Predică la Duminica a VIII-a după Rusalii (Înmulţirea pâinilor)

Apostolul

Corinteni 1, 10-17

Fraţilor, vă îndemn, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere; căci, fraţii mei, despre voi, prin cei din casa lui Hloe, mi-a venit ştire că la voi sunt certuri. Şi spun aceasta, că fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos! Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel? Mulţumesc lui Dumnezeu că pe nici unul din voi n-am botezat, decât pe Crispus şi pe Gaius, ca să nu zică cineva că aţi fost botezaţi în numele meu. Am botezat şi casa lui Ştefana; afară de aceştia nu ştiu să mai fi botezat pe altcineva. Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos.

*

Evanghelia

Matei 14, 14-22

În vremea aceea Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de dânşii şi a tămăduit pe toţi bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, s-au apropiat de Dânsul ucenicii Săi şi I-au zis: locul acesta este pustiu şi iată e târziu; deci dă drumul mulţimilor, ca să se ducă în sate să-şi cumpere de mâncare. Iisus însă le-a răspuns: nu trebuie să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Dar ei I-au spus: nu avem aici decât numai cinci pâini şi doi peşti. Atunci El a zis: aduceţi-le aici la Mine. După aceea a poruncit oamenilor să şadă pe iarbă şi, luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat; şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei care mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Îndată după aceea, Iisus a silit pe ucenici Săi să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.

Pr. Ilie Cleopa - “Despre datoriile păstorilor sufleteşti”

Văzând Domnul “popor mult, I s-a făcut milă de ei și a tămăduit pe toți bolnavii lor“ (Matei 14, 14). Iată că Fiul lui Dumnezeu are milă și de trupurile oamenilor nu numai de sufletele lor. El se milostivește și de suferințele noastre trupești și le vindecă, uneori chiar înaintea tămăduirii sufletelor, știind că prin aceasta oamenii se întorc mult mai ușor la pocăință.

“Nu trebuie să se ducă; dați-le voi să mănânce“ (Matei, 14, 16).

Iubiți credincioși,

În Sfânta Evanghelie de astăzi vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a hrănit peste cinci mii de oameni numai cu cinci pâini și doi pești. Căci mergând prin Galileea, vestea tuturor cuvântul mântuirii, fiind înconjurat de o mare mulțime de oameni, bărbați, femei cu copii în brațe, bătrâni și bolnavi de tot felul. Toți căutau pe Dumnezeu și erau însetați după cuvintele de învățătură ale Mântuitorului. Toți suspinau după Mesia și aveau nevoie de păstori duhovnicești care să-i învețe Sfânta Scriptură, să-i hrănească cu cuvinte de mântuire, să-i scape de robia patimilor și să-i călăuzească spre Hristos.

Văzând Domnul “popor mult, I s-a făcut milă de ei și a tămăduit pe toți bolnavii lor“ (Matei 14, 14). Iată că Fiul lui Dumnezeu are milă și de trupurile oamenilor nu numai de sufletele lor. El se milostivește și de suferințele noastre trupești și le vindecă, uneori chiar înaintea tămăduirii sufletelor, știind că prin aceasta oamenii se întorc mult mai ușor la pocăință.

Dar “făcându-se seară, au venit la Dânsul ucenicii Lui și I-au zis: Locul este pustiu și vremea a trecut; deci dă drumul mulțimilor, ca să se ducă prin sate să-și cumpere hrană“ (Matei 14, 15). Ucenicii, văzând poporul obosit, flămând și însetat, și soarele asfințit, au cerut Mântuitorului să înceteze cuvântul de învățătură și să lase mulțimea să se întoarcă în satele lor ca să mănânce și să se odihnească.

Oare au greșit ucenicii cu ceva prin aceasta? Nu, nicidecum. Numai că ei cugetau mai mult omenește decât duhovnicește. De aceea Mântuitorul a respins propunerea ucenicilor Săi prin aceste cuvinte: Nu trebuie să se ducă!, adică: Nu îndepărtați oamenii de la voi, că nu au unde se duce. Iată, sunt ca niște oi fără păstori. Sunt obosiți, bolnavi, flămânzi și însetați trupește și sufletește și au nevoie de păstori buni, de cuvinte de mângâiere, de hrană duhovnicească. Nu trebuie să se ducă de la voi! Dați-le voi ca să mănânce!

Auzind ucenicii aceste cuvinte, au spus Mântuitorului Hristos: “Nu avem decât cinci pâini și doi pești! Iar Domnul a poruncit: Aduceți-le pe acestea aici la Mine.“ Apoi Iisus Hristos, privind spre cer, a binecuvântat pâinile, iar ucenicii, după ce au așezat poporul pe iarbă, le-au împărțit mulțimilor pâinile și peștii. După ce s-au săturat toți cei ce mâncaseră, “ca la cinci mii de bărbați, afară de femei și de copii, ucenicii au strâns rămășițele de fărâmituri, douăsprezece coșuri pline“ (Matei 14, 17-21).

