Predică la Duminica a VIII-a după Rusalii (Înmulţirea pâinilor)

Apostolul

Corinteni 1, 10-17

Fraţilor, vă îndemn, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere; căci, fraţii mei, despre voi, prin cei din casa lui Hloe, mi-a venit ştire că la voi sunt certuri. Şi spun aceasta, că fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos! Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel? Mulţumesc lui Dumnezeu că pe nici unul din voi n-am botezat, decât pe Crispus şi pe Gaius, ca să nu zică cineva că aţi fost botezaţi în numele meu. Am botezat şi casa lui Ştefana; afară de aceştia nu ştiu să mai fi botezat pe altcineva. Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos.

*

Evanghelia

Matei 14, 14-22

În vremea aceea Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de dânşii şi a tămăduit pe toţi bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, s-au apropiat de Dânsul ucenicii Săi şi I-au zis: locul acesta este pustiu şi iată e târziu; deci dă drumul mulţimilor, ca să se ducă în sate să-şi cumpere de mâncare. Iisus însă le-a răspuns: nu trebuie să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Dar ei I-au spus: nu avem aici decât numai cinci pâini şi doi peşti. Atunci El a zis: aduceţi-le aici la Mine. După aceea a poruncit oamenilor să şadă pe iarbă şi, luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat; şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei care mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Îndată după aceea, Iisus a silit pe ucenici Săi să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.

Pr. Ilie Cleopa - “Despre datoriile păstorilor sufleteşti”

Văzând Domnul “popor mult, I s-a făcut milă de ei și a tămăduit pe toți bolnavii lor“ (Matei 14, 14). Iată că Fiul lui Dumnezeu are milă și de trupurile oamenilor nu numai de sufletele lor. El se milostivește și de suferințele noastre trupești și le vindecă, uneori chiar înaintea tămăduirii sufletelor, știind că prin aceasta oamenii se întorc mult mai ușor la pocăință.

“Nu trebuie să se ducă; dați-le voi să mănânce“ (Matei, 14, 16).

Iubiți credincioși,

În Sfânta Evanghelie de astăzi vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a hrănit peste cinci mii de oameni numai cu cinci pâini și doi pești. Căci mergând prin Galileea, vestea tuturor cuvântul mântuirii, fiind înconjurat de o mare mulțime de oameni, bărbați, femei cu copii în brațe, bătrâni și bolnavi de tot felul. Toți căutau pe Dumnezeu și erau însetați după cuvintele de învățătură ale Mântuitorului. Toți suspinau după Mesia și aveau nevoie de păstori duhovnicești care să-i învețe Sfânta Scriptură, să-i hrănească cu cuvinte de mântuire, să-i scape de robia patimilor și să-i călăuzească spre Hristos.

Văzând Domnul “popor mult, I s-a făcut milă de ei și a tămăduit pe toți bolnavii lor“ (Matei 14, 14). Iată că Fiul lui Dumnezeu are milă și de trupurile oamenilor nu numai de sufletele lor. El se milostivește și de suferințele noastre trupești și le vindecă, uneori chiar înaintea tămăduirii sufletelor, știind că prin aceasta oamenii se întorc mult mai ușor la pocăință.

Dar “făcându-se seară, au venit la Dânsul ucenicii Lui și I-au zis: Locul este pustiu și vremea a trecut; deci dă drumul mulțimilor, ca să se ducă prin sate să-și cumpere hrană“ (Matei 14, 15). Ucenicii, văzând poporul obosit, flămând și însetat, și soarele asfințit, au cerut Mântuitorului să înceteze cuvântul de învățătură și să lase mulțimea să se întoarcă în satele lor ca să mănânce și să se odihnească.

Oare au greșit ucenicii cu ceva prin aceasta? Nu, nicidecum. Numai că ei cugetau mai mult omenește decât duhovnicește. De aceea Mântuitorul a respins propunerea ucenicilor Săi prin aceste cuvinte: Nu trebuie să se ducă!, adică: Nu îndepărtați oamenii de la voi, că nu au unde se duce. Iată, sunt ca niște oi fără păstori. Sunt obosiți, bolnavi, flămânzi și însetați trupește și sufletește și au nevoie de păstori buni, de cuvinte de mângâiere, de hrană duhovnicească. Nu trebuie să se ducă de la voi! Dați-le voi ca să mănânce!

Auzind ucenicii aceste cuvinte, au spus Mântuitorului Hristos: “Nu avem decât cinci pâini și doi pești! Iar Domnul a poruncit: Aduceți-le pe acestea aici la Mine.“ Apoi Iisus Hristos, privind spre cer, a binecuvântat pâinile, iar ucenicii, după ce au așezat poporul pe iarbă, le-au împărțit mulțimilor pâinile și peștii. După ce s-au săturat toți cei ce mâncaseră, “ca la cinci mii de bărbați, afară de femei și de copii, ucenicii au strâns rămășițele de fărâmituri, douăsprezece coșuri pline“ (Matei 14, 17-21).

Această mare minune a înmulțirii pâinilor, s-a săvârșit în Galileea, aproape de lacul Tiberiadei. În amintirea ei s-a zidit aici o mănăstire mică, ce dăinuiește până astăzi. Într-un chip desăvârșit minunea înmulțirii pâinilor se repetă pe pământ de la începutul zidirii și până astăzi, ca o liturghie permanentă a creației. Oare nu hrănește Dumnezeu astăzi cu pâine și hrană peste cinci miliarde de oameni, cât numără tot pământul? Și aceasta nu este o minune a înmulțirii pâinilor, cel puțin tot atât de mare ca cea din Galileea, de acum aproape două mii de ani?

Iubiți credincioși,

Omul fiind format din două părți, adică trup și suflet, are în viață și bucurii sufletești și bucurii pământești, are și ispite sufletești și ispite trupești. Are nevoie pe pământ de hrană sufletească pentru mântuire și de hrană trupească materială pentru a-și menține viața în trup. Pentru hrana materială avem părinți care se îngrijesc de copii și le asigură cele necesare vieții. Iar pentru hrana duhovnicească necesară mântuirii sufletelor, avem părinți duhovnicești, episcopi, preoți și duhovnici care se îngrijesc de mântuirea credincioșilor încredințați lor de Hristos.

