Cuvinte despre bărbăţia duhovniceascp (12): Care este legătura dintre curaj şi credinţă?

Domnul nostru atrage atenţia că „toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Toţi cei ce au nevoie de curaj în lupta pe care o avem de săvârşit să-şi impulsioneze mai profund propria credinţă. Credinţa este izvorul curajului, iar pe aceasta iarăşi curajul o sprijină.

În greutăţile neputinţelor şi ale schimbărilor firii noastre, care ne chinuiesc, şi în cele provocate de însuşi dioavolul, care ne războieşte neobosit, ne rămâne o singură armă şi un singur ajutor, curajul. Produs al personalităţii noastre, el ne ridică la luptă şi veghere. Noi credem că nu suntem singuri, ci cu Dumnezeu, care ne-a chemat  în oastea Sa. Cu voia noastră am luat hotărârea de a ne supune voii dumnezeieşti, pe care o punem în practică şi o considerăm îndatorire.

Unelte ale voinţei şi forţe motrice sunt zelul şi curajul. Diavolul, întrucât cunoaşte acest lucru, încearcă să le paralizeze sub pretextul greşelilor şi al erorilor noastre. El mustră pentru fărădelegile săvârşite şi-l înfricoşează pe om ca un „avocat”: „Iată! Eşti călcător de lege! Iarăşi te-ai arătat trădător! Nu eşti bun de nimic! De ce te mai străduieşti, de vreme ce eşti neputincios?”

Tot acest ciclu al vicleniei diavoleşti, mai cu seamă la cei necercaţi, provoacă decăderea fizică şi apatia, care este produsul descurajării. De aceea nevoitorul are nevoie de multă luare aminte ca să nu cadă în cursa „avocatului” diavol şi să-i fie paralizată activitatea prin pretexte înşelătoare.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, p. 86-87)

Sursă: Doxologia

24 septembrie- prăznuirea Sfântului Siluan Athonitul: „Despre facerea binelui și despre mijloacele rele"

Cea de-a doua poruncă, cea a iubirii de aproapele, era în ochii stareţului piatra de încercare ce îngăduie verificarea corectitudinii căii noastre spre Dumnezeu.. De asemenea, pentru a distinge binele de rău, criteriul sigur nu este atât scopul pe care-l avem în vedere, oricât de sfânt şi sublim ar părea el, cât mijloacele alese pentru atingerea acestui scop.

Numai Dumnezeu e absolut. Răul nu este o realitate care-şi are propria fiinţă, ci e o rezistenţă a creaturii libere faţă de Cel ce este Fiinţa propriu-zisă, Dumnezeu. El nu poate fi, aşadar, absolut, şi de aceea răul în stare pură nu există şi nici nu poate exista.

Răul se înfăţişează întotdeauna şi în mod inevitabil amestecat cu un element dintr-o căutare formal pozitivă, şi prin această latură îl seduce pe om. Răul încearcă să-i prezinte omului aspectul său pozitiv drept un scop atât de important, încât pentru atingerea lui toate mijloacele sunt permise.

În existenţa sa pământeană, omul nu poate atige Binele absolut. În toate întreprinderile omeneşti există un anumit gerad de nedesăvârşire. Prezenţa nedesăvârşirii în binele omenesc, pe de o parte, şi inevitabila prezenţă a unui pretext bun în rău, pe de altă parte, fac extrem de anevoioasă deosebirea dintre bine şi rău.

Stareţul credea că răul lucrează mereu prin viclenie ascunzându-se sub aparenţa binelui, dar că binele n-are nevoie de rău pentru a se realiza.De aceea, unde se recurge la mijloace rele- răutate, minciună, violenţă, etc. – acolo începe un tărâm străin de Duhul lui Hristos. Binele nu poate fi atins prin mijloace rele şi scopul nu justifică mijloacele. „Un bine dobândit prin mijloace rele nu este bine.” Aceasta este învăţătura pe care ne-au lăsat-o Apostolii şi Sfinţii Părinţi. Dacă nu arareori binele triumfă şi prin prezenţa sa corectează răul, ar fi greşit să credem că binele ar fi rezultatul răului. Lucrul e cu neputinţă. Dar acolo unde intervine puterea lui Dumnezeu, ea tămăduieşte totul, căci Dumnezeu e plinătate de viaţă şi scoate viaţa din nimic.

(Fragment din Arhimandritul Sofronie „Viaţa şi învăţăturile stareţului Siluan Athonitul”, editura Deisis, Sibiu, 2004)