Această mare minune a înmulțirii pâinilor, s-a săvârșit în Galileea, aproape de lacul Tiberiadei. În amintirea ei s-a zidit aici o mănăstire mică, ce dăinuiește până astăzi. Într-un chip desăvârșit minunea înmulțirii pâinilor se repetă pe pământ de la începutul zidirii și până astăzi, ca o liturghie permanentă a creației. Oare nu hrănește Dumnezeu astăzi cu pâine și hrană peste cinci miliarde de oameni, cât numără tot pământul? Și aceasta nu este o minune a înmulțirii pâinilor, cel puțin tot atât de mare ca cea din Galileea, de acum aproape două mii de ani?

Iubiți credincioși,

Omul fiind format din două părți, adică trup și suflet, are în viață și bucurii sufletești și bucurii pământești, are și ispite sufletești și ispite trupești. Are nevoie pe pământ de hrană sufletească pentru mântuire și de hrană trupească materială pentru a-și menține viața în trup. Pentru hrana materială avem părinți care se îngrijesc de copii și le asigură cele necesare vieții. Iar pentru hrana duhovnicească necesară mântuirii sufletelor, avem părinți duhovnicești, episcopi, preoți și duhovnici care se îngrijesc de mântuirea credincioșilor încredințați lor de Hristos.

Iată pentru ce a poruncit Mântuitorul ucenicilor Săi: “Nu trebuie să se ducă oamenii de la voi; dați-le voi să mănânce!“ (Matei 14, 16) Și care este hrana cu care episcopii și preoții hrănesc pe credincioși?

Cea dintâi hrană cu care păstorii Bisericii sunt datori să hrănească pe credincioși este învățătura de credință ortodoxă. Credința dreaptă apostolică este pâinea vieții noastre, este temelia Bisericii lui Hristos, este cuvântul viu și neschimbat propovăduit de Fiul lui Dumnezeu și de Sfinții Apostoli și scris cu litere de foc în Sfânta Evanghelie. Credința curată în Dumnezeu, Cel în Sfânta Treime închinat și mărit, este cuprinsă pe scurt în Crez, este mărturisită de două mii de ani de Biserica Ortodoxă și de sfinții ei slujitori și este apărată cu jertfa a milioane de martiri și cu învățătura tuturor Sfinților Părinți și Cuvioși.

Fără credință dreaptă, adică ortodoxă, nu putem face nici fapte bune și deci nu ne putem mântui. Credința adevărată, vie, pe care o mărturisim prin cuvânt și prin viața noastră, împreună cu sângele mucenicilor stau la temelia Bisericii și a mântuirii noastre. De aceea, cine caută să schimbe cu ceva dogmele credinței ortodoxe, să răstălmăcească Sfânta Scriptură, să semene neghină în ogorul semănat și lucrat de Hristos, acela încearcă să pună altă temelie Bisericii. După cuvintele Sfântului Apostol Pavel, unul ca acesta este fiu al gheenei și este dat anatema, adică dat satanei, de Biserică. Printre aceștia se numără atât necredincioșii care neagă pe Dumnezeu și urăsc Biserica Lui, cât și toți sectanții rupți din sânul Bisericii apostolice care își fac "bisericuțele" lor și se leapădă de dreapta credință, de Sfintele taine, de Cruce, de icoane, de Maica Domnului, de sfinți și răstălmăcesc Sfânta Scriptură.

Ierarhii și preoții, ca urmași direcți ai Sfinților Apostoli, au marea datorie să apere dreapta credință și pe credincioșii ortodocși încredințați lor, ca să nu fie amăgiți de prozelitismul sectar și să fie târâți în orice fel de grupări sectare. Preoții, mai ales, au datoria să facă lecții de catehizare în Duminici și sărbători, în cadrul sfintelor slujbe, atât la Liturghie și la vecernie cât și în toate ocaziile, să explice credincioșilor noștri învățătura de credință ortodoxă, Crezul, Tatăl nostru, Fericirile, cele șapte Taine ale Bisericii. Apoi să combată orice fel de prozelitism sectar, adunările religioase afară de biserică, vizitele neortodoxe în casele enoriașilor, ca și răspândirea și citirea cărților anticreștine și sectante, care amăgesc pe creștinii slabi și neinformați duhovnicește.

Mai ales astăzi, când sectele de tot felul asalteză Biserica Ortodoxă și pe fiii ei, preoții trebuie să fie la datorie, să cunoască bine Sfânta Scriptură, să fie modele vii în ochii tuturor, să propovăduiască Evanghelia "cu timp și fără timp", să facă vizite misionare în casele enoriașilor, să formeze comitete de credincioși buni ca să-i ajute în misiune și să hrănească poporul lui Dumnezeu cu învățătura curată a Bisericii Ortodoxe. Oricât ar părea de greu, preoți buni sunt destui chiar printre cei tineri care, cu ajutorul lui Dumnezeu, fac mult, opresc prozelitismul sectar și întăresc cu cuvântul și fapta dreapta credință.

A doua hrană duhovnicească, de aceeași valoare cu credința curată, este viața morală în rândul credincioșilor noștri. Dumneavoastră fraților, ca fii adevărați ai Bisericii lui Hristos aveți mari datorii să păstrați cu sfințenie credința ortodoxă până la moarte, chiar cu prețul vieții. Apoi să trăiți, adică să puneți în practică învățătura Sfintei Evanghelii, știind că, “credința fără fapte bune este moartă“ (Iacob 2, 17-20). Adică să fiți oameni de rugăciune, să trăiți în pace cu toții, să mergeți regulat la biserică, de unde primiți adevărata hrană duhovnicească; să faceți milostenie, să fugiți de desfrânare și de beție, două grele păcate care stăpânesc astăzi aproape toată lumea și să vă creșteți copiii în frica și dragostea de Dumnezeu.

