„Cine cântă mereu, rămâne veşnic tânăr!” - Maestrul Nicolae Botgros la 60 de ani de viaţă

Maestrul Nicolae Botgros

Mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la evenimentul dedicat aniversării a 60 de ani de viaţă ai maestrului Nicolae Botgros, organizat la Sala Palatului, Bucureşti, 28 mai 2013:

Cine cântă mereu, rămâne veşnic tânăr! - Maestrul Nicolae Botgros la 60 de ani de viaţă

Împreună cu importante instituţii de stat şi de cultură din România şi Republica Moldova, omagiem astăzi pe maestrul Nicolae Botgros la împlinirea a 60 de ani de viaţă şi peste 40 de ani de activitate artistică, desfăşurată în slujirea folclorului muzical românesc, de pe ambele maluri ale Prutului. Prin această activitate, maestrul Nicolae Botgros contribuie la dăinuirea peste timp a sfintei conştiinţe de neam, acomuniunii de cuget, de credinţă şi simţire a românilor,pe care nici râul, nici muntele, nici răul şi nici moartea nu-i pot despărţi definitiv.

Talentat rapsod popular, virtuos violonist, compozitor şi dirijor al celebrei Orchestre Naţionale de Muzică Populară „Lăutarii”, din Chişinău, domnul Nicolae Botgros cultivă şi face roditor darul cântului popular, inspirat direct din filonul artistic al satului românesc, cântând ca nimeni altul bucuriile şi tristeţile oamenilor, frumuseţile locurilor natale şi ale sufletului românesc.

Folclorul pe careîl promovează cu mult profesionalism şi entuziasm, marea sa dragoste pentru tradiţiile populare autentice româneşti, mesajul muzicii sale, interpretată cu deosebită măiestrie, cu un accent personal, inconfundabil, sunt mărturie a legăturii pe care a păstrat-o şi a cultivat-o mereu cu Biserica strămoşească şi cu valorile spiritualităţii creştine româneşti, roditoare în opere de artă.

Activitatea sa artistică, bogată şi inspirată, reprezentată în diferite genuri ale muzicii populare, a fost apreciată cu numeroase premii şi distincţii, în ţară şi în străinătate, şi, în mod special, cu dragostea şi preţuirea publicului de pretutindeni.

Dacă în filosofia antică greacă, muzica era considerată un mijloc de a restabili liniştea în suflet, muzica populară românească autentică reuşeşte mai bine decât orice formă de consolare verbală, să-l deschidă pe om sprebucurie curată şi comuniune cordială cu semenii săi.

Prin întreaga sa contribuţie la propăşirea muzicii noastre tradiţionale româneşti, ca violonist, dirijorşi model inspirator pentru generaţia tânără, maestrul Nicolae Botgros a înţeles că misiunea interpretului de muzică populară este aceea de a arăta mereu tinereţea eternă a muzicii tradiţionale, prin intermediul căreia şi cel care o promovează rămâne pururea tânăr, chiar dacă adună ani în buchetul vieţii. Cine cântă mereu şi are inima curată, rămâne pururea tânăr, pentru că muzica frumoasă şi sufletul curat poartă în ele parfumul eternităţii.

La ceas aniversar, îl felicităm pe maestrul Nicolae Botgros pentru frumuseţea interpretării cântecelor sufletului neamului românesc, îi conferim „Ordinul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, al Patriarhiei Române, şi ne rugăm Domnului Iisus Hristos Cel Înviat să-i dăruiască ani mulţi şi binecuvântaţi, cu sănătate, pace şi bucurie!

† DANIEL

Patriarhul Bisericii  Ortodoxe  Române

Sursă: Basilica

Primatul Bisericii Romano-catolice din Belgia răspunde prin rugăciune la un atac al activiştilor homosexuali

John-Henry Western

24 aprilie 2013

În data de 23 aprilie, data la care atât Biserica Ortodoxă cât şi cea Romano-catolică îl prăznuiesc pe Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Primatul Bisericii Romano-catolice din Belgia, arhiepiscopul Andre-Joseph Leonard, a dat dovadă de un calm şi de o răbdare într-adevăr mucenicească, mărturisitoare atunci când a fost atacat de câteva manifestante pentru drepturile homosexualilor.

Atacul a avut loc în timpul unei dezbateri pe tema libertăţii de exprimare desfăşurate la Universite libre de Bruxelles (ULB).

Cele patru femei care au manifestat împotriva episcopului (reprezentante ale Mişcării FEMEN - susţinătoare a avortului şi a homosexualilor) au pătruns pe scenă iar acolo s-au dezbrăcat, descoperindu-şi astfel sloganurile blasfemiatoare şi defăimătoare la adresa Bisericii şi a episcopului, pictate pe piept şi pe spate, cum ar fi: „My body, my rules” (corpul meu, regulile mele) sau „Anus dei is coming” (aluzie la expresia „Agnus Dei is coming”, care înseamnă „Mielul lui Dumnezeu va veni”). De asemenea, femeile purtau şi o pancartă pe care scria „Stop homofobiei”.

Femeile l-au atacat pe episcopul Joseph Leonard cu strigăte, injurii, şi calomnii şi l-au stropit cu apa, din sticle de forma Fecioarei Maria.

În cele câteva minute cât a durat atacul, episcopul a rămas la locul său, aşezat pe scaun şi cu ochii închişi, cufundat în rugăciune.

După ce josnicul atac a luat sfârşit, cele patru femei fiind forţate să coboare de pe scenă, episcopul a sărutat una din sticlele de forma Sfintei Fecioare Maria, aruncate de manifestante.

Cotidianul belgian, Le Soir a scris despre acest eveniment pe baza interviului luat unui participant la dezbatere: „Episcopul a fost foarte calm şi a rămas în poziţie de rugăciune, având mâinile împreunate. Cred că se ruga pentru noi.”

Potrivit FEMEN, atacul a fost provocat de un interviu al arhiepiscopului primat al Belgiei, în care acesta recomanda creştinilor care au astfel de înclinaţii homosexuale să ducă o viaţă de celibat, aşa cum este potrivit tuturor persoanelor singure.

Nu este pentru prima dată când Arhiepiscopul Joseph Leonard este atacat pentru susţinerea în public a învăţăturii Bisericii cu privire la homosexualitate, precum şi pentru îngrijorarea şi preocuparea sa pentru cei care se află într-o astfel de situaţie.

Încă din anul 2007, pe atunci în poziţia de Episcop al Diocezei Namur (Belgia), Joseph Leonard a fost acuzat de o infracţiune împotriva legii belgiene anti-rasism, din cauză că a caracterizat actele homosexuale ca fiind „anormale”.

În anul 2008 a fost achitat de acuzaţiile de homofobie, după ce şi-a apărat şi argumentat în cadrul procesului învinuirile aduse.

