Şcoala de Duminică: Reîncarnarea, incompatibilă cu credinţa ortodoxă

Ce cred adepții karmei și ai reîncarnării

Potrivit cu principiile religiilor orientale (mai ales hinduismul și budismul), ale ocultismului și, în general, ale «Noii Ere», după moartea trupească, sufletul intră în trupul altui om, animal și chiar plantă. Aceasta înseamnă cuvântul reîncarnare.

Noua viață va depinde, spun ei, de viețile anterioare pe care le-a trăit, care pot fi de ordinul miilor, potrivit celor spuse de adepții acestei teorii. Aceasta înseamnă cuvântul karma.

Această teorie presupune o revizuire a lui Dumnezeu, a omului și a lumii, teorie cu totul incompatibilă cu Creștinismul. Adică presupune că Dumnezeu nu este persoană, ci o „Supraconștiință impersonală”. Omul nu este nici persoană, nici creația lui Dumnezeu. Scopul omului este să se stingă ca o picătură în oceanul „supraconștiinței universale”. Lumea nu este creația lui Dumnezeu, ci se identifică cu Dumnezeu (un monism panteist extrem).

Acest punct de vedere despre reîncarnare nu este lege, așa cum vor să-l prezinte adepții lui, ci o convingere religioasă a lor nedovedită. Împreună cu răspândirea acestor teorii merge și mulțimea ofertelor corespunzătoare în spațiul parareligiei contemporane și al ereziilor. Este ascuns de către adepții acestei teorii faptul că este mult mai probabil (totdeauna potrivit cu convingerile lor) să se reîncarneze cineva în animal sau în existență demonică, decât în om.

Într-o carte hindusă de mare autoritate cum este „Legea lui Manu” se menționează o povestire alegorică: O broască țestoasă trăiește în adâncul mării și-și scoate capul la suprafață o dată la o sută de ani. În același timp un inel plutește la suprafața apei. „Pe cât este de nesigur să treacă capul broaștei prin inel, încă pe atâta de nesigur este să se reîncarneze o ființă după moartea ei într-un trup omenesc.”

De când?

Această înșelare este foarte veche. Ea a fost transmisă lumii antice prin oracolele vechi și prin „misterele” idolatre. Astăzi i se face propagandă prin mass media și este oferită mai ales prin guruism, adică prin toți acei dascăli, chipurile, luminați, care vin din Orientul Îndepărtat. Potrivit cu credința religioasă a karmei și a reîncarnării, sufletul se supune unui nesfârșit ciclu de nașteri și morți care se repetă ca o continuă tortură (samsara). Din această tortură făgăduiește guru că-l va elibera pe om, dacă discipolul său se va preda în întregime. Singurul mod, spun ei, de a ieși cineva din această continuă tortură este „să acționeze fără atașament”. O aparentă faptă bună, atunci când se face cu o implicare emoțional-ființială, are drept consecință acumularea de karma, în timp ce, chiar și o crimă, atunci când se face fără aceast atașament, cel care acționează nu acumulează karma.

Consecințe

Aceasta însă are drept consecință răsturnarea temeliilor pe care se bazează societatea noastră și toate celelalte societăți, care, chiar și într-o mai mică măsură,  se raportează la modul de viață propus de Creștinism. Aceasta înseamnă că, dacă va primi cineva această lege pseudoștiințifică, nu va putea cere responsabilitate de la nimeni pentru nimic, nici nu are sens să se nevoiască pentru ceva mai bun, de vreme ce pentru toate este de vină karma. În felul acesta dispar persoana, libertatea, responsabilitatea, dragostea. Victima, nu numai că nu trebuie să-l tragă la răspundere pe chinuitor, ci, dimpotrivă, trebuie să simtă că fără el „nu ar fi putut să-și îndeplinească karma sa”.

Așa cum s-a spus, nu exiztă o teorie mai convenabilă decât aceasta pentru orice elită socială a oricărei epoci.