Aveți grijă de tot și mai ales de fiii și de familia dumneavoastră să nu cadă în cursele cele de multe feluri ale diavolului. Acum s-au înmulțit avorturile, certurile în familie, desfrâul și divorțul. Ba în ultimul timp s-au răspândit la noi filme și chiar cărți și reviste pornografice care cad în mâinile tinerilor și copiilor noștri și trag pe mulți la desfrânare. Părinții în familie, bătrânii înțelepți și creștinii buni împreună cu preoții din parohii sunt datori în fața lui Dumnezeu să ajute generația tânără, pe cei slabi în credință și lipsiți de educație creștină, ca să nu cadă în aceste cumplite patimi ce corup societatea noastră.

Credincioșii nu trebuie să lase totul în grija preotului. Ei trebuie să ajute pe preot, să-l întrebe, să colaboreze, să-i ceară sfatul ori de câte ori este nevoie și să asculte cu sfințenie cuvântul lui. Iar dacă au vreo îndoială, să meargă la preoții bătrâni, la mânăstiri și la nevoie, chiar la episcopul lor. Viața morală exemplară a preotului și a credincioșilor, ca și colaborarea lor la evanghelizarea parohiei, formează un puternic zid de rezistență împotriva tuturor ispitelor și furtunilor.

Sfintele slujbe făcute la timp, după rânduială, cu evlavie și fără grabă, hrănesc cel mai mult pe credincioșii din satele și orașele noastre. Și dacă există coruri și cântări frumoase la slujbe și predici bune, calde, inspirate din trăire, pe înțelesul tuturor, slujbele îi întăresc în credință pe toți, umplu bisericile de credincioși, atrag la ortodoxie chiar și pe cei ce s-au rupt de Biserică și îi apropie de Hristos pe toți.

Fericite sunt asemenea parohii care au preoți buni, cu slujbe și predici frumoase, izvorâte din credință; cu păstori model și mame evlavioase care se jertfesc pentru Dumnezeu și pentru copiii lor. Acolo nu pot fi dezbinări religioase și de familie, nici secte, nici beții, nici alte grele păcate, ci toți vor fi cu un cuget și o inimă în sânul Bisericii lui Hristos.

Predica vie este ajutată în parohie și de citirea cărților ortodoxe. De altfel s-au tipărit numeroase cărți de către Biserica Ortodoxă Română. Se recomandă să funcționeze la fiecare parohie o bibliotecă cu cele mai bune cărți de învățătură ortodoxă, care să se dea enoriașilor la citit, după nevoie, cu binecuvântarea preotului. Cele mai bune cărți pentru întărirea credinței sunt: Sfânta Scriptură sau Biblia, Viețile Sfinților pe fiecare lună, Despre credința ortodoxă, Filocaliile, Catehismul, Mântuirea Păcătoșilor, Convorbiri duhovnicești, Pelerinaj la Locuri Sfinte, Patericul Românesc, cărți de explicare a credinței, precum și multe alte scrieri ortodoxe alese. Iar din casele credincioșilor să nu lipsească sfintele icoane, Sfânta Cruce, Noul Testament, Ceaslovul, Psaltirea sau măcar o carte de rugăciuni.

Toate acestea sporesc credința în casă și în inimi și hrănesc mult pe credincioșii noștri. Iar dacă lipsesc slujbele frumoase, predica vie, cărțile sfintele și exemplele preotului, îndată pătrund sectele și dezbinarea în casă și în parohie și nimic nu este mai greu decât să îndreptezi o parohie dezbinată și tulburată.

Credincioșii trebuie să se spovedească, pentru a se putea hrăni cu Sfânta Împărtășanie care este Trupul și scump Sângele lui Hristos, mai ales în cele patru sfinte posturi, iar bolnavii, bătrânii, văduvele și copiii să se împărtășească mai des, după sfatul preotului. Nu trebuie să fugim de Sfintele Taine, fie de frica osândei, fie din nepăsare, dar nici să cerem prea des Sfânta Împărtășanie ci să ținem regula Bisericii, calea de mijloc, știind că extremele, excesele, adică nepăsarea și îndrăzneala, sunt ale vrăjmașului.

Iubiți credincioși, 

Iată câteva căi prin care păstorii Bisericii lui Hristos își hrănesc enoriașii, după porunca Domnului: Dați-le voi să mănânce! Ele sunt mai multe, dar acestea sunt recomandate întâi de Sfinții Părinți. Însă nu este de ajuns numai să avem preoți buni la sate și orașe. Dumneavoastră credincioșii sunteți datori să colaborați cu preoții la întărirea ortodoxiei în parohie, la hrănirea celor flămânzi și însetați, la ajutorarea, cercetarea și miluirea săracilor, a orfanilor, a văduvelor, a copiiilor și a celor greu bolnavi. Să nu uităm că de multe ori credincioșii reușesc să atragă multe suflete și să intre acolo unde nu poate pătrunde preotul. Nu lăsați pe preot să lupte singur. Ajutați-i la biserică, la slujbe, la curățenie, la cercetarea bolnavilor, la îndrumarea celor din jur să vină la Hristos.