În anul 2010, ca proaspăt arhiepiscop de Bruxelles, a devenit ţinta mişcărilor de homosexuali şi a fost învinuit de prim-ministrul Belgiei, după ce ar fi spus că SIDA este o afecţiune apărută pe fondul unui comportament sexual deplasat, incluzând aici şi activitatea homosexuală.

De asemenea, tot în anul 2010, arhiepiscopul a fost atacat în catedrala în care slujeşte de către un bărbat care i-a aruncat în faţă o plăcintă cu cireşe. Din nou, acelaşi lucru se va întâmpla şi un an mai târziu, atunci când manifestanţii homosexuali i-au aruncat în faţă o plăcintă cu cremă, la Universitatea Catolică Louvain-la-Neuve, în apropierea oraşului Bruxelles.

Deoarece în timpul păstoririi sale statul belgian a legalizat eutanasia şi căsătoriile între persoane de acelaşi sex, arhiepiscopul Leonard a desfăşurat o activitate intensă în această direcţie, fiind totodată şi un mare susţinător al mişcărilor pro-vita din Belgia.

Traducerea şi adaptarea: Cosmin Pristavu

Sursă: http://www.lifesitenews.com/

30 Mai, Cluj-Napoca: Conferinţă susţinută de Pr. Rafail Noica - „S-a dus să-L vadă precum este”

Părintele Rafail Noica va susține la Cluj la sfârșitul lunii mai o conferință despre Arhimandritul Sofronie Saharov.

Conferința intitulată „S-a dus să-L vadă precum este” are loc la împlinirea a 20 de ani de la mutarea la Domnul a părintelui Sofronie și este organizată de Arhiepiscopia Clujului și Facultatea de Teologie Ortodoxă din municipiu. Evenimentul va avea loc joi, 30 mai, de la ora 18, în Sala Auditorium Maximum a Universității Babeș-Bolyai.

Conferința va fi difuzată live începând de la ora 18.00 pe site-ul Radio Renașterea.

Sursă: Blogul Fântâna

Copiii cu sindrom Down se hrănesc cu dragoste

De Gheorghe-Cristian POPA

În fuga noastră după tot ceea ce este superior, ceea ce este normal ni se pare lipsit de valoare şi, uneori, chiar banal. Există însă oameni pentru care normalitatea e un trofeu pentru care luptă întreaga viaţă. Un singur cromozom în plus strecurat în bagajul lor genetic i-a aruncat în această bătălie pe care o poartă, însă cu zâmbetul pe faţă, pentru că ei sunt "copii până la moarte", curaţi la inimă şi plini de iubire. Dragostea este lecţia pe care copiii cu sindromul Down o predau lumii fără să aştepte nimic în schimb. Cine primeşte iubirea lor învaţă cât de preţios este darul normalităţii. Învaţă ce este viaţa.

Sindromul Down nu este o boală, ci o schimbare genetică definitivă. O persoană cu sindrom Down are suplimentar o copie a cromozomului 21. Cu alte cuvinte, are 47 de cromozomi în loc de 46. Unul din 800 de nou-născuţi suferă această modificare genetică ireversibilă care produce diverse dizabilităţi şi probleme medicale asociate: deficienţe cognitive şi motorii, afecţiuni ale inimii sau ale ochilor, tulburări metabolice, imunitare şi comportamentale, iar lista poate continua diferit la fiecare persoană în parte. În ceea ce priveşte speranţa de viaţă, foarte puţini trec de vârsta de 65 de ani. Nu există evidenţe statistice precise asupra numărului de persoane cu sindrom Down care trăiesc în întreaga lume, dar în baza unor raţionamente ştiinţifice se estimează a fi în jur de 4,7 milioane de persoane. În România trăiesc aproximativ 30.000 de astfel de oameni. Ceea ce este trist este faptul că ei nu se pot vindeca niciodată. Dar aceasta nu înseamnă însă că nu se poate face nimic pentru ei! Ceea ce nu le-a putut fura acest sindrom este capacitatea de a se dezvolta prin iubire. Capacitatea lor de a învăţa este uimitoare, dacă li se acordă şansa de a se dezvolta şi dacă li se creează oportunităţi de a se desfăşura. Încurajarea lor cu multă dragoste şi includerea lor în activităţile familiei şi comunităţii constituie baza dezvoltării lor. De aceea, bătălia acestor copii a devenit şi bătălia comunităţilor. În acest fel, au luat fiinţă mai multe ONG-uri care se ocupă de terapia, educaţia şi incluziunea socială a copiilor cu acest sindrom.

Lecţia lui "a privi mereu înainte"

Unul dintre cele mai active ONG-uri din ţară de acest profil este Asociaţia Down Bucureşti. În numai trei ani de când a fost înfiinţată, asociaţia a devenit un mod de viaţă pentru cei 25 de copii cu Down care vin la activităţi, dar şi pentru cei care îi ajută: părinţi, medici, kinetoterapeuţi, logopezi, instructori sportivi. La rădăcina acestei asociaţii se află o poveste de viaţă emoţionantă. În urmă cu 14 ani, în viaţa soţilor Alexandru şi Elena Zelko a apărut un copil special, Laurenţiu, pentru care au ales să schimbe lumea. "În ziua când s-a născut, am fost fericită, aşa cum este orice părinte. Apoi lângă patul meu au început să se perinde medici, asistente, psihologi... toţi îmi dădeau sfaturi, toţi îmi spuneau ce-ar trebui să fac. Eu doream doar să mă bucur de copilul nostru. Am înţeles într-un sfârşit că el, minunatul meu copil, este altfel. Am spus că este un copil dorit şi vom învinge orice obstacol. Putem! Suntem părinţi, iar părinţii pot face orice pentru copiii lor. Doream să plec cât mai repede din maternitate, să merg acasă, să fiu cu cei dragi, cu cei ce-mi iubesc copilul la fel de mult ca şi mine, să demonstrez că am un copil care va creşte ca toţi ceilalţi copii… Şi-am ajuns acasă. Bunicii aveau ochii roşii de atâta plâns, verişorii ne ocoleau privirea, dar noi eram fericiţi că puiul nostru stă fericit în pătuţul său. Seara, musafirii au plecat. Încet, în casă s-a aşternut liniştea. Copilul a adormit, iar noi ne-am strâns în braţe şi am plâns. Am tăcut mult în noaptea aceea, ne-am rugat la îngeri, să ne dea putere şi să ne lumineze. În zori, ne-am luat puiul în braţe şi am jurat că va creşte asemeni tuturor copiilor. Şi de atunci, zi de zi luptăm. Am pornit cu paşi mici să construim o lume dreaptă, egală. Şi pentru că este o lume de mâine, ajutoarele noastre sunt copiii, copii obişnuiţi care stau lângă copiii speciali, copii care se simt toţi egali, cărora totul li se pare normal, care ştiu că cel de lângă tine, care aleargă mai încet, trebuie ajutat, nu împins; că cel care uită un cuvânt, trebuie ajutat să şi-l amintească, că cel ce vine spre tine cu braţele întinse, zâmbind, merită un surâs, chiar dacă zâmbetul lui e, poate, strâmb. Văzând fericirea din ochii copiilor noştri, am îndrăznit şi noi, părinţii, să ne lăsăm inimile să viseze visul frumos al normalităţii", povesteşte Elena Zelko, preşedintele Asociaţiei Down Bucureşti.