Iată pentru ce a poruncit Mântuitorul ucenicilor Săi: “Nu trebuie să se ducă oamenii de la voi; dați-le voi să mănânce!“ (Matei 14, 16) Și care este hrana cu care episcopii și preoții hrănesc pe credincioși?

Cea dintâi hrană cu care păstorii Bisericii sunt datori să hrănească pe credincioși este învățătura de credință ortodoxă. Credința dreaptă apostolică este pâinea vieții noastre, este temelia Bisericii lui Hristos, este cuvântul viu și neschimbat propovăduit de Fiul lui Dumnezeu și de Sfinții Apostoli și scris cu litere de foc în Sfânta Evanghelie. Credința curată în Dumnezeu, Cel în Sfânta Treime închinat și mărit, este cuprinsă pe scurt în Crez, este mărturisită de două mii de ani de Biserica Ortodoxă și de sfinții ei slujitori și este apărată cu jertfa a milioane de martiri și cu învățătura tuturor Sfinților Părinți și Cuvioși.

Fără credință dreaptă, adică ortodoxă, nu putem face nici fapte bune și deci nu ne putem mântui. Credința adevărată, vie, pe care o mărturisim prin cuvânt și prin viața noastră, împreună cu sângele mucenicilor stau la temelia Bisericii și a mântuirii noastre. De aceea, cine caută să schimbe cu ceva dogmele credinței ortodoxe, să răstălmăcească Sfânta Scriptură, să semene neghină în ogorul semănat și lucrat de Hristos, acela încearcă să pună altă temelie Bisericii. După cuvintele Sfântului Apostol Pavel, unul ca acesta este fiu al gheenei și este dat anatema, adică dat satanei, de Biserică. Printre aceștia se numără atât necredincioșii care neagă pe Dumnezeu și urăsc Biserica Lui, cât și toți sectanții rupți din sânul Bisericii apostolice care își fac "bisericuțele" lor și se leapădă de dreapta credință, de Sfintele taine, de Cruce, de icoane, de Maica Domnului, de sfinți și răstălmăcesc Sfânta Scriptură.

Ierarhii și preoții, ca urmași direcți ai Sfinților Apostoli, au marea datorie să apere dreapta credință și pe credincioșii ortodocși încredințați lor, ca să nu fie amăgiți de prozelitismul sectar și să fie târâți în orice fel de grupări sectare. Preoții, mai ales, au datoria să facă lecții de catehizare în Duminici și sărbători, în cadrul sfintelor slujbe, atât la Liturghie și la vecernie cât și în toate ocaziile, să explice credincioșilor noștri învățătura de credință ortodoxă, Crezul, Tatăl nostru, Fericirile, cele șapte Taine ale Bisericii. Apoi să combată orice fel de prozelitism sectar, adunările religioase afară de biserică, vizitele neortodoxe în casele enoriașilor, ca și răspândirea și citirea cărților anticreștine și sectante, care amăgesc pe creștinii slabi și neinformați duhovnicește.

Mai ales astăzi, când sectele de tot felul asalteză Biserica Ortodoxă și pe fiii ei, preoții trebuie să fie la datorie, să cunoască bine Sfânta Scriptură, să fie modele vii în ochii tuturor, să propovăduiască Evanghelia "cu timp și fără timp", să facă vizite misionare în casele enoriașilor, să formeze comitete de credincioși buni ca să-i ajute în misiune și să hrănească poporul lui Dumnezeu cu învățătura curată a Bisericii Ortodoxe. Oricât ar părea de greu, preoți buni sunt destui chiar printre cei tineri care, cu ajutorul lui Dumnezeu, fac mult, opresc prozelitismul sectar și întăresc cu cuvântul și fapta dreapta credință.

A doua hrană duhovnicească, de aceeași valoare cu credința curată, este viața morală în rândul credincioșilor noștri. Dumneavoastră fraților, ca fii adevărați ai Bisericii lui Hristos aveți mari datorii să păstrați cu sfințenie credința ortodoxă până la moarte, chiar cu prețul vieții. Apoi să trăiți, adică să puneți în practică învățătura Sfintei Evanghelii, știind că, “credința fără fapte bune este moartă“ (Iacob 2, 17-20). Adică să fiți oameni de rugăciune, să trăiți în pace cu toții, să mergeți regulat la biserică, de unde primiți adevărata hrană duhovnicească; să faceți milostenie, să fugiți de desfrânare și de beție, două grele păcate care stăpânesc astăzi aproape toată lumea și să vă creșteți copiii în frica și dragostea de Dumnezeu.

Aveți grijă de tot și mai ales de fiii și de familia dumneavoastră să nu cadă în cursele cele de multe feluri ale diavolului. Acum s-au înmulțit avorturile, certurile în familie, desfrâul și divorțul. Ba în ultimul timp s-au răspândit la noi filme și chiar cărți și reviste pornografice care cad în mâinile tinerilor și copiilor noștri și trag pe mulți la desfrânare. Părinții în familie, bătrânii înțelepți și creștinii buni împreună cu preoții din parohii sunt datori în fața lui Dumnezeu să ajute generația tânără, pe cei slabi în credință și lipsiți de educație creștină, ca să nu cadă în aceste cumplite patimi ce corup societatea noastră.

Credincioșii nu trebuie să lase totul în grija preotului. Ei trebuie să ajute pe preot, să-l întrebe, să colaboreze, să-i ceară sfatul ori de câte ori este nevoie și să asculte cu sfințenie cuvântul lui. Iar dacă au vreo îndoială, să meargă la preoții bătrâni, la mânăstiri și la nevoie, chiar la episcopul lor. Viața morală exemplară a preotului și a credincioșilor, ca și colaborarea lor la evanghelizarea parohiei, formează un puternic zid de rezistență împotriva tuturor ispitelor și furtunilor.