Să ne rugăm cu toții lui Dumnezeu să rânduiască păstori în buni Bisericile Sale, spre întărirea dreptei credințe întru lauda Preasfintei Treimi și mântuirea sufletelor noastre. Amin.

Sursa:Doxologia

Predica la Duminica a VIII-a după Rusalii, a înmulţirii pâinilor

APOSTOLUL

Fraţilor, vă îndemn, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere; căci, fraţii mei, despre voi, prin cei din casa lui Hloe, mi-a venit ştire că la voi sunt certuri. Şi spun aceasta, că fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos! Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel? Mulţumesc lui Dumnezeu că pe nici unul din voi n-am botezat, decât pe Crispus şi pe Gaius, ca să nu zică cineva că aţi fost botezaţi în numele meu. Am botezat şi casa lui Ştefana; afară de aceştia nu ştiu să mai fi botezat pe altcineva. Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos.

EVANGHELIA

MATEI 14, 14-22

În vremea aceea Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de dânşii şi a tămăduit pe toţi bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, s-au apropiat de Dânsul ucenicii Săi şi I-au zis: locul acesta este pustiu şi iată e târziu; deci dă drumul mulţimilor, ca să se ducă în sate să-şi cumpere de mâncare. Iisus însă le-a răspuns: nu trebuie să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Dar ei I-au spus: nu avem aici decât numai cinci pâini şi doi peşti. Atunci El a zis: aduceţi-le aici la Mine. După aceea a poruncit oamenilor să şadă pe iarbă şi, luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat; şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei care mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Îndată după aceea, Iisus a silit pe ucenici Săi să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.

Predica Părintelui Constantin Galeriu la Duminica înmulţirii pâinilor

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru

Iisus Hristos,

Deschidem dumnezeiasca Evanghelie (Matei 14, 14-22) şi ne împărtăşim din ea, rugând pe bunul Dumnezeu să simţim şi astăzi cuvântul dumnezeiesc, asemenea unei împărtăşanii. De aceea a şi zis Mântuitorul: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4). Şi, iată, ne împărtăşeşte astăzi şi cu pâine şi cu al Său cuvânt:  “În vremea aceea, Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de ei...” – mila Lui dumnezeiască, unică. Facă Domnul să ne împărtăşim şi noi dintr-o asemenea milă. Milă care cuprinde pe toţi; în milă suntem cuprinşi noi, cei păcătoşi – aşa cum învaţă o rugăciune a Bisericii: “Dumnezeu pe cei drepţi îi iubeşte şi pe cei păcătoşi îi miluieşte” (e o nuanţă).

Şi Iisus – ne descoperă Evanghelia –, are milă, văzând mulţimile şi tămăduieşte pe bolnavi. Şi iată, grăindu-le cuvântul, vindecându-le bolnavii, a trecut vremea şi s-a făcut seară. Atunci s-au apropiat de Dânsul ucenicii şi I-au zis: “Locul este pustiu şi, iată, vremea e târzie. Dă drumul, deci, mulţimilor, să meargă în sate să-şi cumpere de hrană”.

Dar hrana, într-un loc pustiu, de unde să fie? Două taine parcă se deschid aici, deodată: pe de o parte – taina cu adevărat dumnezeiasca – în loc pustiu Dumnezeu a scos apa din piatră, iar de data aceasta – pâine va înmulţi. Iar spiritual, sufleteşte, te răscoleşte acest gând: în loc pustiu să dai hrana… Uneori te cuprinde această nelinişte, durere, simţind parcă puştiul acestei lumi; şi, în golul sufletesc al omului, în pustiul lui, să dai, de la Hristos, împreună cu El, pâine; pustiului sufletesc al nostru, al fiecăruia. N-aş îndrăzni niciodată să vorbesc de pustiul cuiva, de neliniştea cuiva, fără să am în vedere mai întâi pustiul din sufletul meu, experienţa acestui pustiu interior, pe care o facem fiecare. De aceea, una din întrebările cele mai adânci aceasta este: cum să hrăneşti pustiul din tine ca să-l faci roditor?

Poate aici se potriveşte acea mărturie: un european, mergând prin pustiul Nubiei, în Africa şi, călăuzit de un localnic, undeva, în adâncul pustiului, aude un geamăt, ca un suspin. Şi îl întreabă pe localnic: ce înseamnă acest geamăt? I-a răspuns: noi spunem că e suspinul pustiului, care vrea să devină grădină.

Oare nu e adevărat acest lucru pentru orice pustiu sufletesc din lume? Suspinul nu e absent, nu e desfiinţat. Nu poate fi desfiinţat pentru că pleacă din eternitatea lui Dumnezeu, din suflarea divină originară cu care a fost înzestrat omul; suflare divină care e din eternitatea lui Dumnezeu, nu din lumea aceasta.

