24 septembrie- prăznuirea Sfântului Siluan Athonitul: „Despre facerea binelui și despre mijloacele rele"

Cea de-a doua poruncă, cea a iubirii de aproapele, era în ochii stareţului piatra de încercare ce îngăduie verificarea corectitudinii căii noastre spre Dumnezeu.. De asemenea, pentru a distinge binele de rău, criteriul sigur nu este atât scopul pe care-l avem în vedere, oricât de sfânt şi sublim ar părea el, cât mijloacele alese pentru atingerea acestui scop.

Numai Dumnezeu e absolut. Răul nu este o realitate care-şi are propria fiinţă, ci e o rezistenţă a creaturii libere faţă de Cel ce este Fiinţa propriu-zisă, Dumnezeu. El nu poate fi, aşadar, absolut, şi de aceea răul în stare pură nu există şi nici nu poate exista.

Răul se înfăţişează întotdeauna şi în mod inevitabil amestecat cu un element dintr-o căutare formal pozitivă, şi prin această latură îl seduce pe om. Răul încearcă să-i prezinte omului aspectul său pozitiv drept un scop atât de important, încât pentru atingerea lui toate mijloacele sunt permise.

În existenţa sa pământeană, omul nu poate atige Binele absolut. În toate întreprinderile omeneşti există un anumit gerad de nedesăvârşire. Prezenţa nedesăvârşirii în binele omenesc, pe de o parte, şi inevitabila prezenţă a unui pretext bun în rău, pe de altă parte, fac extrem de anevoioasă deosebirea dintre bine şi rău.

Stareţul credea că răul lucrează mereu prin viclenie ascunzându-se sub aparenţa binelui, dar că binele n-are nevoie de rău pentru a se realiza.De aceea, unde se recurge la mijloace rele- răutate, minciună, violenţă, etc. – acolo începe un tărâm străin de Duhul lui Hristos. Binele nu poate fi atins prin mijloace rele şi scopul nu justifică mijloacele. „Un bine dobândit prin mijloace rele nu este bine.” Aceasta este învăţătura pe care ne-au lăsat-o Apostolii şi Sfinţii Părinţi. Dacă nu arareori binele triumfă şi prin prezenţa sa corectează răul, ar fi greşit să credem că binele ar fi rezultatul răului. Lucrul e cu neputinţă. Dar acolo unde intervine puterea lui Dumnezeu, ea tămăduieşte totul, căci Dumnezeu e plinătate de viaţă şi scoate viaţa din nimic.

(Fragment din Arhimandritul Sofronie „Viaţa şi învăţăturile stareţului Siluan Athonitul”, editura Deisis, Sibiu, 2004)

Secularizarea à la roumaine

De Radu Preda   

Principalele sărbători religioase ale anului sunt, se ştie, un indicator destul de sigur nu doar al gradului de religiozitate al unei societăţi, relevând numărul celor care participă la slujbe sau care respectă tradiţiile, dar şi al percepţiei mediatice în general a religiei ca atare.

Pe durata deceniului 90 al secolului trecut şi în anii de după aceea, locuind, pe rând, în Germania, Austria, Italia sau Franţa, am putut observa nemijlocit cum, just înainte de Naşterea Domnului sau de Sfintele Paşti, publicaţii precum Der Spiegel, cel mai mare săptămânal european, sau La Repubblica, dar şi Le Monde, publicau/publică ample dosare despre istoricitatea Mântuitorului, despre cât de incompletă, respectiv falsificată, ar fi Sfânta Scriptură, despre (non)sensul Învierii, despre fecioria Mariei, despre tenebrele papalităţii, abuzuri şi averi, despre fundamentalişti şi liberali în sânul episcopatului.

În funcţie de scandalurile legate de chestiunile atât de omeneşti ale slujitorilor Bisericii (generic vorbind), accentul trecea/trece frecvent de la abordarea personală la cea principială. Păcate individuale erau/sunt luate drept pretext pentru a desfiinţa pur şi simplu credibilitatea comunităţii de credinţă în ansamblul ei. Cu alte cuvinte, sărbătorile creştineşti erau/sunt „bruiate“ permanent de cei care, neputându-se bucura, nu tolerează măcar bucuria altora. Dacă nu este recomandabil să fii ireverenţios, pe bună dreptate, de Ramadam sau Hanuka, corect politic este însă, oricât de inexplicabil, să fii grosolan de Crăciun sau de Paşti.

În ceea ce priveşte spaţiul public românesc, agresivitatea mediatică în raport cu tematica religioasă a crescut constant în ultimii ani. Subiectul vânzându-se bine, am avut/avem parte, inclusiv în aceste zile, de atenţia constantă a presei. Dincolo însă de orizontul informaţional, o formă subtilă – deoarece banală – de secularizare o găsim în programul marilor lanţuri de magazine. Concret, un retailer are filialele deschise pe 25 decembrie, pe 1 ianuarie, dar şi a doua zi de Paşti. Nu doar că, între timp, duminica a devenit zi de cumpărături în România majoritar creştină, dar nici măcar sărbătorile de referinţă nu mai sunt suficient de „sugestive” pentru a încetini frenezia comercială.

Problema nu este de orar. Dacă ne gândim că oferta se orientează după cerere, faptul că magazinele deschid duminica şi de sărbători arată că există nu puţini care le calcă pragul. La urma urmelor, fiecare este liber să îşi urmeze propriul program. Problema este de ritm. După câteva decenii de open fără limite, devenim o societate lipsită de repere în spaţiu şi timp, ieşită din ciclul sărbătorilor şi al momentelor de odihnă interioară, incapabilă să trăiască pauza ca parte esenţială a acţiunii, afundându-se iremediabil într-un cotidian continuu şi indistinct punctat de declaraţiile live ale politicienilor, de breaking-news-urile care ţin loc de istorie. Fără să ne dăm seama, consumând, ne consumăm.

Sursa: http://www.teologia-sociala.ro