Prin această prismă, lupta pentru libertate, dreptate socială, asistență socială, pentru orice îmbunătățire a condițiilor de viață nu are absolut nici un sens. Și nu numai aceasta, ci chiar este condamnată, deoarece îi împiedică pe oameni „să-și îndeplinească karma lor”.

Este foarte important să spunem că învățătura despre karma constituie acea bază teoretică pe care, sprijinindu-se guru, își ridică pretențiile pentru supunerea totală a discipolilor lui. Și aceasta pentru că omul, spun ei, nu poate singur să se elibereze, ci are nevoie de ajutor. Iar acest ajutor i-l poate da numai „omul-dumnezeu” guru.

Concepția că viața de acum este determinată de karma vieților anterioare, îl aruncă pe adeptul acestei teorii într-o disperată căutare prin „retrospectiva în viețile anterioare”, care se face de obicei prin hipnoză. Dar prin hipnoză, așa cum se practică în spațiul ocultist extins, omul își deschide în chip primejdios ușa sufletului său pentru lucrările demonice. În afară de aceasta, îi prezintă, de obicei, idei care au drept consecință completa subminare și răsturnare a relațiilor sale familiale și sociale. De pildă, că aceea care acum este femeia sau fiica sa, în viața anterioară a fost mama sau sora sa etc. Este limpede că aceste concepții pot distruge familii sau pot crea relații afară de fire.

Doctrina karmei și a reîncarnării face imposibilă crearea relațiilor interpersonale, care se sprijină pe unicitatea persoanei, de pildă în cadrul căsătoriei sau a vieții familiale.

Puncte slabe

1. Unul din punctele slabe a acestei doctrine este faptul că adepții ei sunt în imposibilitate de a justifica lipsa amintirilor din viețile anterioare. Dacă însă, așa cum spun ei, în această viață ne aflăm „ca să ne primim lecția și să evoluăm”, atunci cum se face că nu ne aducem aminte de faptele pentru care plătim? Cum vom fi învățați de ele de vreme ce nu ni le amintim?

2. Adepții teoriei reîncarnării care în același timp – ca cei ce aparțin spațiului ocultist extins – sunt și discipolii spiritismului, adică ai credinței în comunicarea cu „lumea spiritelor”, cad într-o vădită contradicție. Și iată de ce:

Dacă este adevărat, așa cum cred ei, că în timp de 49 de zile sufletul mortului se reîncarnează, atunci cu care suflete ale celor morți comunică medium-urile (spiritiștii)?

Dacă este adevărată teoria reîncarnării, atunci teoria spiritismului este o minciună. Și invers. Desigur, noi știm că amândouă sunt minciuni.

3. Un alt argument din istorie și matematică. Faptul că populația pământului s-a înmulțit în ultimele două secole de la unul la șase miliarde de oameni, arată cât de mincinoasă este teoria despre karma și reîncarnare. Ce s-a întâmplat oare de s-a petrecut o astfel creștere explozivă? Unde au fost aceste suflete? Și de ce până atunci nu au luat trup omenesc?

Incompatibilă cu Credința Ortodoxă

Fără îndoială învățătura despre karma și reîncarnare este anticreștină. Sfântul Apostol Pavel o spune foarte clar: „Este rânduit oamenilor odată să moară, iar dupa aceea judecata.” (Evrei 9, 27).

Este cu totul fals ceea ce învață discipolii înșelării reîncarnării, adică faptul că, chipurile, reîncarnarea a constituit o învățătură și a Bisericii până în secolul al VI-lea. Însă Istoria Bisericească și scrierile patristice dezmint aceasta.

Argumentul ocultiștilor care susțin că, chipurile, Sfânta Scriptură învață despre reîncarnare, spunând că Sfântul Ioan Botezătorul este reîncarnarea lui Ilie, potrivit textului: „Ilie a și venit… Atunci au înțeles ucenicii că despre Ioan Botezătorul le-au zis lor.” (Matei 17, 12, 13), este naiv. Ei uită că,  potrivit teoriei lor, pentru a se putea înfăptui reîncarnarea trebuie să premeargă moartea. Dar Proorocul Ilie nu a murit.