Astfel, soţii Zelko împreună cu alţi părinţi au pus bazele unui ONG dedicat copiilor cu sindromul Down, altul decât cel de astăzi. Mai târziu, în 2010, şi-au concentrat toată experienţa şi energia pentru înfiinţarea Asociaţiei Down Bucureşti (ADB), un ONG care să se adreseze copiilor cu Down de toate vârstele. Aşa se face că astăzi, la ADB, îşi găsesc bucuria persoane cu vârste cuprinse între 7 luni şi 36 de ani. "Vrem să construim drumuri, piatră cu piatră, pas cu pas. Încet, dar sigur. Să fie drumuri pe care cei cu mers şovăit să aibă siguranţă. Lângă ei să meargă oricine, fără vorbe grele aruncate în suflete. Chiar dacă pe drumurile acestea vor mai fi poate gropi, hârtoape, toate acestea vor fi depăşite pentru că prima lecţie pe care o învaţă aceşti copii speciali este lecţia curajului. Lecţia lui "a privi mereu înainte". Pentru această lecţie luptăm acum. Aceşti copii trebuie să înveţe să trăiască în lumea celor obişnuiţi, să înveţe că soluţia nu este fuga în lumea lor, a celor speciali, ci spargerea barierelor lumii obişnuite. Trebuie să înveţe că au dreptul la vis, la surâs, la viaţa obişnuită. Din această luptă s-a născut acest proiect. Prin sport, prin joc, prin vorbe jucăuşe, vrem să schimbăm lumea. De fapt, s-o facem o lume dreaptă, cu şanse egale pentru toţi copiii", mai spune Elena Zelko.

"Copiii cu sindromul Down se hrănesc cu dragoste"

Ceea ce părea la început doar un vis, astăzi este o realitate îmbucurătoare. Deşi are doar trei ani de la înfiinţare, asociaţia a devenit puntea pe care copiii aceştia speciali, ieşind din izolare, păşesc în lumea pe care o merită. Pe lângă activităţile zilnice (asistenţă medicală, kinetoterapie, logopedie, jocuri sportive, terapie ocupaţională), copiii participă, periodic, la jocuri sportive naţionale şi internaţionale, tabere şi excursii şcolare, vizite la circ, la parcul acvatic sau la teatru, fac serbări de Crăciun, merg la concursuri de dans, precum şi la toate evenimentele organizate de Special Olympics România, unde se întâlnesc cu copii şi tineri cu sindrom Down din alte regiuni din ţară şi din străinătate. Fiecare copil beneficiază de un program de educare şi intervenţie potrivit condiţiilor sale specifice, pe termen scurt şi lung, pentru integrarea lui în comunitate şi pentru dezvoltarea sa fizică şi spirituală.

La toate acestea se adaugă ingredientul esenţial: "Copiii cu sindromul Down se hrănesc cu dragoste. Ştii care e primul lucru care ţi se întâmplă atunci când ajungi într-o comunitate de copii cu Down? Te iau în braţe. Cu asta se hrănesc ei! Asta e energia lor! Dacă părinţii unui copil cu sindrom Down mor, el, în doi-trei ani, dacă nu are pe cineva din familie care să-l iubească, se stinge ca o floare care nu are apă. De aceea tot ceea ce facem, facem cu dragoste", spune Alexandru Zelko.

Deşi obiectivul principal al asociaţiei este creşterea gradului de autonomie a copiilor cu Down (educarea şi dezvoltarea lor pentru a fi cât mai independenţi în lucrurile elementare), totuşi, orice s-ar face pentru ei, nu vor reuşi niciodată să fie complet responsabili. De aceea, asociaţia se adresează nu doar copiilor, ci şi familiilor acestora şi întregii comunităţi, ca factori de responsabilitate în procesul de integrare socială. "Noi nu lucrăm doar cu copiii. Primul obiectiv după copiii cu Down sunt fraţii, iar al doilea, părinţii, pentru că viitorul acestor copii nu sunt părinţii, ci fraţii. Părinţii mor la un moment dat, iar fraţii vor fi cei care vor trebui să se îngrijească de ei. De aceea, la activităţi majoritatea copiilor vin cu fraţii şi cu părinţii. De exemplu, dacă îi suim pe podium ca să îi răsplătim cu medalii pe copiii cu Down, îi urcăm împreună cu ei şi pe fraţii lor. Nu facem nici un fel de diferenţă, chiar dacă unul din ei e normal. Noi avem 25 de copii, dar la noi o acţiune poate să ajungă şi la 400 de persoane pentru că ne străduim să implicăm cât mai mult familia şi comunitatea", explică Alexandru Zelko.

Comoara cea mai de preţ, voluntarii

Voluntarii sunt sufletul asociaţiei, "comoara noastră cea mai de preţ", după cum mărturiseşte Alexandru Zelko. Celor 14 tineri care participă constant la activităţile dedicate copiilor cu sindrom Down de peste săptămână li se alătură, la evenimentele mari, încă 20 de tineri, numiţi "prietenii asociaţiei". Prin entuziasmul lor tineresc şi prin dragostea neţărmurită, copiii cu Down reuşesc să guste din viul vieţii şi din pâinea caldă a prieteniei. În noua familie pe care au descoperit-o printre voluntari, diferenţele dintre ei se topesc. Nu rămâne decât bucuria fiecăruia de a se regăsi în zâmbetul celuilalt.

Daniel Iorgu este cel mai vechi voluntar din asociaţie. Are 30 de ani, a fost campion naţional de lupte, iar acum desfăşoară în cadrul asociaţiei, alături de alţi voluntari, activităţi sportive, menite să amelioreze manifestările sindromului Down. Majoritatea au un tonus muscular scăzut şi sunt predispuşi la obezitate. Sportul reduce aceste riscuri şi nu numai. "Sportul este pentru ei şi o formă de socializare. Prin activităţile sportive, ei interacţionează în diferite feluri. Este foarte greu să faci sport cu ei deoarece, majoritatea fiind copii de vârste mici, transformă totul într-o joacă. Şi atunci încercăm să facem totul cât mai atractiv pentru ei. Într-adevăr, nu înţeleg în totalitate regulile jocurilor sportive, dar pe măsură ce trece timpul încep a imita, mai ales atunci când îi văd pe voluntari. Este esenţial ca ei să primească tot timpul aprecieri. De aceea, când facem competiţii sportive, toţi sunt câştigători, toţi primesc medalii", spune Daniel Iorgu.