În acest pustiu şi în acest suspin se aflau atunci mulţimile în jurul lui Iisus. Ucenicii evocă pustiul (“loculul e pustiu”); ucenicii evocă şi timpul (“vremea e târzie”). Sunt evocate deopotrivă cele două categorii existenţiale – spaţiul şi timpul. Şi în acest spaţiu pustiu şi timp târziu ucenicii se întreabă ce să facă, ce să răspundă suspinului mulţimilor. “Slobozeşte-i, dă drumul mulţimii să meargă să-şi caute pâine” – spun ucenicii. Mântuitorul le răspunde: “Nu trebuie să se ducă”; poate mai adânc: nu trebuie să plece; să nu plece nici de lângă Mine, nici de lângă voi. Când cineva pleacă de lângă Dumnezeu sau pleacă de lângă un om al lui Dumnezeu, ce se poate petrece! Dacă pleacă de lângă Dumnezeu înseamnă că omul vrea să rămână în pustiu; căci fără Dumnezeu n-ai alternativă. Nu există alternativă la Dumnezeu. Cineva a spus: “Sau Dumnezeu sau neantul”. Dacă pleacă de lângă mine, cauza poate să fie dublă: pleacă poate pentru că eu nu-i dau pâine. Dar, cum spune Mântuitorul: “Care este omul acela care, de-i va cere fiul lui pâine, oare îi va da piatră?”. Poate că, totuşi, eu în loc de pâine, îi dau uneori piatră. Sau pleacă de lângă mine pentru că îl izgonesc prin cuvintele mele care cad asupra lui ca o ploaie de pietre. Sau sufletul lui, sărmanul, n-a ajuns încă să se cutremure de pustiul din el, şi să dorească fierbinte ca pustiul lui să devină gradină…

Atunci, Mântuitorul spune: “Să nu plece. Daţi-le voi să mănânce”. Îi pregătea pe ucenici pentru misiune. Aceasta avea să fie menirea lor: să hrănească; să împlinească cuvântul profetului Amos, de odinioară: “Va veni vremea când va fi foame în lume. Dar nu numai foame de pâine, ci şi foame de cuvântul lui Dumnezeu”. Cuvânt şi pâine. Nu trebuie să le separăm niciodată. Cel puţin în veacul de acum nu pot fi separate pâinea de cuvânt şi cuvântul de pâine. De aceea Mântuitorul a şi instituit Împărtăşania: pentru că în El să fie totodată şi cuvântul Lui (prin Evanghelie), şi trupul Lui (pâinea). Căci El este Pâinea care S-a pogorât din cer. Cuvânt şi pâine: Evanghelie şi Împărtăşanie.

“Daţi-le voi...!”, le spune Mântuitorul. Dar, Doamne, “n-avem aici decât cinci pâini şi doi peştişori”. De unde agonisiseră? Nu erau de la ei, le primiseră, cum ne încredinţează Sfântul apostol şi evanghelist Ioan, de la un băieţel din cei care veniseră cu mulţimea. Căci, aşa cum citim mai departe, erau de faţă atunci cinci mii de bărbaţi, pe lângă femei şi copii. Cât despre acel băieţel, măicuţă lui avusese grijă şi-i pusese în traistă cinci pâinişoare de orz. Mereu ne întâmpină smerenia (pâinişoare de orz). Şi unul din ucenici – Sfântul Andrei – a luat legătura cu băieţelul şi a mărturisit Mântuitorului: “Iată, este un băieţel aici, care are cinci pâinişoare de orz şi doi peştişori. “Aduceţi-Mi-le aici”. Şi au adus la Mântuitorul pâinile şi peştişorii.

Peştele are un înţeles deosebit în Scriptură. De aceea în catacombe e înfăţişat chipul Mântuitorului, precum ştiţi; şi pentru faptul că cele cinci litere ale cuvântului grecesc ihtis = peşte (de aici şi o ştiinţă: ihtiologia) sunt iniţialele expresiei: Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul. Au adus aşadar la Mântuitorul pâinile şi cei doi peştişori. Şi El a poruncit mulţimilor să şadă pe iarbă. Tot Sfântul Ioan ne spune că i-a aşezat în cete de câte cincizeci. Şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, Şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor, iar ucenicii, mulţimilor.

Aici se dezvăluie o taină negrăit de adâncă: în ziua Învierii, Mântuitorul, intrând la ucenici, le va spune, între altele: “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi. Şi acestea zicându-le, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, li se vor ierta, cărora le veţi ţinea, ţinute le vor fi”. Reţinem cuvântul care mereu se săvârşeşte sub alte chipuri în Evanghelie. Acum Mântuitorul priveşte la cer, Îşi înălţă ochii şi se roagă; binecuvântează, frânge şi da ucenicilor, iar ucenicii – mulţimilor. La fel: “Cum m-a trimis pe Mine Tatăl, Eu vă trimit pe voi”. Anticipa ziua învierii. Şi ucenicii împărtăşesc; şi, de atunci, neîncetat, urmaşii apostolilor au sarcina aceasta: că, de la Hristos, şi de la Tatăl, către Care El Şi-a îndreptat privirea, inima, adâncul din El, şi L-a invocat, să primească darul şi să-l dea aproapelui. Cineva întreba: avea nevoie Iisus să Se roage? Dar nu aşa se pune întrebarea, pentru că Iisus e neîncetat în legătură cu Părintele Ceresc; şi ca să ne arate nouă, în iconomia mântuirii, că el e Mijlocitorul. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin El. Şi atunci, El Se îndreaptă către Tatăl, căci toate, cum spun Părinţii, s-au făcut de Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. În acest moment se va săvârşi un act ziditor şi mântuitor. Pentru că cele cinci pâini se înmulţesc, se rezidesc neîncetat; aşa cum în fiecare an, din bobul de grâu se rezideşte spicul şi se face holda.