Sfintele slujbe făcute la timp, după rânduială, cu evlavie și fără grabă, hrănesc cel mai mult pe credincioșii din satele și orașele noastre. Și dacă există coruri și cântări frumoase la slujbe și predici bune, calde, inspirate din trăire, pe înțelesul tuturor, slujbele îi întăresc în credință pe toți, umplu bisericile de credincioși, atrag la ortodoxie chiar și pe cei ce s-au rupt de Biserică și îi apropie de Hristos pe toți.

Fericite sunt asemenea parohii care au preoți buni, cu slujbe și predici frumoase, izvorâte din credință; cu păstori model și mame evlavioase care se jertfesc pentru Dumnezeu și pentru copiii lor. Acolo nu pot fi dezbinări religioase și de familie, nici secte, nici beții, nici alte grele păcate, ci toți vor fi cu un cuget și o inimă în sânul Bisericii lui Hristos.

Predica vie este ajutată în parohie și de citirea cărților ortodoxe. De altfel s-au tipărit numeroase cărți de către Biserica Ortodoxă Română. Se recomandă să funcționeze la fiecare parohie o bibliotecă cu cele mai bune cărți de învățătură ortodoxă, care să se dea enoriașilor la citit, după nevoie, cu binecuvântarea preotului. Cele mai bune cărți pentru întărirea credinței sunt: Sfânta Scriptură sau Biblia, Viețile Sfinților pe fiecare lună, Despre credința ortodoxă, Filocaliile, Catehismul, Mântuirea Păcătoșilor, Convorbiri duhovnicești, Pelerinaj la Locuri Sfinte, Patericul Românesc, cărți de explicare a credinței, precum și multe alte scrieri ortodoxe alese. Iar din casele credincioșilor să nu lipsească sfintele icoane, Sfânta Cruce, Noul Testament, Ceaslovul, Psaltirea sau măcar o carte de rugăciuni.

Toate acestea sporesc credința în casă și în inimi și hrănesc mult pe credincioșii noștri. Iar dacă lipsesc slujbele frumoase, predica vie, cărțile sfintele și exemplele preotului, îndată pătrund sectele și dezbinarea în casă și în parohie și nimic nu este mai greu decât să îndreptezi o parohie dezbinată și tulburată.

Credincioșii trebuie să se spovedească, pentru a se putea hrăni cu Sfânta Împărtășanie care este Trupul și scump Sângele lui Hristos, mai ales în cele patru sfinte posturi, iar bolnavii, bătrânii, văduvele și copiii să se împărtășească mai des, după sfatul preotului. Nu trebuie să fugim de Sfintele Taine, fie de frica osândei, fie din nepăsare, dar nici să cerem prea des Sfânta Împărtășanie ci să ținem regula Bisericii, calea de mijloc, știind că extremele, excesele, adică nepăsarea și îndrăzneala, sunt ale vrăjmașului.

Iubiți credincioși, 

Iată câteva căi prin care păstorii Bisericii lui Hristos își hrănesc enoriașii, după porunca Domnului: Dați-le voi să mănânce! Ele sunt mai multe, dar acestea sunt recomandate întâi de Sfinții Părinți. Însă nu este de ajuns numai să avem preoți buni la sate și orașe. Dumneavoastră credincioșii sunteți datori să colaborați cu preoții la întărirea ortodoxiei în parohie, la hrănirea celor flămânzi și însetați, la ajutorarea, cercetarea și miluirea săracilor, a orfanilor, a văduvelor, a copiiilor și a celor greu bolnavi. Să nu uităm că de multe ori credincioșii reușesc să atragă multe suflete și să intre acolo unde nu poate pătrunde preotul. Nu lăsați pe preot să lupte singur. Ajutați-i la biserică, la slujbe, la curățenie, la cercetarea bolnavilor, la îndrumarea celor din jur să vină la Hristos.

Să ne rugăm cu toții lui Dumnezeu să rânduiască păstori în buni Bisericile Sale, spre întărirea dreptei credințe întru lauda Preasfintei Treimi și mântuirea sufletelor noastre. Amin.

Sursa:Doxologia

Predica la Duminica a 5-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca)

APOSTOLUL

EVREI 9, 11-14

Fraţilor, Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare, a trecut prin cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea aceasta; El a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu cât mai mult sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu!

GALATENI 3, 23-29

Fraţilor, înainte de venirea credinţei, noi eram păziţi sub Lege, fiind închişi pentru credinţa care avea să se descopere. Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos pentru ca să ne îndreptăm din credinţă. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus. Căci câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus. Iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci urmaşii lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă.

*

EVANGHELIA

MARCU 10, 32-45

În vremea aceea, luând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, Iisus a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple, zicând: iată ducem sus în Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat căpeteniilor preoţilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor, care-L vor batjocori; şi-L vor bate şi-L vor scuipa şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Atunci au venit la Dânsul Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu şi i-a zis: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Şi Iisus i-a întrebat: ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au spus: dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, în slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei au zis: putem. Iisus le-a zis atunci: Paharul pe care Eu îl beau, cu adevărat îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu Mă botez, vă veţi boteza; dar a şedea de-a dreapta şi de-a stânga Mea, nu-Mi este îngăduit să dau decât acelora pentru care s-a rânduit. Când au auzit ceilalţi zece, au început să fie mânioşi pe Iacob şi pe Ioan; iar Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc; dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care dintre voi va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru; şi care va vrea să fie cel dintâi între voi să fie slujitorul tuturor, pentru că şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa preţ de răscumpărare pentru mulţi.