Activităţile pe care le organizează asociaţia amintită depăşesc adesea posibilităţile sale financiare. Singurele venituri constante ale organizaţiei sunt cele din contribuţiile părinţilor şi din atragerea a 2% din impozitul anual al persoanelor salariate. Pe acest segment şi-a găsit locul şi rolul în asociaţie un alt voluntar, Daniela Ciudesnic. Are 23 de ani, este absolventă a Facultăţii de Administraţie Publică şi este cea care se ocupă de atragerea sponsorilor şi de proiecte. A reuşit până acum să implementeze un proiect prin care a adus asociaţiei calculatoarele necesare desfăşurării orelor de logopedie, şi să-l pună pe picioare pe cel de-al doilea, cu finanţare româno-elveţiană, care va asigura dezvoltarea şi continuitatea serviciilor care se desfăşoară deja în cadrul asociaţiei, prin consolidarea şi perfecţionarea resurselor umane, iar pe de altă parte, va ajuta în procesul de integrare activă a copiilor cu sindrom Down. "Deşi sunt pe partea de proiecte, merg la activităţile cu copiii de câte ori am ocazia. Îmi sunt dragi. La mine în facultate se încurajează foarte mult implicarea în asociaţii; există o căsuţă acolo, în CV, care în felul acesta este completată. Eu nu am intrat în asociaţie din cauza aceasta! Am venit aici în primul rând pentru că îmi place să ajut. Nu mă feresc să spun că simt un îndemn de la Dumnezeu să fac lucruri de genul acesta", spune Daniela Ciudesnic.

Specialiştii spun că un copil cu sindromul Down este un accident genetic. Pentru cei din Asociaţia Down Bucureşti, nimic nu e accidental, ci totul e providenţial. Pentru ei, copiii aceştia sunt un fericit prilej de a-şi redescoperi umanitatea profundă, de a se molipsi de dragoste de la cei ce se hrănesc cu dragoste, de a aprecia din nou normalitatea şi de a o împărţi celor care luptă pentru ea. Cu adevărat pentru ei sindromul Down este "sindromul dragostei"!

Sursa: ZiarulLumina

Recenzie: "Cartea lui Eli" sau "The Book of Eli"

Preot Lucian Grigore

Un film care ne învaţă să vedem că asigurarea unui echilibru interior nu vine nici de la încrederea în sine şi nici de la abilitatea de a ocoli dezastrele, ci rezidă doar dintr-o profundă legătură cu Dumnezeu, în care crezi nestrămutat şi care te ocroteşte pretutindeni.

„The Book of Eli” este o alegorie despre lumea noastră de acum şi cea din totdeauna. Totodată mai este și un poem despre încrederea deplină în ajutorul şi ocrotirea dumnezeiască şi despre salvarea lumii prin credinţă. O temă profundă, atent administrată de la un capăt la altul al istoriei.

La antipozi vedem două atitudini contrare: pe de o parte, instituţia abuzivă şi inumană, construită pe falsa legitimitate a „ordinii”; iar pe de altă parte, omul credinţei ca instituţie fundamental restauratoare. Dacă în primul caz, un om aflat în fruntea destinelor mulţimii ocârmuieşte cu resortul fricii, al şantajului, al speculaţiei, al manipulării şi al iluziei, în cel de-al doilea regăsim tipologia persoanei libere de orice constrângere exterioară, dar adânc devotată idealurilor.

Locaţia este deşertică, un loc al dezastrelor şi al disperării, un loc unde supravieţuirea putea fi un act de înaltă demnitate sau de gravă trădare a chipului lui Dumnezeu – de încălcare a identităţii şi a demnităţii celuilalt. Omul, zidire a lui Dumnezeu, nu mai reprezintă nimic. Este pradă pentru celălalt om ajuns bestie.

Totuşi, parcursul animat de credinţă şi de fidelitate pentru adevăr descoperă lumii şansa unei noi învieri a lumii. Un astfel de scenariu este absolut posibil. Dacă această lume a noastră nu se va schimba încă de pe acum, dacă noi nu ne vom schimba deodată cu ea, atunci curând protagoniştii întâmplărilor zugrăvite aici pot fi chiar copiii noştri.

Primele cadre captează atenţia unei categorii de public mai puţin elevat, care se mulţumeşte mai degrabă să vadă cum se termină un conflict de stradă, decât să aprofundeze semnificaţiile. Te trezeşti, nu o dată, în miezul unui film cu băieţi absolut răi, care trăiesc drama de a fi supravieţuit unui război atomic şi care nu mai au nici urmă de reper moral sau vreo raţiune existenţială, le mai rămâne doar aceea de a domina prin violenţă – cu bestialitate – destinele celorlalţi.

Însă, în centrul atenţiei se află un om misterios care pluteşte între profilul soldatului american superdotat şi cel al adolescentului pasionat să asculte muzică la iPod. Era omul făcut să supravieţuiască acestei lumi ostile. Acest om trăia intens provocarea unei obsesii: aceea de a merge spre Vest, unde ştia că este aşteptat. Spre Vest era mânat de o voce, care îi încredinţase cu ceva vreme înainte misiunea păstrării unei cărţi, o carte groasă, legată în piele. Vom vedea mai târziu şi crucea frumos înflorată, tronând pe coperta acesteia ca o lumină scumpă învăluind acea lume abominabilă, stăpânită de pistolari şi de violatori.

Peregrinul Eli, întrupat magistral de actorul Denzel Washington, păstrează până în finalul filmului, secretul acestei cărţi a cărei numire, înainte de a fi atent rescrisă, se lasă insistent nedezvăluită. Parcurgem împreună cu protagonistul promisiunea împlinirii acestui drum prin lumea fără rosturi şi fără raţiune. Vedem cum lipsa reperelor, adică lipsa credinţei şi a temerii de Dumnezeu, conduc implacabil la debordarea fărădelegilor şi la adâncirea răutăţilor.

 Înţelegem că fără Dumnezeu nu putem face nimic altceva, decât să trăim în deriva şi devianţia unei lumi care nu ne mai este proprie. Această lume nu mai seamănă întru nimic cu ceea ce a aşezat Ziditorul în crugul timpului. În lipsa oricărei instituţii, vedem cum omul credinţei este adevăratul reper, adevărata măsură a acelei lumi şi este singura instituţie a umanizării şi a spiritualizării.

Existenţa unei astfel de lumi, fără căpătâi, în care tronează abuzul şi violenţa,  nu numai că justifică, dar şi cere în mod necesar intervenţia justiţiară care corectează răul, amputându-l din rădăcină. Călătorim aşadar cu personajul principal, printr-o lume asemănătoare lumii Vechiului Testament, bântuită de bestii sau de slujnice ale idolilor, care sunt sacrificate aşa cum odinioară erau preoţii lui Baal stârpiţi dintre oameni de jungherul proorocului Ilie.