Erminia textului evanghelic de mai sus este simplă: Arhanghelul Gavriil îi spune tatălui Cinstitului Înaintemergător: Ioan va veni „cu duhul și puterea lui Ilie”, adică va avea harisma profetică și îndrăznirea Proorocului Ilie.

Pe de altă parte, dacă Hristos ar fi primit reîncarnarea, nu ar fi înviat morți, ci s-ar fi limitat numai la a le mângâia rudele.

Dar ceea ce este mai semnificativ pentru noi creștinii este faptul că această rătăcire a reîncarnării amenință să anuleze întreaga Evanghelie a mântuirii în Hristos, adoptând mincinoasa (luciferica) „evanghelie a șarpelui”, adică învățătura auto-evoluției, auto-realizării și auto-mântuirii. Pentru adepții Noii Ere nu Dumnezeu este Cel care coboară la neputința omului, ci omul, prin reîncarnări, urcă și se face dumnezeu, numai cu propriile sale puteri. El care acceptă această teorie antihristică a reîncarnării, se scoate pe sine din cadrul Bisericii lui Hristos, deoarece:

1. Nu acceptă Simbolul Credinței în care mărturisim că Hristos a înviat din morți și-L așteptăm să vină la a Doua Sa Venire. În Simbolul Credinței mărturisim două Veniri ale lui Hristos și nu o mulțime de reîncarnări ale Sale, așa cum cred ocultiștii, care încearcă să distrugă unicitatea Persoanei lui Hristos și venirea Lui în lume ca Dumnezeu și Mântuitor. În Simbolul Credinței mai mărturisim că așteptăm și învierea noastră și învierea tuturor morților și nu nesfârșit ciclu de reîncarnări

2. Neagă distincția dintre Creator și creatură.

3. Neagă Judecata viitoare.

4. Neagă unicitatea, libertatea și responsabilitatea persoanei umane, de vreme ce acolo toate funcționează în cadrul unei necesități oarbe.

5. Neagă dragostea. Cuvintele „a se bucura cu cei ce se bucură și a plânge cu cei ce plâng” (Romani 12, 15) sunt considerate de către adepții karmei și ai reîncarnării nu o virtute, ci o slăbiciune și alipire care te împiedică să auto-evoluezi. De asemenea, pentru noi trupul omenesc nu este închisoarea sufletului, ci biserică a Sfântului Duh, Care se află în noi. Viața nu este pedeapsă și osândă pentru faptele săvârșite, chipurile, în viețile anterioare, ci dar al lui Dumnezeu. Moartea nu este o eliberare, ci este „roada păcatului” și este îngăduită de Dumnezeu „pentru ca păcatul să nu devină fără de moarte”. (În timp ce pentru dascălii reîncarnării pedeapsă este viața, iar nu moartea).

În sfârșit, această înșelare, adică faptul că nu există nimeni care să ne ceară socoteală pentru faptele noastre, se dovedește a fi o minunată măiestrie a diavoului celui ucigaș de oameni pentru vânarea de adepți-victime.

Parareligia îi adoarme pe oameni, făgăduindu-le o mulțime infinită de posibilități, satisfacerea patimilor și nici o responsabilitate. Dar după moarte sufletul nu se poate pocăi. Evanghelia propovăduiește: „Acum este vreme bine-primită; acum este ziua mântuirii”. Acum, în această viață, se judecă viitorul nostru veșnic. 

Sursă: Familia Ortodoxă

Conferinţa: "Sănătate, boală, vindecare şi mântuire în Hristos" - noiembrie 2012, Berlin - înregistrare audio

În perioada 12-14 octombrie 2012 a avut loc la Berlin întâlnirea membrilor şi susţinătorilor Asociaţiei Tinerilor Ortodocşi din Germania (ATORG).