LUCA 7, 36-50

În vremea aceea unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce la el. Iisus a intrat în casa fariseului şi a şezut la masă. Şi iată o femeie din oraş, care era păcătoasă, aflând că prânzeşte în casa fariseului, a adus un vas de alabastru cu mir şi, stând înapoi lângă picioarele Lui şi plângând, a început să-I ude cu lacrimi picioarele şi cu părul capului ei să le şteargă; şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Dar, văzând aceasta, fariseul care-L chemase a zis întru sine: omul Acesta, dacă ar fi prooroc, ar şti cine şi ce fel e femeia este aceasta care se atinge de El, ar şti că este păcătoasă. Atunci Iisus, răspunzând, a zis către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune, a zis el. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci; dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci spune-Mi: care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: gândesc că acela căruia i-a fost iertat mai mult. Iar Iisus i-a răspuns: drept ai judecat. Apoi, întorcându-se către femeie, i-a zis lui Simon: vezi pe femeia aceasta? Am intrat la tine în casă: apă de spălat pe picioare tu nu Mi-ai dat, ea însă Mi-a udat picioarele cu lacrimi şi le-a şters cu părul capului ei; sărutare nu Mi-ai dat, ea însă, de când am intrat, n-a contenit să-Mi sărute picioarele; cu untdelemn capul Meu tu nu l-ai uns, ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. Pentru aceea îţi spun: iertate îi sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cel căruia se iartă puţin puţin iubeşte. Şi a zis către ea: iertate îţi sunt păcatele! Atunci au început cei care şedeau cu Dânsul la masă să se întrebe în gândul lor: cine este Acesta care iartă şi păcatele? Dar Iisus a zis femeii: credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace.

 

Sf. Luca al Crimeei – “Întoarceţi-vă la Mine cu toată inima voastră“:

[…] Minunată viaţă (a Sf. Maria Egipteanca – n. n.), care nu seamănă deloc cu vieţile oamenilor obişnuiţi! În ea uimesc mai ales două lucruri, în primul rând, harul lui Dumnezeu, neasemuita Lui milostivire şi prevedere a faptului că jalnica desfrânată va deveni o sfântă dintre cele mai mari. Al doilea – repeziciunea, neaşteptata adâncime şi hotărâre a întoarcerii cuvioasei Maria de la viaţa sa păcătoasă dinainte la nevoinţa ei neasemuită din pustie. Cuvioasa Maria a împlinit lucrul despre care vorbeşte prorocul: Intoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu post, cu plângere şi cu rugăciune, şi sfâşiaţi inimile voastre, iar nu hainele voastre, şi vă întoarceţi la Domnul Dumnezeul vostru, că Milostiv şi îndurat este, Îndelung-Răbdător şi Mult-milostiv, şi Îi pare rău de răutăţi (Ioil 2, 12-13). Şi Sfânta Maria şi-a sfâşiat inima şi s-a întors din toată inima, deodată, la Dumnezeu.

Ea a împlinit şi lucrul despre care vorbeşte Sfântul Prooroc Iezechiel: Vă veţi aduce aminte acolo de căile voastre, întru care v-ati pângărit, şi veţi bate feţele voastre pentru toate răutăţile voastre (Iez. 20, 43). Şi s-au împlinit asupra ei cuvintele lui Dumnezeu, şi a aflat de milostivirea Lui nesfârşită, despre sfinţenia Lui nemărginită, când Domnul a făcut cu ea nu după faptele ei, ci după mila Sa, pentru sfânt numele Său. Iată cum e adevărata pocăinţă, iată cum trebuie să se poarte toţi cei împovăraţi de păcate grele: să se întoarcă într-o clipă, din toată inima, la Dumnezeu, să se scârbească de viaţa lor dinainte, să se scârbească de ei înşişi, să părăsească fără amânare toate păcatele dinainte şi să se pocăiască toată viaţa, cum s-a pocăit Sfânta Maria Egipteanca. Vedeţi ce adâncime nemăsurată a avut pocăinţa ei, în ce măsură fără seamăn a avut conştiinţa propriei nevrednicii, cât de uimitoare a fost puterea voinţei ei în lupta cu patimile, cât de mult timp a petrecut în sfânta pocăinţă şi în postire. Nu ştim cu ce s-a hrănit cuvioasa Maria în adâncul pustiei patruzeci şi şapte de ani, dar ea a petrecut acolo vreme îndelungată şi a ajuns la sfinţenie mare. Ea le-a arătat tuturor celor ce merg pe calea răului, pe calea propriilor patimi, pildă a felului care trebuie să o rupă cu viaţa păcătoasă, a felului în care trebuie să se pocăiască şi să ceară iertare de la Dumnezeu.

Din Vieţile Sfinţilor cunoaştem multe alte pilde ale unei pocăinţe neobişnuit de adânci. O asemenea pocăinţă este obligatorie pentru toţi creştinii ce se întorc la Dumnezeu. Dar ce să spun despre noi, creştinii de rând, care nu putem fi numiţi „foarte mari” păcătoşi, care n-am trăit în curvie, nu ne-am murdărit în desfrâu, beţie, fărădelegi, hoţie? Oare trebuie să ne pocăim, sau ne putem spune aşa cum spun mulţi dintre noi: „Dar eu ce mari păcate am? Acolo, nişte păcate obişnuite, omeneşti”.

Oare pentru a pune început pocăinţei trebuie să facem păcate drăceşti? Oare aceste păcate omeneşti nu înseamnă nimic? Oare Hristos nu cere să fim desăvârşiţi, pentru că Tatăl nostru Cel Ceresc desăvârşit este (v. Mt. 5, 48)? Oare nu ameninţă El cu pedepse grele chiar şi pentru orice cuvânt rău (v. Mt. 12, 36)? Asta în vreme ce sunt destui care curvesc şi zic liniştiţi: „Şi ce-i cu asta, ce, e vreun păcat mare? Slăbiciune omenească”, nădăjduind în iubirea de oameni a lui Dumnezeu, în faptul că El le va ierta toate păcatele. Dar au ei dreptul la o asemenea nădejde? Bineînţeles că nu. Domnul nu este numai Iubitor de oameni, El e şi Drept Judecător – El iartă doar păcatele pe care le-am conştientizat adânc şi pentru care ne-am pocăit din toată inima, şi atunci iartă cu uşurinţă uimitoare. În Evanghelia de astăzi aţi ascultat cum Domnul a iertat-o pe curva care a spălat picioarele Lui cu lacrimi şi le-a şters cu părul său. A iertat-o îndată, întrucât ea îl îndrăgise din toată inima.