“The Book of Eli” vorbeşte despre o viaţă imposibilă pe care noi ne silim să o parcurgem dureros încă de la începutul lumii, de la uciderea primului om şi până astăzi; o lume în care frate pe frate se sfâşie şi se mănâncă, pentru că fiecare îşi imaginează că are libertatea să o facă, fără să fie pedepsit de cineva. Așadar, ne confruntăm cu jungla unor nevoi minime, care se transformă în păcat, nevoia de a-ţi ostoi setea, de a te hrăni, de a te adăposti într-un spaţiu în care toată lumea şi-a uitat resursele morale şi spirituale. Nimeni nu mai ştie să se roage.

Odată cu distrugerea civilizaţiei în urma unui incident apocaliptic, au dispărut cărţile adevărate, adică adevărata cultură, dar şi oamenii adevăraţi care le preţuiau. După dezastru au rămas doar oamenii decadenţi, adică dimensiunea sălbatică a subzistenţei, o lume instinctuală dominată de un manipulator malefic, un anume Carnegie – personajul care întrupează omul-monstru, autoritaristul sălbatic, atotvicleanul, stăpânul, jivina.

Dimensiunea dureroasă a filmului este dată de ideea că oamenii, de foame, se mâncau unii pe alţii la propriu pentru a supravieţui. Grotescul este mai mult accentuat la confruntarea cu nişte dihănii bătrâne, care erau oameni (soţ şi soţie) ce îşi mâncau tihnit vizitatorii. Acest fapt le-a permis să-şi prezerve locaţia lor din deşert, o căsuţă altminteri arătoasă pentru acele timpuri, dacă nu ar fi avut faţada jupuită şi scorojită şi dacă nu ar fi fost aşezată în acel decor sumbru, post-apocaliptic. Omul nu mai reprezenta pentru ceilalţi nicio valoare, el putea fi jefuit, omorât, devorat chiar, fără ca nimeni altcineva decât victimele să se înspăimânte de aceasta.

Omul despot, Carnegie, care reuşise să construiască un sistem de control total asupra unui aşa-zis oraş în care se refugiaseră violatorii şi tâlharii timpului, bântuie istoria întregului film. Secretul lui Carnegie consta, în primul rând, în controlul pe care îl avea asupra surselor de apă existente, dar şi în autoritatea pe care i-o dădeau ştiinţa de carte şi cunoaşterea tacticilor dictatoriale.

Eli are o singură neputinţă: aceea de a nu se putea despărţi de amintirea civilizaţiei pe care o părăsise în urmă cu mai bine de treizeci de ani. Amintirea acelui timp îi ţintuia urechile în ritmurile melodiilor stocate în iPodul său. Bateria expirată a acestuia îl determină să caute locuri civilizate. Acest fapt, dar şi lipsa acută a apei, îl aduc pe om în oraşul dictaturii perfecte.

Oraşul în care peregrinul soseşte pentru a încărca bateriile iPodului, se dovedeşte a fi ostil străinilor nonconformişti, dar în acelaşi timp „sigur” pentru toţi aceia care respectau regulile lui Carnegie. În oraş, dictatorul împărţea, din autoritatea lui, autoritate brigăzilor teroriste pe care le crease şi care executau prompt comenzi în schimbul privilegiilor. Deşi nu mai contau în ochii nimănui, gloatele erau răsplătite şi ele cu câte o lingură de apă pentru obedienţa intrării în ascultare. Peste tot trona frica de moarte şi furia jefuitorilor şi spintecătorilor.

În decor avea să rămână aproape veşnic, ca un laitmotiv, femeia momeală – anexată unei grămezi de fiare – cerând ajutor trecătorilor, care aveau să sfârşească în mâinile bestiilor canibalice ascunse în spatele parapetelor.

Oraşul nebunilor avea doar doi oameni întregi la minte: o femeie oarbă, care în schimbul sclaviei se bucura de mici privilegii parfumate şi fiica acesteia, care urma a fi livrată pentru servicii sexuale maimarelui bandei. Femeia nevăzătoare este omul închis în capcana unor gesturi aparent tandre ale lui Carnegie care, în schimbul livrării unor informaţii, nu se sfieşte să o târască pe biata femeie de păr. Fiica ei va fi, după întâlnirea cu Eli, omul regenerat de speranţa de a recompune aşezământul acelei lumi pe temeiuri mai bune.

Pericolul pe care îl risca umanitatea sub dominaţia lui Carnegie nu era atât insecuritatea personală, cât manipularea de care acesta era capabil. Eli, regele cast al acestei lumi refuzate, descompuse, intuieşte capcana ce i-o întinde Carnegie pentru a-l determina să i se alăture în planul său abominabil de manipulare şi dominaţie. Apare, la schimb pentru o astfel de „favoare”, femeia marfă ce i se oferă gratis peregrinului.

Carnegie, în încercarea de a-i da timp şi motivaţie spre a lua o hotărâre pentru încheierea pactului minciunii, îşi zăvorăşte oaspetele oferindu-i ispita feminină. Eli reacţionează neaşteptat pentru cultura şi maniera acelui timp (ca şi pentru vremurile noastre…) şi o pofteşte pe femeie afară din locul de taină unde el fusese luat captiv. Uşa deschisă pentru evacuarea oricărei tentaţii se închide protector îndată ce Eli realizează că tânăra executa ordinele dictatorului sub ameninţarea de a-şi vedea buna sa mamă în chinuri.

Omul era implorat să se declare mulţumit de companie în zori, când ar fi fost eliberat din închisoarea falsei îmbelşugări. Aici fata descoperă alt om decât aceia cu care se înconjura toată ziua. Descoperă rugăciunea şi bunătatea, puterea de a motiva viaţa cu altceva decât cu astâmpărarea nevoilor ori cu înşelarea simţurilor.

Din gura fetei, Carnegie află secretul lui Eli, anume faptul că purta cu sine în rucsac o carte absolut valoroasă, o carte care ar fi putut să-i ofere dictatorului puterea sigură a manipulării religioase. Scripturile toate din lume fuseseră arse, îndată după sfârşitul războiului devastator, tocmai pe motivul că datorită mesajului lor lumea ar fi fost distrusă.

O singură carte fusese salvată de Eli. Dar fiecare dintre cei ce cunoşteau valoarea cărţii aveau o cu totul altă motivaţie să o folosească. Carnegie voia să-şi experimenteze metodele de dominaţie oarbă asupra lumii, în timp ce Eli voia să apere Adevărul. Îl măcina regretul că nu făcuse nimic din ceea ce tezauriza acea carte. Se frământase mai mult cu obsesia de a apăra cartea, decât cu dorinţa de a împlini cele arătate în ea. Realizează această lipsă abia când cartea mult preţuită de el îi va fi răpită.

Atunci apare adevăratul miracol al filmului. Rănit şi epuizat, se încredinţează ajutorului lui Dumnezeu pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea. Despuiat de toată armura paleativelor vieţii, fără arme, însetat, gol, aproape învins, ajunge la destinaţie purtând în sine Cartea pe care spera să o dăruiască lumii în simplitatea şi curăţia adevărului ei. Începe „o nouă eră”, era întoarcerii la valorile Cărţii lui Eli, adică reînvierea speranţei că lumea va redeveni ceea ce Dumnezeu a dorit a zidi dintru început. 