La eveniment au participat: Înalt Preasfinţitul Serafim Joantă, Preasfinţitul Episcop–vicar Sofian Braşoveanul şi Monahia Siluana Vlad, care a susţinut conferinţa cu tema: „Sănătate, boală, vindecare şi mântuire prin Iisus Hristos. Sănătate sufletească şi trupească prin credință.”

Mai jos puteţi asculta înregistrarea conferinţei, descărcarea se poate face urmând acest link.

Înregistrarea care urmează conţine concluziile discuţiilor pe grupe şi întrebările finale.

Temele abordate, atât în cadrul conferinţei cât şi în cadrul concluziilor sunt de actualitate: dragoste, căsătorie, familie, divorţ, înţelegerea persoanelor cu handicap, sensul suferinţei, alcoolismul, tânărul în societatea de astăzi, etica medicinei, descoperirea lui Dumnezeu prin ştiinţă, reîncarnare.

Materiale preluate de pe site-ul ATORG

Jean Claude Larchet: "Trupul este o parte integrantă a persoanei şi părtaş la valoarea duhovnicească"

Trupul nu este doar un element aparţinând naturii omeneşti; el este de asemenea o dimensiune a persoanei omeneşti.

Dacă noi, ca oameni, avem toţi o aceeaşi natură (care ne distinge prin caracteristicile sale proprii de natura fiinţelor care aparţin altor specii şi genuri), noi suntem în acelaşi timp persoane distincte şi diverse. După natura noastră, suntem toţi asemănători; dar ca persoane, suntem toţi diferiţi şi fiecare dintre noi este unic. Natura este ceea ce sunt; persoană, cel care sunt. Ca persoane, fiecare dintre noi îşi asumă natura omenească care ne este comună într-un fel singular, unic; altfel spus este om într-un fel care nu-i este propriu decât lui. Astfel, după natura noastră, suntem toţi înzestraţi cu raţiune, cu memorie, cu imaginaţie; toţi avem afecte (plăcere, durere), emoţii, sentimente, suntem înzestraţi cu libertate şi liber-arbitru. Ca persoane, avem această raţiune, aceasta memorie şi aceasta imaginaţie la niveluri diferite, le folosim în mod deosebit; fiecare dintre noi resimte în felul său plăcerea şi durerea, se emoţionează în felul său, iubeşte într-un fel care îi este propriu, îşi foloseşte libertatea într-un fel unic, îşi urmează propriile scopuri, face propriile sale alegeri şi vrea să le împlinească cu mai multă sau mai puţină putere.

Personalitatea se distinge de caracter, care nu corespunde decât unei particularităţi a naturii în plan psihologic; putem distinge mai multe tipuri de caractere, în timp ce personalitatea este absolut unică.

Persoana se distinge astfel de individ. Individualitatea este o categorie biologică şi sociologică. În plan sociologic indivizii sunt distincţi, dar se pot înlocui unii pe alţii în cadrul categoriei sociale căreia îi aparţin; în plan biologic indivizii sunt distincţi şi diferiţi, fiecare este unic, dar după caracteristici pur fizice. Noţiunea de individ este astfel aplicabilă nu doar omului, dar şi animalelor şi plantelor. Termenul de "persoană", în schimb, nu este aplicabil decât fiinţelor duhovniceşti (oameni, îngeri, Persoanele dumnezeieşti), înzestrate (chair dacă la nivele diferite) cu inteligenţa, cu voinţă, şi cu libertate (Părinţii au văzut adesea duhul, care este sursa acestora, drept "sediul" persoanei). Noţiunea de persoană are totodată o conotaţie de transcendenta şi de valoare. Pe de o parte, persoană se situează dincolo de ceea ce determina natura sa în plan biologic şi social; că persoană, fiecare om are de asemeni capacitatea de a se depăşi constant şi posibilitatea de a fi ridicat prin harul dumnezeiesc până la o stare duhovnicească în care modalităţile de existenţă ale propriei sale naturi sunt depăşite. Pe de altă parte, persoană are o valoare absolută, care face din ea o fiinţă absolut unică şi de neînlocuit.

