numai cu lucrurile sunt singur, ma plictisesc. De as avea lumea intreaga, daca n-ar exista nimeni, n-as avea caldura celuilalt. Numai celalalt ma face fericit, imi da pofta de viata; daca n-ar fi celalalt…Dar celalalt inseamna si responsabilitate. Celalalt este si o granita pentru mine, nu suntem confundabili. El este un obstacol in calea egoismului meu de a ma rupe de el sau de a-l inghiti. Am nevoie de iubirea cuiva. Am nevoie ca acest celalalt sa ramana altul, sa nu se confunde cu mine, dar sa fie unit cu mine. Nu exist numai eu. Exista si un ‘tu’ pentru ca exista o comunicare intre el si mine. Daca nu ar exista comunicare in iubire, nu ar exista nici o posibilitate de a fi fericit. Tatal este Tata si Fiul este Fiu. Ei trebuie sa fie diferiti. Duhul este martorul iubirii Lor, El ia parte la bucuria fiecaruia fata de celalalt. Dar in relatia lor cu Duhul Sfant, Tatal trebuie sa ramana Tata si Fiul trebuie sa ramana Fiu“.

Pe Tatal Cel fara de inceput, pe Fiul Cel impreuna fara de inceput, pe Duhul Cel impreuna vesnic, Dumnezeirea cea una, ca heruvimii a-I slavi indraznind zicem: Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeul nostru, pentru rugaciunile tuturor sfintilor Tai, mituieste-ne pe noi!” (Treimica, Utrenie, glas 3).
Experienta treimica este o experienta cotidiana care isi are obarsia in Dumnezeu-Tatal, manifestarea in Dumnezeu-Fiul, comunicarea in Dumnezeu-Duhul. Omul este creat dupa chipul Treimii dumnezeiesti. Exista un „eu – tu – el”, o fiinta in comuniune cu Dumnezeu si cu creaturile. „Este vorba de o experienta sociologica, psihologica si, mai mult decat atat, ea este fundamentala pentru noi. Fara ea nu putem exista deplin; ea este inradacinata in fiinta noastra si niciodata nu ma voi multumi cu nivelul la care ma aflu. Totdeauna voi vrea sa merg mai departe. Sunt insetat de o iubire nesfarsita. Responsabilitatea mea nu se stinge niciodata. Psihologic vorbind, simt fata de fiica mea sau de fiul meu ca nu am facut niciodata tot ceea ce trebuia sa fac; fata de sotia mea, fata de ceilalti, n-am facut niciodata ceea ce trebuia sa fac. Se deschide aici o perspectiva nesfarsita pentru a-mi exercita, pentru a-mi manifesta responsabilitatea, pentru a face tot mai mult pentru celalalt iar el sa faca ceva pentru mine; pentru a ne arata tot mai mult iubirea. Pana unde? La infinit. Dar de unde vine oare aceasta sete de infinit, daca acest infinit nu este realizat undeva, la un anume nivel? Aceasta aspiratie apartine naturii noastre. De ce oare suntem astfel? Cine ne-a facut asa? Cred ca aici exista un semn ce trimite spre temeiul existentei noastre.

Trebuie sa gasim intr-o zi satisfacerea deplina a acestei aspiratii de a iubi nesfarsit, de a ne darui deplin, adica infinit, celuilalt, de a nu mai avea nici o umbra in iubirea noastra, nici o reticenta, nici o rezerva, nici o distanta. Altfel totul ar fi lipsit de sens. De ce? “Rationalitatea profunda a existentei noastre ramane invaluita cata vreme nu intram in legatura cu Celalalt, Tu-ul care este izvorul si capatul aspiratiei noastre infinite de a iubi. La capatul si la originea vietii mele se afla o desavarsire a iubirii manifestata in mine prin dorinta infinita de iubire: in ea se inradacineaza rationalitatea iubitoare a fiintei mele. “Credinta nu este numai ceva sentimental, ceva lipsit de temei, in Dumnezeu avem si un Logos, un ‘Cuvant’, un Verb, o Ratiune, nu numai un ‘Duh’, un Suflu. Responsabilitatea fata de celalalt ma face sa ating cu degetul aceasta rationalitate plina de duhul, de iubire. Prin aceasta rationalitate il simt pe celalalt. Prin cuvantul sau, prin prezenta sa, celalalt este in mine. Dar nu numai el se afla in mine. Cel caruia eu ii spun ‘tu’ si pe care astfel il port in mine este si el in legatura cu un altul, cu ceilalti. Intru astfel in comuniune cu o fiinta care este ea insasi in comuniune cu o persoana, in tine exista si celalalt; tu esti in el si, plin de el, tu esti in mine. Cand vorbesc cu tine, ma gandesc si la celalalt cu care tu esti in legatura. Si el lucreaza in mine: este prezent in mine in responsabilitatea pe care o am fata de el.

Sunt intotdeauna o treime. Sunt in mine insumi o treime. Sunt o icoana, un chip al Sfintei Treimi. Sunt un chip triadic, dar indeosebi o icoana a Fiului si, prin El, sunt in legatura cu Tatal. Nu exista un ‘eu’ izolat, nici numai ‘eu si tu’, cum spunea Martin Buber: exista si un ‘el’. Tu si eu avem o responsabilitate fata de un celalalt. Aceasta responsabilitate este importanta si ea ne uneste intr-o mare seriozitate.

Acesta este chipul Treimii in om. El poate fi descoperit in mod experimental, pentru ca exista aici un sentiment al neconditionatului, al absolutului. Suntem neconditionat obligati unul fata de altul si fata de un celalalt. Iar aceasta trebuie neaparat sa vina de la o instanta suprema care a imprimat in noi ca o pecete aceasta responsabilitate, aceasta adanca seriozitate care ne uneste, care nu ne lasa in superficial, ci ne sfinteste.”„Si a zis Dumnezeu: Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra” (Fc 1, 26). „Dumnezeu” este la singular, „sa facem” este la plural: un singur Dumnezeu, o comuniune de persoane. Dupa chipul si asemanarea Celui Intreit-Unul a fost creat dintru inceput omul

Dumnezeule in Trei fete, Care ai plasmuit dupa chipul si asemanarea Ta neamul omenesc si din nefiinta la fiinta ai adus toate, Tie ma inchin, pe Tine Te cinstesc si in cantari Te slavesc.

Dumnezeule Atotputernic si singur nescris-imprejur, vino si Te salasluieste sub acoperisul meu.

Doamne Cel in Trei straluciri, trimite lumina Ta si lumineaza-ma intru negraita iubire a inimii Tale (Duminica Tuturor Sfintilor, Miezonoptica, cantarea 6).

Lumina neinserata, Soare in trei straluciri, Unule Dumnezeu necuprins, singurul Domn si Stapan, lumineaza inima mea cea intunecata, ca sa stralucesc cu razele slavei Tale si sa Te cant si slavesc intru toti vecii (Cantarea 8)”.