Epicentrul acestei renaşteri va fi Alcatraz, temutul loc de detenţie transformat acum în bibliotecă şi muzeu cultural al civilizaţiei terestre. Ca o ironie a sorţii, lumea întreagă schimbată în puşcărie regenerează, propunându-şi  miracolul unei culturi salvate de o mână de oameni în Alcatraz. Filmul se dovedeşte a fi de o deosebită complexitate a mesajului.

El dă definiţia falsei instituţii: aşezământul fricii, al autorităţii abuzive, al manipulării şi al minciunii, o confecţie din care lipseşte dragostea, dar în care tronează închinarea la stăpânul-jivină, ca la un demon al favorurilor condiţionate. O instituţie care nu urmăreşte pacea, nici bunăvoirea şi nici dragostea între oamenii, ci se hrăneşte din laptele spurcat al obedienţei şi din manipularea unor resurse altminteri universale şi nerestricţionate. Şansa supravieţuirii e dată aici de relaţia profundă a omului care nu uită să se roage şi nici să se încredinţeze întru curaj ocrotirii lui Dumnezeu.

Prin atitudine, Eli nu încearcă să vindece lumea, el o amputează de tot răul cu care se confruntă. El luptă pentru salvarea sufletului de la a fi manipulat în numele credinţei şi crede că omul deformat, care aştepta de la el să-i fie încredinţată cartea, nu este pregătit nici să o aibă şi nici să-i pătrundă tainele.

El căuta o lume potrivită să-i încredinţeze această carte, iar lumea aceea nu era aceasta! Se cutremura la gândul pierderii acestui tezaur, ca şi cum ar fi spus: „nu pot să dau cele sfinte câinilor, nici să arunc mărgăritarele înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare…!” (Matei 7,6). Strădania de a păstra Cuvântul Vieţii nerăstălmăcit de nimeni, exprimată prin interdicţia pe care o pune ca nimeni să nu atingă Cartea lui cea preţioasă, va fi sortită eşecului.

Totuşi, speranţa care îl mobiliza atât de mult nu va înceta niciodată să pulseze în inimă şi, până în sfârşit, Dumnezeu va face prin el minunea de a păstra litera şi spiritul textului. Eli cunoştea că răstălmăcirea şi deturnarea învăţăturilor a dus la distrugerea lumii în acel înfiorător război, căruia el însuşi îi căzuse victimă. De aceea, grija sa e cu mult mai apăsătoare şi hotărârea cu mult mai aprinsă pentru a salva din ghearele manipulatorilor ceea ce putea fi folosit ca instrument de dictat şi de străină conformitate.

Textul „orb” al Scripturii vorbeşte despre orbirea lumii şi despre neputinţa ei de a înţelege corect voia şi lucrarea lui Dumnezeu. Manipulatorul va rămâne perplex în faţa interdicţiei de a privi spre litera cea adevărată a acestui demers. Calea de a cunoaşte este chiar aceea de a trece discursul prin „ochii” tactili ai femeii oarbe.

Cândva lumea avusese parte de o astfel de atingere: „Ceea ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au atins despre Cuvântul vieţii, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos” (I Ioan, 1, 1;3).

Tinerii care mergând să vadă Cartea lui Eli caută un film de acţiune şi doar atât – pot fi surprinşi de întorsătura de situaţie pe care o ia cursul acţiunii. Dacă vor fi măcar câţiva printre aceşti tineri care să înţeleagă mesajul lui Eli, lumea noastră va fi salvată. Eli împlineşte un sacerdoţiu, iar sacerdoţiul său nu e altul decât străluminarea lumii cu forţa unei speranţe şi a unei încrederi fără margini în Dumnezeu.

De-abia de la el încoace, cei care în Alcatraz au salvat marile opere ale lumii vor fi dorit desigur a salva şi tâlcurile cele bune ale Scripturii, scrierile Părinţilor şi poveţele Sfinţilor. Eli, regele profet al acestei memorii, este provocarea fascinaţiei pentru memoria de totdeauna a revelaţiei şi martorul ultim al unei cărţi întrupate.

Filmul merită văzut!

Sursa: Orthograffiti.ro

28 Mai, București: „Dinu Pillat. De la suferință la transfigurare în lumina Învierii”

Cenaclul Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, „Sfântul Simeon-Noul Teolog”, va organiza în data de 28 mai, începând cu ora 18.30, o seară dedicată poetului Dinu Pillat, intitulată „Dinu Pillat. De la suferință la transfigurare în lumina Învierii”.

Vor participa: Monica Pillat - scriitor, Roxana Sorescu -  critic literar, Carmen Brăgaru - cercetător la Institutul G. Călinescu, Sergiu Ardeleanu -  critic literar, actorii Toni Cristin, Afrofita Androne și Florin Nan. Vor cânta Grupul Vocal „Sfântul Ștefan cel Mare” al studenților Facultății de teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București și Grupul Vocal „Copii la unison”.

Evenimentul este organizat de către Pr. Lect. Dr. Gheorghe Holbea  (prodecanul Facultății de Teologie), cu sprijinul Fundației CRUX, și va avea loc în Amfiteatrul „Pr. Acad. Dumitru Stăniloae”, în cadrul Facultății de teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București (Strada Sfânta Ecaterina, Nr. 2, Sector 4, București).

Sursă: Facultatea de Teologie Ortodoxă - București

Arhim. Melchisedec Velnic: „Vrei să schimbi ceva în viaţa ta? Începe prin a chema numele lui Hristos!"

Arhim. Melchidedec Velnic - Stareţul Mănăstirii Putna

Arhim. Melchisedec Velnic, Cuvânt la Duminica a IV-a după Paşti, a Slăbănogului, 15 mai 2011 - audio

Hristos a înviat! Preacuvioşi părinţi, iubiţi credincioşi,

Sunt trei săptămâni de când ne salutăm între noi când ne întâlnim unul cu celălalt cu acest salut frumos: „Hristos a înviat! Adevărat a înviat!” Astăzi este deja a patra duminică. Căci întâia duminică este considerată chiar cea a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, a Sfintelor Paşti; şi aceasta este a patra duminică. Aţi auzit din Evanghelie, aţi auzit din cuvântul părintelui despre ce ne-a pus în faţa ochilor astăzi Biserica noastră, ca o mamă bună, ce învăţătură ne-a dat, ce învăţătură ne-a transmis. Şi nu alta, ci una şi aceeaşi ca şi în celelalte duminici: despre puterea lui Hristos, despre puterea de înnoire a lui Hristos, despre puterea Bisericii lui Hristos. Căci ce este mai frumos şi mai covârşitor decât să vezi că un paralitic care aştepta de 38 de ani să fie vindecat. Îngerul se cobora din când în când şi nu se ştia când se coboară. Unii tălmăcitori spun că o dată la un an, alţii – o dată la zece ani; nu se ştie când se cobora îngerul Domnului. Atât era semnul: se tulbura apa şi cel care intra întâi acela se făcea sănătos.