Această valoare pe care o are fiecare om în parte implică, bineînţeles, întregimea fiinţei după propria sa natura şi după propria capacitate. Trupul apare astfel că o dimensiune a persoanei în virtutea căreia el posedă trăsături singulare, un caracter unic, dar şi o valoare absolută. Acest fapt este temelia respectului pe care fiecare îl datorează propriului trup şi trupului oricărei alte persoane. Acest fapt conferă de asemeni trupului o dimensiune şi o valoare duhovnicească, astfel încât el nu poate fi considerat o substanţă pur fizică, nici disociat de cel sau de cea al cărui trup este. În acest fel, trupul participa la devenirea duhovnicească a persoanei în integralitatea fiinţei sale.

În ochii Sfinţilor Părinţi trupul este o parte integrantă a persoanei şi părtaş la valoarea duhovnicească încă de la zămislirea să şi chiar dincolo de viaţă pământească. Acest fapt, dimpreună cu cel conform căruia sufletul şi trupul sunt două elemente indisociabile ale alcătuirii omeneşti, creează pentru persoana posibilitatea de a recupera, deşi într-un alt mod de existenţă, trupul său, despărţit provizoriu de suflet prin moarte. Dintr-un alt punct de vedere, el justifică respingerea de către creştinism atât a avorturilor, cât şi a metempsihozei sau a reîncarnării. Avortul este de fapt considerat de Sfinţii Părinţi ca un atentat la viaţa unei persoane omeneşti, pentru că ei cred că persoană fiinţează din clipa în care fiinţă omenească vine la existenţă şi e chiar indisociabilă de aceasta din urmă (fiinţă omenească nu poate exista ca atare decât că persoană. Cât despre doctrica metempsihozei sau a reîncarnării (foarte răspândită în Antichitate şi pe care o regăsim astăzi nu doar în anumite religii extrem-orentale, ci încă şi în diferitele teorii mai mult sau mai puţin fanteziste ale curentului New Age), ea se arată incompatibilă atât cu concepţia creştină despre identitatea personală a omului (omul nu poate fi succesiv mai multe persoane, nici să aibă în timp mai multe identităţi), cât şi cu sensul de apartenenţă a trupului la persoană şi, în această din urmă, în legătură de nedezlipit cu sufletul şi cu duhul său (nu putem avea succesiv mai multe trupuri, iar trupul duhovnicesc care se va substitui în Împărăţia Cerurilor, după înviere, trupului de carne actual [cf. 1 Cor. 15, 35-53]), va fi un trup diferit de acesta în ceea ce priveşte starea sau felul său de existenţă, dar nu va fi diferit în ceea ce priveşte identitatea sa personală; trupul nostru actual, acesta este el care, potrivit credinţei creştine va învia).

În persoană, trupul îşi găseşte unitatea indestructibilă cu sufletul şi cu duhul, dar şi unicitatea sa, dimpreună cu sensul şi valoarea lui duhovnicească. Faptul că trupul este întotdeauna considerat pe de o parte ca fiind de nedezlipit de celelalte două elemente constitutive ale fiinţei omeneşti, şi pe de altă parte ca fiind cel al unei persoane, nu îngăduie să fie considerat şi tratat nici că identitate independentă, nici că o realitate impersonală.

