Eroii necunoscuţi ai României şi soarta lor martirică: senatori şi deputaţi ai Basarabiei, militanţi pentru statul national-unitar român, deportaţi în Gulagul sovietic (I)

de Mihai Tasca, Basarabia-Bucovina.info

 

Elitele politice ale Basarabiei au fost o ţintă specială a organelor sovietice de reprimare. Comuniştii au ordonat persecutarea intelectualilor imediat după anexarea provinciei. Aleşii poporului – deputaţii şi senatorii – au fost printre primii pe listele NKVD-ului pentru arestare. Au fost învinuiţi de „agitaţie şi propagandă antisovietică“ şi de „luptă împotriva clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare“.

Alegerile libere, democratice şi directe organizate în Basarabia după 1918 au facilitat accesul în forul legislativ de la Bucureşti a celor mai vrednici reprezentanţi ai moldovenilor. Selectarea candidaţilor în cadrul partidului, lupta între formaţiunile politice şi convingerea alegătorilor erau procese care transformau campania electorală într-o competiţie. Evident, învingeau cei mai buni.

Iacov Belousenco - Senator de Cahul expulzat în Asia Mijlocie

Viitorul legiuitor şi activist ţărănist Iacov Belousenco s-a născut în anul 1880 la Cahul (la doi ani de la retrocedarea de către România a sudului Basarabiei către Imperiul Rus). În acest oraş Belousenco a locuit toată viaţa. A urmat câteva clase primare, apoi şi-a ajutat părinţii la muncile agricole. Face patru ani (1902-1906) armată la ţar – în primii doi a fost soldat, apoi – gornist pe lângă cartierul general al diviziei. La izbucnirea Primului Război Mondial, în anul 1914, a fost din nou înrolat în armata rusă. Un an mai târziu ajunge prizonier la nemţi şi revine în Basarabia abia în 1919. Între aceste evenimente, se căsătoreşte şi devine tată a doi copii: fiica Elena şi fiul Ivan. Iacov Belousenco a aderat la Partidul Naţional Ţărănesc în 1922. În anul 1926 a fost ales preşedinte al unei cooperative agricole din localitate, funcţie pe care o deţine până în 1930. La alegerile din 1922, pe listele ţărăniştilor, a fost ales senator în Parlamentul României, mandat pe care-l păstrează până în 1926. A mers de opt ori la Bucureşti la şedinţele parlamentului. Belousenco a participat la votarea celor mai importante legi care au consfinţit statutul unitar al Statului Naţional Român.

Între şedinţele din parlament şi activitatea de partid, Belousenco îşi lucrează pământul (avea şase desetine). Viaţa paşnică a agricultorului s-a schimbat radical după 28 iunie 1940. Iacov Belousenco a fost arestat la mai puţin de o lună de la anexarea Basarabiei – la 12 iulie 1940. Culmea a fost că upolnomocenul (împuternicitul – trad. rusă) NKVD pentru judeţul Cahul, Hondacev, cel care l-a arestat, a obligat-o pe soţia lui Iacov Belousenco să fie martor la percheziţie. Belousenco a fost învinuit că „a fost membru al unui partid burghez“, „a desfăşurat agitaţie antisovietică şi a exploatat ţarănimea“.

Argumentele aduse de Belousenco cum că „Partidul Ţărănesc avea drept misiune lupta pentru drepturile ţăranilor“ i-a lăsat rece pe securişti. Nici martorii interogaţi nu au vorbit de rău despre Belousenco (cu excepţia unuia care a calificat Partidul Ţărănesc drept burghez). Cu toate acestea, maşinăria sovietică de exterminare se declanşase. După două interogatorii, la 30 august, a fost anunţat că ancheta preliminară a luat sfârşit, iar la 27 octombrie 1940 lui Iacov Belousenco i-a fost prezentat rechizitoriul. Dosarul a fost trimis pentru examinare Consfătuirii Speciale din cadrul NKVD a URSS.

„Instanţa de judecată“ extrajudiciară a URSS, compusă din două persoane, în „şedinţa“ din 11 ianuarie 1941 (fără participarea învinuitului, a acuzatorului şi a apărării) l-a condamnat pe Iacov Belousenco, în baza art. 54/13 – „Lupta activă împotriva clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare“, Cod Penal al RSS Ucrainene, la opt ani de privaţiune de libertate. „Sentinţa“ preciza că inculpatul Iacov Belousenco, fiind inapt de muncă, trebuie expulzat în Asia Mijlocie, în RSS Uzbecă pentru un termen de cinci ani. Soarta lui ulterioară nu este cunoscută.

Iacov Belousenco a fost reabilitat de Procuratura Generală a RSS Moldoveneşti la 20 aprilie 1989.

Ei sunt eliberatorii despre care mi se vorbea la scoală?

 

"M-am născut în 1939, în satul Bobuleşti, comuna Floreşti, judeţul Soroca, în familia lui Gheorghe şi Daria Cozmin. M-am născut în anul când a fost săvârşit un act ruşinos, pactul Ribbentrop-Molotov.

Balaurul roşu l-a răpit pe tatăl meu şi l-a omorât. Ne-a luat  vaca din ocol, nu ne-a lăsat nici un grăunte de leac în pod. Pe mine, împreună cu mama şi sora Eugenia m-au dus la capătul pământului, în regiunea Amur, unde ne-au ţinut în robie mai mult de opt ani. Balaurul nu e altcineva decât regimul comunist, care a sugrumat şi a schilodit milioane de vieţi omeneşti...