Aşadar, acum, de la Tatăl prin Fiul, în Duhul Sfânt, pâinile capătă o nouă viaţă, un nou botez, dacă vreţi; şi trec în mâinile ucenicilor parte cu parte, iar de la ei la mulţimi, şi se hrănesc mulţimile. Cât am dori să simţim taina aceasta, permanent săvârşindu-se în Biserică! Permanent să simţim cum Hristos e în faţa Tatălui, Se roagă, invocă, apoi, El, pe altar, binecuvântează, frânge, şi preoţii împărtăşesc mulţimile. Şi toţi alcătuim una – Biserica, familia divină. Din acest belşug al înnoirii zidirii, cu fiecare moment al împărtăşaniei se înnoieşte actul creator originar. E atât de adevărată mărturia Evangheliei: Că “toate prin El – prin Dumnezeu-Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu – s-au făcut. Şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”. Atunci, în Împărtăşanie, hotărât că e El, căci prin El s-au făcut toate. Şi de la El vine trezirea sufletului nostru, ca un act dumnezeiesc de zidire, de înnoire, de naştere din nou a pâinii şi vinului în Trup şi Sânge dumnezeiesc.

Şi cât belşug, Doamne, ai adus în locul acesta pustiu, căci, iată, au rămas douăsprezece coşuri, pe care le-au strâns ucenicii. Astfel e belşugul harului dumnezeiesc – nesfârşit; nesfârşire din nesfârşirea lui Dumnezeu. Reţineţi şi regândiţi acel moment. Să ne simţim acum, aici, în faţa lui Hristos. Aşadar ne-am hrănit. Ce a urmat, ce urmează? Urmează alte taine tot atât de adânci, dacă nu şi mai adânci. Anume: în jur e pustiu; dar în acel pustiu e o oază de paradis, în care Hristos împărtăşeşte mulţimile; transformă pustiul în grădină a Edenului. Şi mulţimile, cum ne încredinţează iar Sfântul Ioan, s-au gândit atunci să-L proclame pe Mântuitorul, împărat. Îşi ziceau: cine vorbeşte mai dumnezeieşte decât El? Cine ne vindeca bolile? Cine ne hrăneşte trupurile? El e vrednic să fie regele nostru. Să-l proclamăm! Mântuitorul însă n-a venit să seducă; n-a venit doar să satisfacă sentimente şi dorinţe deşarte, ori să flateze setea de miracol a lumii.

Cum vom vedea, în seara aceea, după ce S-a retras, s-a petrecut umblarea pe mare. Prin urmare, a doua zi, seara, mulţimile nevăzându-L pe Mântuitorul cu ele, au luat cum au putut, corăbii, bărci, şi s-au întors în Capernaum. L-au căutat pe Mântuitorul: unde eşti? “Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semn, ci pentru că aţi mâncat pâinile şi v-aţi săturat”. Semn şi pâine. Semn, mai bine zis decât minune. Minunea te aruncă în uimire, în miracol, în ceva neobişnuit, care uneori te tulbură; în care nu ştii să desluşeşti. Şi demonul e în stare de asemenea fapte. Semnul dumnezeiesc e altceva: îţi transmite un mesaj dumnezeiesc. Or: aţi dorit pâine, să vă saturaţi; doriţi să vă vindec bolnavii; să vă spun cuvânt care să vă mângâie. Dar prin semn ce înţelegeţi? Să înţelegeţi ceea ce vreau să vă învăţ şi cum vreau să vă înalt la chemarea voastră de chip al lui Dumnezeu, de asemănare a lui Dumnezeu, de fii ai lui Dumnezeu!

Mulţimea atât înţelegea atunci, în acea seară; şi să-L proclame pe Mântuitorul împărat. Adeseori şi noi suntem asemenea mulţimii: ne dorim să avem pe cineva care să ne tuteleze, să ne dea de toate: şi cuvânt, şi vindecare, şi sănătate, de toate. Iar dacă nu ne dă, să protestăm. Dar ce se petrece? Mie mi se pare de o adâncime negrăită ceea ce face Mântuitorul atunci. Aşadar simte că ei vor să-L proclame împărat, iar El să le dea de toate, urmând ca ei să fie, dacă s-ar putea, într-un fel de azil universal. Mântuitorul însă vrea altceva. Sfântul Pavel numeşte această lume o arenă de luptă: “Mă lupt nu ca şi cum aş arunca cu pumnul în văzduh”, adică în gol, în pustiu. Nu există pustiu înaintea lui Dumnezeu, ca să rămână pustiu. Există pustiu ca noi să-l transformăm în grădină.

Şi atunci, Mântuitorul porunceşte mai întâi ucenicilor să plece. Ucenicii merg la malul mării, se suie în corabie şi pleacă pe mare; şi cum? – să înfrunte marea. Pentru că în noaptea aceea va fi furtună; iar Dumnezeu (Mântuitorul) îi trimite să înfrunte furtuna. Iar, pe măsură ce umbrele înserării Îl fac mai puţin vizibil – trupeşte – pe Mântuitorul, El se retrage, se urcă pe muntele din preajmă şi se roagă. Şi eu cred că neîncetat Mântuitorul e în stare de rugăciune, de mijlocire între noi şi Tatăl. Evanghelia spune că la început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu – faţă în faţă (în greceşte: pro ston Theon ).