Domnul trebuie iubit din toată inima, trebuie să ne temem chiar de cele mai mici păcate, trebuie să năzuim a fi asemănători cu acei sfinţi nevoitori ce n-au avut păcate grele, dar şi-au petrecut toată viaţa în pocăinţă. Mulţi sfinţi au plâns neîncetat, după cuvântului prorocului Ieremia: Să cercetăm căile noastre, luând aminte şi întorcându-ne la Domnul! Să ridicăm inimile şi mâinile noastre la Domnul din cer: noi am păcătuit şi ne-am răzvrătit (Plângerile 3, 40-42). Ei căutau în inima lor cu mare stăruinţă orice necurăţie, se pocăiau tot timpul şi se mâhneau pentru păcatele lor. Aveau aşezarea sufletească aşa cum porunceşte Sfântul Apostol Iacov: Întristaţi-vă şi jeliţi. Râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria voastră în întristare (Iac. 4, 9). Această poruncă îi priveşte nu numai pe marii păcătoşi, ci ne priveşte pe noi toţi. Într-o astfel de pocăinţă adâncă pentru păcatele lor au vieţuit toţi cei ce s-au întors din toată inima la Domnul Iisus Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune: Întristarea după Dumnezeu pocăinţă spre mântuire fără părere de rău lucrează, iar întristarea lumii moarte lucrează (2 Cor. 7, 10-11). Ce este întristarea după Dumnezeu? Este dorul de Dumnezeu, dorul de curăţie, de sfinţenie, e întristarea care umple inima omului care vede necurăţia şi nevrednicia sa. Această întristare este mântuitoare. Dar ce e întristarea lumii? Întristarea pentru bunurile lumeşti, pentru toate nereuşitele noastre în lupta pentru o viaţă bogată şi sătulă, pentru toate pierderile pe care le suferim în această goană după bunurile lumeşti.

Aşadar, aşezarea de totdeauna a inimii creştinului trebuie să fie întristarea după Dumnezeu. Râsul este departe de cel ce are o asemenea aşezare; el nu va năzui spre veselie. Atunci, dacă va fi cuprins de o singură năzuinţă – cea către Dumnezeu, către curăţie, către sfinţenie – va deveni înţelept, liniştit şi blând până în adânc. Preaînţeleptul împărat Solomon a spus un cuvânt foarte adânc despre cel ce a dobândit o astfel de înţelepciune: Inima înţelepţilor în casa plângerii, iar inima nebunilor în casa veseliei (Ecl. 7, 5). Locul nostru nu e în casa veseliei – locul nostru este, de-a lungul întregii noastre vieţi, în casa plângerii, în tovărăşia celor ce plâng şi se întristează, în tovărăşia celor ce îşi frâng inimile înaintea lui Dumnezeu, ce îşi dau seama de necurăţia lor.

Iată calea arătată oamenilor obişnuiţi, creştinilor de rând – dar mulţi dintre noi merg pe această cale, mulţi dintre noi realizează atât de adânc însemnătatea pocăinţei? Nicidecum. Cei mai mulţi cred că este de ajuns să te pocăieşti pentru păcatele grele, de care îţi dai seama limpede. Aceasta însă nu este deloc de ajuns, fiindcă păcatele de care ne dăm seama tulbure sunt mult mai multe decât păcatele „grele”, şi totdeauna trebuie să căutăm orice necurăţie din inima noastră, nu trebuie să fim nepăsători în lucrarea mântuirii noastre, fiindcă nepăsarea înseamnă moarte duhovnicească.

Se întâmplă însă ca oamenii să cadă în cealaltă extremă: cei cu păcate grele se deznădăjduiesc de mântuirea lor, de milostivirea lui Dumnezeu. Ei cred că este deja prea târziu ca să se pocăiască, şi satana le şopteşte: „Da, da, aşa e, în zadar te mai pocăieşti, nu pierde vremea cu asta”. Aceşti oameni, căzând în deznădejde, lepădându-se de pocăinţă, nu ştiu ce este scris în cartea prorocului Iezechiel: Şi cel fărădelege, de se va întoarce de la toate fărădelegile sale, pe care le-a făcut, şi va păzi toate poruncile Mele, şi va face dreptate şi milă, viu va fi şi nu va muri. Toate nedreptăţile lui, câte le-a făcut, nu se vor pomeni, ci întru dreptatea sa pe care a făcut-o va fi viu. Au cu vrere voiesc moartea celui fărădelege, zice Domnul, şi nu mai vârtos să se abată el de la calea sa cea rea şi să fie viu ? (Iez. 18, 21-23)? Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci mântuirea lui. A crede că milostivirea lui Dumnezeu este neîndestulătoare pentru iertarea păcatelor grele este totuna cu a spune că dacă arunci în mare un pumn de nisip murdar, ea se va murdări. Nu, ci marea va spăla acel nisip murdar, şi el va pieri în adâncul ei fără fund. Iar milostivirea lui Dumnezeu este fără margini, este nemăsurat mai mare decât oceanul nesfârşit, şi în această milostivire dumnezeiască putem cu uşurinţă îneca toate păcatele grele dacă ne vom pocăi pentru ele din toată inima. Mulţi oameni lasă pentru bătrâneţe marea lucrare a pocăinţei. „Păi cum, o să mă distrez şi eu cât sunt tânăr, o să mă bucur de viaţă, iar când o să îmbătrânesc o să am timp să mă pocăiesc”, spun ei. Oare este înţelept să faci aşa? Oare ştie vreunul dintre noi când va veni ceasul morţii? Oare te poţi bizui pe faptul că o să ajungi la bătrâneţe? Trebuie să te pocăieşti neîntârziat, îndată ce a fost săvârşit păcatul, fără să amâni nici cu o zi, nici cu un ceas. Trebuie să-ţi aminteşti cuvintele pe care le spunea Sfântul Ioan Botezătorul la Iordan chemând poporul la pocăinţă: Iată, securea stă la rădăcina pomilor, şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc (Mt. 3, 10). Deci, să ne temem de aceasta şi să ne amintim că la rădăcina pomului stă deja securea: dacă nu vom aduce roadele bunătăţii, iubirii şi curăţiei, vom fi tăiaţi de această secure când nici nu vom gândi. Să se cutremure inima noastră, temându-se de nepăsarea faţă de păcatele neiertate, şi fie ca întotdeauna să stea în faţa noastră uimitorul chip îngeresc al cuvioasei Măria Egipteanca, ce ne-a arătat o asemenea cale minunată, desăvârşită spre pocăinţă. Cu sfintele ei rugăciuni, fie ca Domnul să ne învrednicească de pocăinţă adevărată şi de iertarea păcatelor noastre. Amin.”