Eram fericiţi, aşa, pe semne, o duc puii în cuibul lor până în clipa când se dezlănţuie o furtună, în anul-1945, pe tata au început să-l cheme des la sovietul sătesc. Iar noi îl aşteptam acasă până seara târziu. Tata se întorcea foarte întristat, mă lua în braţe şi îmi spunea: „Eu voi pleca de acasă, pentru mult timp, tu, Tăsiica să fii cuminte, să asculţi de mama şi de surorile tale mai mari..." Simţeam cum se rostogolesc lacrimile pe obraji. Mă uitam la ceilalţi ai casei, toţi plângeau. Iar tata cânta:

„Aşa-mi vine uneori

Să mă otrăvesc, să mor,

Dar mai stau şi mă gândesc.

De ce să mă otrăvesc,

Când am zile să trăiesc".

Într-o zi, tata s-a dus de acasă şi parcă l-a înghiţit pământul. De atunci nu l-am mai văzut.

...Pe atunci oamenii se ajutau la lucru pe câmp. În ziua aceea tocmai venise rândul să prăşim păpuşoii noştri. Mama s-a dus cu femeile din mahala la deal. Eu am rămas acasă cu Leonid, băieţelul surorii mele, Eugenia. L-am adormit la amiază, iar la poartă a venit Agafia, fetiţa vecinului cu câţiva ani mai mare decât mine. Afară era vară şi eu aveam chef de joacă şi i-am zis: „Hai, Agafie, să ne trântim". Ne-am hârjonit până în seară. Mama s-a întors cu prășitoarele acasă, au mâncat, dar nimeni nu se dădea dus de la noi. Au stat la taifas până târziu. Cineva s-a mirat chiar: „la ce şedem mult la voi, parcă n-o să ne mai vedem...". Vorbeam de păpuşoi că îs frumoşi şi că o să fie roadă bogată. Iar mama a zis cu tristeţe: „Aţi văzut câte maşini duduiau azi pe şosea. Oare de ce s-au stârnit?" Mama bănuia ceva, pentru că după război, rar când trecea câte o maşină pe drum. Cineva a zis că maşinile au treaba lor, că îşi mută cuibul.

Târziu, după ce lumea s-a împrăştiat, ne-am culcat. Abia ne-a furat somnul, că s-a auzit o bătaie în uşă. Era ora două sau trei. După voce l-am recunoscut pe Damian Procopie, secretarul sovietului sătesc.

Mama a ieşit în tindă şi în casă a dat buzna un grup de moscali înarmaţi. Nenea Damian a intrat ultimul. Mama a început să plângă şi să-şi smulgă părul, din cap: „Of, of, of! Mi-aţi luat bărbatul şi pe tata copiilor, acum aţi venit să ne luaţi şi pe noi... Cu ce suntem noi de vină? V-am dat tot ce am avut, până la ultimul grăunte, vaca v-am dat-o la carne, am dat tot, ce mai vreţi? Vreţi viaţa noastră?" Sa trezit şi sora Eugenia, a luat copilul în braţe şi a început să plângă. Eu am încremenit, mă ţineam de mâna mamei şi nu puteam scoate nici un cuvânt. Mama l-a întrebat pe secretarul sovietului sătesc unde ne duc şi nenea Damian a strâns din umeri, apoi a pus mâna la gură în semn că nu are voie să ne spună. Mama săruta bocind pereţii casei. Sora Eugenia aduna o legătură de scutece. Moscalii ne mânau spre maşină: bâstrei, bâstrei! Vecinii plângând s-au repezit şi ei şi ne-au mai aruncat câte ceva. „N-o să ne ajute boarfele acestea, că ei ne duc la moarte", plângea mama.

Totul a rămas acasă, până şi fotografiile cu toate amintirile noastre, din care nu au mai rămas nimic. Maşina a cotit spre ieşirea din Bobuleşti. Întreaga localitate vuia de plânsete. Şi cum satul este aşezat între două maluri abrupte ale Răutului, el părea o gură uriaşă care răcnea.

Răcoarea dimineţii m-a făcut să-mi revin, mă uitam la moscalii care ne însoţeau şi mă întrebam dacă ei sunt eliberatorii despre care ni se vorbea la şcoală. Oare despre steluţa de pe chipiurile lor s-au scris poeziile pe care le cunoşteam pe de rost de la şcoală. Maşina a oprit în gară la Floreşti. Aici ne-au urcat în vagoane de scândură, în asemenea vagoane erau transportate vitele. Probabil porneam şi noi pe urmele acelor vite.

Trenul a pornit din gară în amurg. Lumea de pe peron alerga alături de vagoane. Ţipetele celor care erau duşi şi ale celor care rămâneau te asurzeau. Era în seara zilei de 6 iulie, anul 1949. Eu aveam zece ani atunci...

Cei care au fost deportaţi şi au mai rămas în viaţă nu vor să se răzbune. Dar regimul comunist trebuie pedepsit pentru această crimă. Dumnezeu este martor şi el ne este şi judecătorul cel drept."

Autor: Teodosia COZMIN, Chisinău

Sursă: istoria.md