Dar, oare, de ce au pus Părinţii minunile acestea tocmai acum, în perioada aceasta pascală? Pentru a ne arăta că Hristos poate. Hristos Domnul, Cel care a înviat din morţi, este izvorul tuturor bunătăţilor; este dătătorul de viaţă. Şi dacă nu avem un om care să ne arunce în scăldătoare, cum este cel de la Vitezda, care aştepta 38 de ani – „Doamne, nu am om.” Îl întreabă Iisus: „De ce stai, de ce nu cobori şi tu?” „Nu am om, Doamne.” – ei bine, noi, fraţilor, ce putem să răspundem? Că avem Dumnezeu; nu avem om, dar avem Dumnezeu, Îl avem pe Iisus. Şi dacă Îl avem pe Iisus, avem de toate. Nu avem o Vitezda, nu avem un lac, nu avem o scăldătoare cu cinci pridvoare de jur împrejur – imaginaţi-vă cinci etaje de jur împrejur, poate unii aţi fost la Ierusalim şi aţi văzut. Cinci etaje erau, toate pline, ticsite cu orbi, schiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Fiecare aşteptând să intre primul; cinci etaje pline cu asemenea oameni bolnavi. Dar noi, fraţilor, avem Biserica, care este mai mult decât un Siloam, care este mai mult decât o scăldătoare, Vitezda.

Aici în Biserică Îl întâlnim, ne întâlnim cu Hristos, Îl avem pe Hrisos, Care este izvorul vieţii noastre. Am pus accentul în noaptea Sfintelor Paşti tocmai pe lucrul acesta, că Hristos este izvorul vieţii noastre şi fără Hristos nu putem face nimic. Fuge omul, aleargă omul în stânga, în dreapta, caută omul să evadeze de sub oblăduirea lui Dumnezeu. I se pare lui, în nebunia lui – căci, iertat să-mi fie, când omul refuză pe Dumnezeu şi fuge de bunătatea Lui, acela este un moment de nebunie, un moment de paranoia, de depărtare, de rupere: nu vreau eu, eu refuz asta, de ce eu să fac metanii, să mă închin, să merg la Biserică, de ce? Nu! Eu vreau să fiu liber. Şi tocmai atunci, sărmanul, se găseşte înrobit. Când omul vrea să fie liber, să fugă de Dumnezeu, tocmai atunci se înrobeşte cel mai mult. Tocmai atunci se năclăiește, se adânceşte în păcate şi fărădelegi. De ce? Pentru că Îl refuză pe Izvorul vieţii, pe Dătătorul de viaţă. 

De aceea, fraţilor, în această duminică, a patra după Sfintele Paşti, la trei săptămâni distanţă de la slăvita Înviere, să mergem acasă convinşi că Îl avem pe Hristos şi avem o Biserică. Avem o Biserică unde ne-am născut, unde creştem şi unde trăim. Şi scopul vieţii noastre nu este plăcerea, nu este distracţia, nu este bogăţia, adunarea de comori şi câte şi mai câte, căci viaţa noastră nu este de aici, ci este de dincolo. Spune Apostolul Pavel foarte frumos despre Domnul Iisus Hristos cel Înviat – căci dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credinţa şi zadarnică este şi propovăduirea noastră. Ei bine, dar Hristos a înviat şi S-a făcut început al învierii noastre. 

Ce înseamnă a se face început al învierii noastre? Adică, pentru mine, pentru fiecare dintre noi, El ne naşte încă de pe aici la o nouă viaţă. De ce am spus că Hristos este izvorul vieţii? Este dătătorul a tot binele. Vrei ceva, vrei să schimbi ceva în viaţa ta? Începe chemând numele Domnului Iisus Hristos într-ajutor, al Fecioarei Maria, al sfinţilor Lui. Avem o bogăţie, ortodoxia este atât de bogată în cuvinte, în învăţături, are atâtea medicamente de vindecare puse la îndemâna creştinilor, încât nimeni nu poate spune că a căutat ceva să ia şi nu a avut ce să ia, că a căutat un medicament în ortodoxie pentru o patimă a lui sau un necaz şi nu a găsit medicamentul, că nu a găsit pe cine să strige. Ţi se pare că este greu să chemi numele Domnului Iisus? Ai pe Fecioara Maria, care este mamă bună, care ştie ce înseamnă durerea de mamă, ce înseamnă lacrima de mamă. Ştie absolut toate, şi durerea de fiu, şi bucuria, şi necazurile, le cunoaşte pe toate. 

Vă amintesc un cuvânt care mie îmi place enorm, că Fecioara Maria – o descrie unul dintre Părinţii Bisericii – „se bucura în necazuri şi era recunoscătoare faţă de cei ce o prigoneau”. Auziţi, în necazuri se bucura şi recunoscătoare faţă de cei ce o prigoneau. Ei bine, mintea mea acum a fugit la „sfinții închisorilor”, care de multe ori erau recunoscători faţă de cei care îi umileau, care-i batjocoreau, care îi schinjuiau. De ce? Pentru că îl aveau pe Hristos înăuntrul lor. Şi aceasta este bogăţia cea mai mare: să-L ai pe Hristos.

Ei bine, noi, fraţilor, fiind în Biserică, Îl avem pe Dumnezeu. Câţi nu sunt, sărmanii de ei, pe paturile spitalelor, necăjiţi, amărâţi, uitaţi de copii sau de părinţi, fără rude, fără prieteni, fără cunoscuţi. În minte mi-au venit acum două exemple cum Dumnezeu le-a purtat de grijă, dar am să amintesc doar unul singur. O femeie în vârstă, care nu mai avea pe nimeni, era de aici din preajmă, de lângă Rădăuiţi, din Horodnic, i se apropia sfârşitul şi nu avea pe nimeni, dar Îl avea pe Iisus. Cu evlavie şi credincioşie a venit aici, la mănăstire. Aici s-a mărturisit, s-a împărtăşit şi nu a mai trecut mult timp şi şi-a dat obştescul sfârşit. Şi a fost condusă, între clopotele mănăstirii şi clopotele satului, căci neavând pe nimeni a fost îngropată aici, în satul Putna. Iată cum Dumnezeu i-a purtat de grijă, sărmana de ea, o femeie deosebită, cu o evlavie şi o trăire deosebită. 