(Sf. Luca al Crimeei – LA PORŢILE POSTULUI MARE, Predici la Triod, Editura Biserica Ortodoxa)

 

Duminica Învierii Domnului (Sfintele Paști)

 

APOSTOLUL

FAPTE 1, 1-8

În cartea cea dintâi am scris, o, Teofile, despre toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa, până în ziua în care S-a înălţat la cer, poruncind prin Duhul Sfânt apostolilor pe care i-a ales, cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu, după patima Sa, prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu. Şi cu ei petrecând, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care (a zis El) aţi auzit-o de la Mine: că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile. Iar ei, adunându-se, L-au întrebat, zicând: Doamne, oare în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel? Iar El a zis către ei: Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa. Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului.

EVANGHELIA

IOAN 1, 1-17

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era dintru început la Dumnezeu. Toate printr-Însul s-au făcut; şi fără Dânsul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Într-Însul era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina în întuneric luminează şi întunericul pe ea n-a cuprins-o. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, iar numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume. În lume era şi lumea printr-Însul s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Iar celor câţi L-au primit pe Dânsul şi cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fiii lui Dumnezeu, fiind născuţi, nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu. Şi Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi adevăr. Ioan mărturisea despre Dânsul şi striga, zicând: Acesta era despre care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era. Şi din plinătatea Lui, noi toţi am luat şi har peste har, pentru că legea s-a dat prin Moise, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos.

*

Ierusalim, in noaptea Învierii: Veniţi să luaţi lumină!

Sf. Ioan Gură de Aur:

Cine sunt acei ce iubesc pe Dumnezeu din tot sufletul?
Fie că ei să se bucure de această măreaţă sărbătoare!
Cine sunt acei ce slujesc Domnului cu credinţă?
Fie că ei să se veselească intru Domnul!

Cine sunt aceia ce sunt vlăguiţi de atâta post?
Acum îşi vor primi răsplata mult dorită!
Cei ce au muncit cu râvnă încă din cel dintâi ceas,
Să-şi primească răsplata ce li se cuvine;
Cel care a venit după al treilea ceas,
Să se bucure şi acela de marea Sărbătoare!
Şi cel ce a venit după al şaselea ceas,
Să nu se îndoiască; pentru că nu va rămâne pe dinafară!

Iar cel ce a sosit în cel din urmă ceas,
Să nu-i fie frică de întârzierea sa!

Pentru că Domnul este binevoitor şi primeşte şi pe ultimul venit
El dă pace celui ce vine în ultima clipă
aşa cum da şi celui ce a trudit din primul ceas.
Unuia îi da, iar pe celălalt îl îndestulează.
El preţuieşte trudă şi salută curajul.
El onorează atât faptele cât şi gândurile bune.

Să ne bucurăm cu toţii de bunăvoinţă Domnului!
Cel dintâi şi cel de pe urmă sosit să primească aceeaşi răsplată;
cel bogat şi cel sărac să se bucure deopotrivă!
Cel harnic dar şi cel molcom să sărbătorească această sfântă zi!

Cel ce a postit cât şi cel ce nu a postit
să se bucure azi de Masa cea plină de bunătăţi!
Mâncaţi cu toţi din viţelul cel gras!
Să nu rămână nimeni flămând. Sorbiţi cu toţii din paharul credinţei.
Bucuraţi-vă de măreţia bunătăţii Sale! Citeşte mai mult...

*

Sf. Nicolae Velimirovici:

Numai biruinţa lui Hristos este ca soarele care revarsă raze strălucitoare peste toţi cei care se află sub el. Numai biruinţa lui Hristos umple toate sufletele oamenilor cu bucurie de neînvins. Numai această singură este fără de răutate sau pizmă.

Vei spune că aceasta este o biruinţă plină de taine? Este; dar în acelaşi timp este descoperită şi întregii omeniri, celor vii şi celor morţi.

Vei spune că această este o biruinţă plină de dar? Este, şi mai mult decât atât. Nu este mama mai plină de dar când, nu o dată sau de două ori îşi izbăveşte copiii de şerpi, dar pentru a-i izbăvi pe ei pentru todeauna, această merge cu curaj chiar la cuibul şerpilor şi îi arde în întregime?

Vei spune că această este o biruinţă tămăduitoare? Este, tămăduitoare şi mântuitoare pentru vecii vecilor. Această biruinţă aleasă mântuieşte oamenii de rău şi îi face fără de păcat şi fără de moarte. Nemurirea fără lipsirea de păcat ar însemna doar lărgirea puterii răului, şi a răutăţii şi a pizmei, dar nemuriea dimpreună cu lipsa de păcat aduce bucuria fără de margini şi îi face pe oameni fraţii îngerilor minunaţi ai lui Dumnezeu.

Cine nu s-ar bucura întru biruinţa Domnului nostru Iisus Hristos? El nu a fost biruitor pentru El, ci pentru noi. Biruinţa Lui nu L-a făcut pe El mai mare sau mai viu, sau mai bogat, ci pe noi ne-a făcut astfel. Biruinţa Lui nu este egoism, ci dragoste, nu este înşfăcare, ci dăruire. Cuceritorii pământeşti iau biruinţă asupra lor; Hristos este singurul Cuceritor care o aduce. Nici măcar un singur cuceritor pământesc, împărat sau căpetenie, nu doreşte că biruinţa lui să-i fie luată şi dată altcuiva; numai Domnul Cel Înviat dăruieşte biruinţa Lui cu amândouă mâinile, fiecăruia dintre noi şi nu este supărat, ci mai mult Se bucură atunci când noi, prin biruinţa Lui, ne facem biruitori - cu alte cuvinte: mai mari, mai vii şi mai bogaţi decât am fost. Citeşte mai mult...