Deci Mântuitorul, în munte, se roagă, retras. Jos, la poalele muntelui – mulţimile; pe mare – ucenicii. Nu simţi, parcă, aici, o stare de retragere tainică a lui Dumnezeu, a lui Hristos? În faţa Tatălui, dar în rugăciune pentru noi. Iar noi, mulţimile, aici; ucenicii, deodată, în plină furtuna, printre valuri care sunt gata-gata să înece sărmana corabie. Ce taina se dezvăluie aici! Nu simţim noi – în viaţa particulară dar şi în viaţa comunitară, în ziua de azi, a neamului nostru, a valurilor ce ne bântuie, a încercărilor la care suntem supuşi – că, parcă, undeva, Dumnezeu se retrage?

Nu-i mai simţi, parcă, prezenta, dar simţi ceva tot atât de adânc, şi mai sfâşietor, anume: prezenta absenţei. Pentru că ştii că El există. Nu e lucru mai dureros decât să înduri şi să simţi că înduri, să ai conştiinţă că înduri prezenta absenţei Lui; pe care şi mulţimile şi ucenicii o simţeau adeseori.

Să medităm împreună: pentru omul credincios marea problemă, iubiţilor, nu este – mai ales pentru noi, răsăritenii – existenţa lui Dumnezeu. Pentru că numai cel nebun, sărmanul, poate să tăgăduiască existenţa lui Dumnezeu, evidenţa evidenţelor. Cu lacrimi o spun, pentru că trebuie să-l plâng pe nebun. Dar în Apus se pune problema aceasta, din nefericire. Dar ce vreau să spun acum? Problema pentru credincios nu este aceasta. Dumnezeu există indiferent dacă eu Îi dau sau nu “certificat de existenţă” (în cursul de TEOLOGIE FUNDAMENTALĂ, pe care îl predau, nici nu mai pun problema argumentelor raţionale pentru existenţa lui Dumnezeu). Toată făptura Îl mărturiseşte pe Dumnezeu. Deci, la noi, nu această problemă se pune; Dumnezeu există. Cealaltă problemă este de cea mai mare adâncime pentru noi: a relaţiei mele cu Dumnezeu. Aceasta e adevărata problemă: cum stau eu în faţa lui Dumnezeu; cum Îl simt eu pe Dumnezeu.

În seara aceea Mântuitorul S-a retras. Avem aici dialectica legăturii cu Dumnezeu, dialectica harului lui Dumnezeu. Totul e cum stau eu în faţa lui Dumnezeu, nu cum stă Dumnezeu faţă de mine. Să reţinem această idee: Dumnezeu există, dar cum stau eu în faţa Lui? Eu pot fi deschis sau închis în faţa Lui; libertatea mea, libertatea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, uneori se retrage. Or, ce fac eu atunci, în încercările, în durerile mele?

Viktor Frankl distinge trei dimensiuni de manifestare a omului: homo faber (omul lucrător, care realizează valori şi îşi găseşte în ele un sens al vieţii); homo amans (omul iubitor, care îşi găseşte împlinirea în iubire; în iubirea obişnuită, faţă de semeni. Iar cineva spune atât de adânc: eu îmi verific iubirea, fundamental, prin legătura cu Dumnezeu, în raport cu împlinirea poruncilor Lui. Din acea măsură trebuie să ştiu că iubesc cu adevărat: dacă împlinesc poruncile Lui; atunci El vine şi mi se arată. Cum a spus Mântuitorul: “De mă iubiţi, păziţi poruncile Mele; cel ce iubeşte poruncile Mele, iubit va fi de Tatăl Meu, la el vom veni, locaş la dânsul vom face”); şi homo patiens (omul suferinţei). Frankl susţine că, în suferinţă mai degrabă, se descoperă cel mai adânc sens al existenţei. Dacă în celelalte două situaţii existenţiale – a prestaţiei creatoare (spirituale şi materiale) şi a iubirii – îţi poţi găsi împlinirea prin ele, dar în lumea aceasta, singura suferinţa te înălţă mai presus de lume. În suferinţă vezi cum se destramă totul în jurul tău. Şi depinde de tine să descoperi sensul – care există – şi să suspini în această durere a prezenţei absenţei, în adâncul tău, şi să-l cauţi. Dumnezeu se cere căutat; sensul se cere căutat. Sensul nu-l produc eu, spune Frankl; ceea ce produc eu e ceva subiectiv sau un non-sens. Sensul este unic. Şi numai suferinţa mă înaltă, mă ridică din platitudinea lumii. Pentru că în suferinţa văd cum se prăbuşeşte totul în jurul meu; în lipsuri, în necazuri, într-o boală în care făptura mea e sfâşiată, aşa cum spune un mitropolit: numai în boală eu simt că una e sufletul şi alta e trupul, şi atunci eu strig.

De aceea Dumnezeu lasă uneori loc unui fel de absentă, în care eu trebuie să simt şi să văd prezenţa Lui. Iar prezenţa Lui să o resimt ca o naştere a mea.