Şi mai e încă un caz asemănător, în care au venit copiii şi au luat-o, în cele din urmă. Le-a purtat Dumnezeu de grijă. Poartă Dumnezeu de grijă. Am văzut aici, la părinţi, în anii ce au trecut; unul dintre ei tocmai se pregătea să treacă dincolo şi cineva i-a bătut la uşă. Cine l-a trimis să bată la uşă? Preabunul Dumnezeu: mergi că acela pleacă, du-te lângă el şi fii acolo. Deci poartă Părintele Ceresc de grijă. De aceea, iubiţii mei, să fim convinşi că dacă nu avem pe cineva lângă noi Îl avem pe Dumnezeu. Și chiar dacă avem tată, mamă, frate, surori, copii prieteni, cunoscuţi... sunt aceştia o bogăţie, într-adevăr, dacă şi ei, la rândul lor, Îl au pe Dumnezeu. Să ai un om plin de har lângă tine este o bogăţie, dar să ne străduim ca noi să fim bogaţi tocmai prin a-L avea pe Dumnezeu. 

Să-L avem pe Dumnezeu înăuntrul nostru, cum am spus de atâtea ori, e un cuvânt al Sfântului Ioan Evanghelistul; v-am îndemnat să citiţi epistolele Sfântului Ioan, nu degeaba v-am îndemnat, şi toate Evangheliile, dar în mod deosebit Evanghelia de la Ioan, pentru că Ioan a fost apostolul iubirii şi a cunoscut, a pătruns adâncurile. El este vulturul, cum vedeţi pictat la baza turlei, lângă el apare vulturul, e înălţimea la care s-a ridicat, a cunoaşterii lui Dumnezeu. Ioan spune: „Cel ce este în voi e mai mare decât cel ce este în lume” (I Ioan IV, 4). Adică Cel ce este înăuntrul meu e mai mare decât judecătorul, decât procurorul, decât guvernatorul sau mai ştiu eu ce; decât tot cel care este în lume. În felul acesta, dragii mei, eu sunt o valoare, creştinii sunt o valoare. Creştinilor, fraţii mei, sunteţi o valoare prin numele lui Iisus pe care Îl purtaţi şi Care este înăuntrul vostru, prin numele lui Dumnezeu. Să fiţi conştienţi de lucrul acesta, să-l duceţi cu tărie şi să fiţi cu încredere. Nici un creştin care îşi dă seama de valoarea lui nu îşi va pune capăt zilelor sale sau nu va face rău. Cum să faci rău cuiva? Căci nu te lasă Cel pe care tu Îl porţi înăuntrul tău. Iar dacă am o suferinţă sufletească sau trupească mă plâng Lui, în Biserica Lui, iar Biserica îmi pune la dispoziţie tot ce am nevoie. Avem Sfintele Taine, avem sfintele rugăciuni, dar mai înainte de toate avem Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

A petrece la Sfânta Liturghie este cel mai mare ospăţ, a fi la Sfânta Liturghie este timpul cel mai preţios din viaţa dumneavoastră. Nu veţi avea timp mai preţios înaintea lui Dumnezeu decât timpul pe care îl petreceţi în comuniune cu preotul la Sfânta Liturghie. A fi la Liturghie înseamnă a-L trăi pe Hristos şi a fi în comuniune deplină cu Hristos. Și atunci Biserica îmi este Siloam, îmi este scăldătoare, îmi este Vitezda; de aceea am spus: nu ai om, ai Dumnezeu, nu avem o Vitezda, ci avem Biserica, care e mai mult decât toate. Nici nu se poate compara. Apoi avem bogăţia de sfinţi, pe Maica Domnului, pe apostoli, pe prooroci. Să nu vă fie teamă să îi chemaţi în rugăciunile dumneavoastră. Cum să nu-l chemi pe Sfântul Ilie, care a fost ridicat cu tot cu carul la cer. „A fost atât de aprig, cum să strig la el?” Strigă, frate, la el pentru că este atât de blând ca toţi sfinţii, ca şi Hristos Domnul; este lângă tine, imediat vine şi te sprijină. Deci, avem această bogăţie, aceste nestemate sau cum să le numesc... daruri, le avem în Biserica noastră.

Iubiţii mei, astăzi serbăm unul dintre aceste daruri, pe Sfântul Pahomie cel Mare. Noi, monahii, ar trebui să cugetăm astăzi mai mult decât oricând la viaţa noatră şi la chipul nostru, la portul nostru pe care îl avem. În bisericile vechi, ca şi în mănăstirea noastră – căci atunci când s-a pictat biserica Mănăstirii Putna ca să păstrăm tradiţia, ierminia, rânduiala aşezării sfinţilor, aşa cum a fost altă dată – trecând din pronaos în naos, în camera mormintelor, pe arcul peretelui de-acolo sunt zugrăvite două scene: Maria Egipteanca şi cu Zosima, ca să ne aducă nouă aminte că prin pocăinţă venim la Hristos, iar în partea opusă, spre mormântul lui Ştefan, este pictat sfântul Pahomie cel Mare şi îngerul lui Dumnezeu. Îngerul este îmbrăcat în schimă monahală, adică în îmbrăcăminte monahală, și-i arată lui Pahomie, care a fost întemeietorul vieţii de obşte, iată, în felul acesta să te îmbraci pe tine, să îţi croieşti hainele tu şi toţi cei care îţi vor urma ţie. Deci noi, monahii, ar trebui să cugetăm astăzi mai mult la rânduielile sfântului Pahomie. Cât le respectăm, cât le iubim, cât ne supunem lor şi cât căutăm să îl urmăm pe sfântul Pahomie îndeaproape. Deci, este un moment de reflecţie pentru toţi monahii şi pentru întregul monahism ortodox la pomenirea sfântului Pahomie.

Aş vrea să vă amintesc, iubiţii mei, că în săptămâna aceasta urmează Înjumătăţirea Praznicului – miercuri, iar sâmbătă, pe 21, va fi pomenirea sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, iar duminica viitoare – Duminica samarinencii, dialogul acela superb dintre Iisus şi acea femeie samarineancă. Vă amintiţi cum a plecat ea în cetate şi a spus: Mi-a spus toate câte am făcut şi Veniţi că am aflat pe Mesia! Este mesajul de a-L afla, de a fi şi de a rămâne cu Iisus. Şi acesta este şi mesajul nostru de astăzi: L-am aflat pe Iisus, să fim cu El şi să rămânem cu El, căci fără Iisus şi fără de numele Lui nu putem să facem nimic. Să chemăm cât mai des numele Lui într-ajutor şi numele Lui ne va sfinţi pe noi. Şi ne va face pe noi optimişti, încrezători şi să ne înnoim, pentru că înnoindu-ne pe noi îi vom înnoi şi pe cei din jur.

La aceasta vă poftesc, la aceasta ne cheamă duminica de astăzi, să ne ridicăm din greşelile noastre şi să venim la Hristos, căci El este bun şi milostiv şi, cum spune Sfântul Ioan tot în Epistola întâi, în capitolul trei, versetul trei, că cel ce nădăjduieşte în Hristos, Care este curat, şi Hristos îl va face curat de toată urma păcatului care este cumva întru El.

Facă Bunul Dumnezeu ca în numele Lui să ne sfinţească, numele Lui să fie pe buzele noastre şi lăudat să fie numele Lui în veci! Amin!

Hristos a înviat!