  

*

Sf. Ioan Maximovici:

La Liturghie, în ziua Sfintei Invieri se citeşte începutul Evangheliei lui Ioan despre Cuvântul cel dumnezeiesc.

Când totul se umple de lumina Invierii lui Hristos şi cerurile se unesc cu pământul în proslăvirea Biruitorului morţii, Evanghelia ne vesteşte Cine este El: „La început era Cuvântul”.

Despre Cuvânt s-a vorbit încă din Vechiul Testament: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Ps. 32, 6), „Trimis-a Cuvântul Său şi i-a vindecat pe ei” (Ps. 106, 20).

Deosebit de viu şi de grăitor se vorbeşte despre puterea lucrării Cuvântului lui Dumnezeu în Cartea înţelepciunii lui Solomon. Dar oamenii Vechiului Testament subînţelegeau prin Cuvântul lui Dumnezeu doar manifestarea voinţei şi a lucrării lui Dumnezeu. Iar acum Ioan binevesteşte despre Cuvântul lui Dumnezeu că este Insuşi Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut, a doua Persoană a Sfintei Treimi.

De ce Fiul lui Dumnezeu este numit şi Cuvântul? Deoarece prin El Tatăl Işi exprimă voinţa.

Cuvântul lui Dumnezeu nu este asemeni cuvântului omenesc. Omul îşi exprimă prin cuvânt gândurile şi dorinţele sale. Dar cuvântul rostit de om se stinge şi dispare. Dorinţa exprimată de el uneori se împlineşte, dar adesea rămâne neîmplinită.

Cuvântul lui Dumnezeu este veşnic şi atotputernic. El este mereu la Dumnezeu.

Cuvântul omului este o putere care îl ajută. Cuvântul lui Dumnezeu este a doua Persoană a Sfintei Treimi. El Insuşi este Dumnezeu. Dumnezeu-Cuvântul este Fiul lui Dumnezeu şi Il iubeşte pe Tatăl şi face totul de bunăvoie după voia Lui. Mai precis, Ei au o singură voinţă.

Dumnezeu-Tatăl Îl iubeşte pe Fiul Său şi face totul prin El. Nimic nu a făcut Tatăl fără Fiul. Citeşte mai mult…

* 

Părintele Cleopa Ilie:

Doi oameni, buni prieteni creştini, au ajuns la o ceartă din lucrarea diavolului de la nişte lucruri de nimic. Unul, din fire mai iute, l-a înjurat şi l-a insultat greu pe celălalt cu prilejul unei întâlniri familiare. Şi astfel s-a aşternut între ei o mare duşmănie. Deşi cel ocărât şi batjocorit dorea să-l dea în judecată pe cel ce l-a nedreptăţit şi l-a înjurat, mai ales că la acest lucru îl îndemnau mulţi, el totuşi n-a făcut aceasta şi dorea din toată inima să restabilească pacea şi prietenia cea mai dinainte. Dar celălalt nu voia cu nici un chip să-l înţeleagă, ci spre duşmănie îl pornea prin purtările şi vorbele sale cele rele.

A început Postul Mare, se apropiau Sfintele Paşti şi între ei nici o schimbare nu se făcuse, măcar că mergeau amândoi în fiecare Duminică la Sfânta Biserică. În Sâmbăta Mare s-au spovedit amândoi, urmând să se împărtăşească la Sfânta Liturghie, în noaptea Învierii. Preotul, care cunoştea bine ce se petrecea între ei, îl povăţuia de multe ori pe cel ce întreţinea starea de duşmănie, ca să-şi revizuiască gândurile şi vorbele sale şi să-şi ceară iertare. Acelaşi îndemn şi canon stăruitor de pocăinţă i-a dat şi la spovedanie. Dar el, deşi s-a făgăduit, n-a făcut aceasta. Spre miezul nopţii, clopotele cu sunetul lor duios, chemau poporul la Sfânta Înviere. Unul a păşit pragul bisericii cu adâncă mâhnire în inimă, că nu este iertat de vecinul său. Al doilea a intrat în biserică cu frică pentru că nu şi-a îndeplinit canonul, ci avea încă răutate şi duşmănie, la care îl îndemna mereu blestematul diavol.

Slujba Învierii se desfăşura înălţător în mireasma dumnezeiască ce plutea în Sfânta Biserică. Duios şi convingător a început la strană cântarea: "Ziua Învierii şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Şi să zicem, fraţilor, şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru înviere şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le". Fiori puternici i-au zguduit sufletul şi trupul, lacrimi fierbinţi i se prelingeau pe obraz şi rotea ochii în toate părţile ca să vadă pe vecinul său. Citeşte mai mult…

* 

Sf Ambrozie de la Optina:

După obiceiul meu, am să vă aduc spre cercetare, pentru a ne folosi duhovniceşte, următorul tropar din Cântarea a 3-a a Canonului Paştilor:

„Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Să prăznuiască, dar, toată făptura Invierea lui Hristos, întru care s-a întărit!”