Concepţia creştină despre trup se distinge în această privinţă de concepţia naturalistă, care este în general cea a medicinei moderne. Mulţi dintre medicii zilelor noastre nu mai îngrijesc persoane ci trupuri sau organe, şi mulţi bolnavi suferă pentru că sunt consideraţi şi trataţi ca obiecte, fiind lipsiţi de o dimensiune a fiinţei lor, fracţionaţi, şi în acelaşi timp aduşi la condiţia de "cazuri" generale şi reduşi, prin intermediul instrumentelor de analiza, la serii de cifre. O medicină creştină nu ar putea respinge formarea ştiinţifică, care oferă o garanţie de seriozitate şi ne păzeşte de derivatele iraţionale care în zilele noastre se înmulţesc, prin reacţie. Ea caută însă nu doar să aducă contactului cu bolnavul şi terapeuticii un "plus de suflet", ci să considere pacientul, pe de o parte, în realitatea să omenească globală (conform căreia există nu doar un trup, ci şi un suflet şi un duh, care sunt în relaţie cu acest trup şi acţionează pozitiv sau negativ asupra lui), şi, pe de altă parte, în realitatea sa personală (conform căreia cazul său este singular şi legat de faptul că are o constituţie, un mod de existenţa şi un destin unice).

Concepţia creştină se opune astfel radical tuturor celorlalte reprezentări ale trupului pe care societatea noastră le dezvolta, şi în care acesta apare totodată că un obiect şi profund disociat.

Publicitatea, omniprezentă pe străzile şi pe ecranele noastre de televiziune, impune în mod disimulat o reprezentare a trupului în care acesta se găseşte lipsit de orice dimensiune duhovnicească şi personală şi redus la aparenţele sale fizice. Într-o lume a negoţului, trupul (mai ales prin nuditatea sa) a devenit un pur mijloc de a trezi poftă, prin deplasarea asupra obiectelor cărora el este asociat şi de care pare că se bucura, pus în întregime în slujba lucrurilor pe care este destinat să le vândă.

În violenţa pe care o vedem că se dezvoltă zilnic în societăţile noastre moderne şi pe care literatură, şi mai ales cinematografia, se complac în a-i reprezenta paroxismul, se manifestă o viziune a trupului în care acesta - privit independent de suflet şi de duh, de care el este legat, cât şi de persoana căreia el aparţine - nu mai trezeşte niciun respect şi este tratat ca un obiect fără valoare, de care se poate dispune după bunul plac şi a cărui viaţă nu mai pare un atribut esenţial şi de neatins.

Obiectivitatea şi disocierea trupului ating un punct culminant în pornografie, pe care comerţul cu imaginea, exploatând patimile omeneşti cele mai grosolane, le răspândeşte în civilizaţia modernă. Vedem cu tristeţe puşi în relaţie parteneri ocazionali, a căror personalitate, istorie şi identitate sunt ignorate, parteneri care nu au niciun raport - nu doar duhovnicesc, dar nici măcar afectiv -, care întreţin un contact exclusiv fizic, în care trupurile, devin în întregime instrumente în slujba instinctelor şi fantasmelor şi reduse la nivelul de obiecte, dau loc unor reprezentări în care organele sexuale, despărţite de restul trupului, sunt predate unor funcţii care au pierdut până şi valoarea lor fiziologică, pentru a deveni pur mecanice şi a trezi iluzia unei plăceri intense şi prelungite.

Într-o lume în care trupul este, în felurite moduri, din ce în ce mai considerat că un obiect şi tratat ca atare, reprezentarea pe care ne-o oferă antropologia creştină şi etică desprinsă din ea se arătă cu adevărat mântuitoare. Căci dacă orice afront adus trupului apare din acest punct de veder ca un afront adus persoanei înseşi, invers, orice respect faţă de trup mărturiseşte respect pentru persoană. Or, un asemenea respect este nu doar fundamentul necesar pentru atitudini superioare, ca dragostea, ci se arata deja indispensabil pentru a stabili cu ceilalţi şi cu sine însuşi relaţii care să fie nu doar armonioase, ci şi integre şi cu adevărat omeneşti.

Fragment din Semnificaţia trupului în ortodoxie de Jean-Claude Larchet, Ed. Basilica, 2010

Sursă: Blog - Român Ortodox în Franţa