Din cele spuse vedem că lumina Invierii lui Hristos a luminat cerul şi pământul şi cele de dedesubt; peste tot, însă, a avut aceeaşi lucrare şi înrâurire? Nu! Nu s-a întâmplat aşa. Ingerii în cer s-au umplut de negrăită bucurie, întrucât prin Invierea lui Hristos s-au învred­nicit de descoperirea unor mari taine; de asemenea, ei s-au bucurat şi de mântuirea credincioşilor, ca de a unor fraţi mai mici. Dimpotrivă, îngerii aruncaţi pentru mândrie în cele de dedesubt s-au umplut mai întâi de cea mai mare groază şi tulburare, iar apoi şi de răutate, pizmă şi încrâncenare, căci Invierea lui Hristos a stricat stăpânirea lor cea vicleană şi puterea lor cea întunecată, iar sufletele protopărinţilor şi ale tuturor celor care crezuseră în venirea lui Hristos, care erau ţinute în iad, au fost scoase de acolo de către Domnul şi aduse în rai; doar sufletele scoase din iad s-au bucurat. Citeşte mai mult…

* 

Pr. Iustin Popovici

Întreaga Evanghelie este prezentă în Învierea lui Hristos şi în Dumnezeul-Om cel Înviat. Şi de vreme ce aceasta este realitate, atunci şi mântuirea este asigurată pentru toţi oamenii, dar şi pentru fiecare om separat, mântuirea de păcat, de moarte şi de diavol.

Dar oare această realitate este fiinţială, mărturisită, văzută, pipăibilă şi, mai mult, autentică? Da, deoarece în istoria neamului omenesc, nimic nu este atât de sigur cu exactitate ca Învierea Dumnezeului-Om Hristos şi mult mai mult, nimic nu este atât de învederat şi, mai mult, atât de multilateral demonstrat, precum şi atât de dinamic mărturisit. Aceasta este realitatea care se transmite neîntrerupt de la generaţie la generaţie ca viaţă vie şi putere făcătoare de viaţă, care izvorăşte din Dumnezeul-Om Cel Înviat şi de la Sfinţii Apostoli şi de la Părinţii Bisericii, care în chip bogat, dar şi adânc, insuflă şi se revarsă asupra tuturor creştinilor, din veac în veac, din generaţie în generaţie şi astfel tuturor până în ziua judecăţii. Această realitate este o neîncetată trăire, însăşi viaţa tuturor creştinilor de la Sfinţii Apostoli până la noi toţi, şi de la noi până la acei ultimii, în ziua universalei Învieri a morţilor.

Aceasta este o realitate care se trăieşte de către creştini ca fiinţa şi conţinutul vieţii şi existenţei lor. Pentru că orice este creştin decurge din Hristos, Dumnezeul-Om Cel Înviat: Rugăciunea; El o îndreptează spre Înviere şi din pricina Lui spre Dumnezeul- Om Cel pururea viu. Credinţa în El este credinţa în Cel înviat şi din pricina Lui în Dumnezeul-Om cel veşnic viu şi dragostea în El şi postul şi smerenia şi răbdarea şi toate celelalte virtuţi pentru El; toate acestea sunt din Dumnezeul-Om Cel Înviat şi mulţumită Dumnezeului-Om Cel Înviat. Dar şi toate Sfintele Taine, împreună cu toate dumnezeieştile şi izvorâtoarele de har puteri, ca şi întreaga viaţă în El şi în lumea aceea, toate acestea sunt din Dumnezeul-Om Cel Înviat şi pururea viu şi din pricina Lui şi mulţumită Lui.

Pentru că dacă El nu învia, Evanghelia ar fi fost literă moartă pe hârtie. Pentru că dacă El nu biruia moartea, creştinismul nu ar fi existat.

Citeşte mai mult…

*

 

 IPF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române  

Fragment din Pastorala de Sfintele Paşti 2013

În Biserica Ortodoxă întâlnim o mulţime de simboluri, imagini, gesturi şi expresii liturgice ale înţelegerii spirituale a legăturii interioare care există între Crucea şi Învierea lui Hristos.

Mai întâi, în icoana ortodoxă a Răstignirii lui Hristos, chipul Său nu este crispat, ci pacificat, însemnând pacea comuniunii omului cu Dumnezeu, adică starea în care Iisus rosteşte cuvintele: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu!” (Luca 23, 46).

Apoi, icoana Învierii lui Hristos, în forma ei autentică, nu-L prezintă pe Hristos ieşind triumfător din mormânt, ci prezintă coborârea Sa la iad ca biruinţă asupra iadului şi a morţii, ca arvună sau început al Învierii de obşte (cf. 1 Corinteni 15, 20) şi al Judecăţii de Apoi. Astfel, pentru Ortodoxie, puterea Învierii lui Hristos începe să lucreze din însuşi momentul morţii lui Hristos pe Cruce şi al coborârii Sale cu sufletul la iad. De aceea, trupul Său din mormânt nu intră în descompunere şi nici sufletul Său nu rămâne în iad. Adesea, icoana coborârii la iad ne prezintă slava lui Hristos Cel Înviat ca fiind străbătută şi confirmată de Crucea luminoasă, pentru că „Hristos S-a pogorât prin Cruce la iad”, după cum se spune în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

Când este mărturisită şi proclamată Învierea Domnului Hristos, Crucea nu este uitată, ci unită cu lumânarea de Înviere. Preotul proclamă adevărul Învierii, zicând: „Hristos a înviat!” în timp ce înalţă Crucea în văzul tuturor, dar nu Crucea singură, ci însoţită de o lumânare aprinsă, care este lumina pascală a suferinţei transformate în biruinţă. Prin Înviere, Crucea devine lumină a iubirii eterne, a vieţii mai tari decât moartea.Citeşte mai mult…

 

*

Predica audio a IPS Bartolomeu în noaptea de Înviere

 

Predica audio a părintelui Nicolae Tănase la Sfintele-Paşti

***

Imn al Învierii

De Valeriu Gafencu

Vă cheamă Domnul slavei la lumină,
  Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,
  Fortificaţi biserica creştină
  Cu pietre vii zidite-n temelii.

  Să crească-n inimile voastre
  Un om născut din nou armonios,
  Pe sufletele voastre să se-mplante
  Pecetea Domnului Iisus Hristos.

  Un clopot tainic miezul nopţii bate
  Şi Iisus coboară pe pământ;
  Din piepturile noastre-nsangerate
  Răsună Imnul Învierii sfânt.

  Veniţi creştini, luaţi lumină
  Cu sufletul smerit, purificat;
  Veniţi flămânzi, gustaţi din cină,
  E nunta Fiului de Împărat.