Deci Dumnezeu ne-a dat pâinea, vindecarea de boli, cuvântul, totul. Dar, deodată, Se retrage; pentru că, repet, Dumnezeu nu vrea să facă din lumea noastră un azil de neputincioşi; ci o arenă de osteneală, de nevoinţă.

Noi trăim astăzi asemenea încercări. Simt însă că se naşte o lume nouă. Suntem la sfârşit de lume şi început de lume. Or, noi învăţăm, din chiar încercările care ne sunt date astăzi, cum se naşte această lume.

Cineva observă: ne-am ocupat foarte mult de moarte. Cine însă este preocupat de naştere? Nu numai de naşterea trupească, evident. Mai mult: dacă la moartea noastră încercăm fel de fel de mijloace pentru a o îndepărta, sau pentru a o face benefică (vezi Doamne, euthanasia), atentatele la viaţa însăşi se înmulţesc. E o tragedie aceasta, de proporţii fără precedent. Şi părintele Ioanichie Bălan avea dreptate când semnala că într-o maternitate, la o sută de sarcini, abia trei-patru dacă vin pe lume, restul sunt ucise. Simţim oare? Cu noi se naşte astăzi o lume nouă! Nu numai în ţara noastră. Se naşte în lume un nou eon, o nouă perioadă în istorie, cu noi. Dacă naşterea firească se face fără noi (cum scria Heidegger: “Suntem aruncaţi în lume fără să fim întrebaţi”), naşterea duhovnicească o primim la botez; şi această naştere nu se face fără noi, ci cu noi. Şi în măsura în care suntem conştienţi de această naştere din nou a lumii de astăzi, în acea măsură participăm la propria noastră naştere şi creştere.

Aceasta vrea Dumnezeu de la noi: să înfruntăm încercările, greutăţile; să socotim acest timp, de lucru, în care Dumnezeu ne cheamă, aşa cum a chemat atunci mulţimile, să nu le dea totul de-a gata; aşa cum a chemat pe ucenici, ca ei să înfrunte valurile; să sporească în fiecare dintre noi conştiinţa participării la naşterea noastră din nou; a lumii de aici şi a lumii întregi.

Pretutindeni în Europa şi în lume e această mare trecere pascală către o arvună a învierii, a veacului viitor. O simt şi o trăiesc cu toate fibrele fiinţei mele. Dar în care noi toţi suntem chemaţi. Dar în faţa greutăţilor, la marile noastre încercări, în orice stare a valurilor ar fi corabia noastră, nimeni să nu cadă în deznădejde. Dumnezeu ne cheamă că, şi în momentele în care simţim că cerul e de aramă şi nu ne răspunde, să simţim că e timpul să se trezească în noi chipul Lui dumnezeiesc, asemănarea cu El; nevoinţa noastră, credinţa noastră, nădejdea noastră, iubirea noastră, păzirea poruncilor Lui, cu conştiinţa că El Se roagă. Nu uitaţi, când corabia e gata să se înece (aşa li se părea ucenicilor), El apare pe valuri şi rosteşte: “Eu sunt, nu vă temeţi”. Eu exist; Eu sunt cu voi; şi împreună biruim şi ne naştem din nou.

Acesta e mesajul Evangheliei de astăzi. Iisus veghează, dar vrea să vadă că noi ostenim pentru salvarea noastră. Că noi, mai ales, ştim că El, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, El care a hrănit mulţimile (şi poate că o parte din aceste mulţimi, împreună cu fariseii, L-au pus pe cruce) e trimisul Părintelui Ceresc. Şi, ca Fiu al Părintelui Ceresc, ne ştie pe noi toţi, înrădăcinaţi în aceeaşi obârşie, a Lui, ca fraţi ai Lui. El suferă împreună cu noi şi noi suferim împreună cu El şi biruim împreună cu El, ştiind că pe El, Fiul lui Dumnezeu, L-a trimis Tatăl, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Să ne hrănească, dar să ne şi crească pe noi, prin suferinţă, prin încercări şi prin iubire şi, mai mult, prin nevoinţă să biruim. Cum a spus El: “În lume încercări veţi avea; dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea”. Cu El biruim orice încercare, orice lipsă, orice nevoie, ştiind că atunci când e nevoie, El intervine.

Şi rosteşte: “Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră”. Amin.

Sursă: Creştin Ortodox.ro

Duminica a VIII-a după Rusalii - Înmulţirea pâinilor

Înmulţirea pâinilor – mozaic, Mănăstirea Chora, Istanbul

APOSTOLUL

I CORINTENI, 1, 10-17

Fraţilor, vă îndemn, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere; căci, fraţii mei, despre voi, prin cei din casa lui Hloe, mi-a venit ştire că la voi sunt certuri. Şi spun aceasta, că fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos! Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel? Mulţumesc lui Dumnezeu că pe nici unul din voi n-am botezat, decât pe Crispus şi pe Gaius, ca să nu zică cineva că aţi fost botezaţi în numele meu. Am botezat şi casa lui Ştefana; afară de aceştia nu ştiu să mai fi botezat pe altcineva. Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos.

EVANGHELIA

MATEI 14, 14-22

În vremea aceea Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I s-a făcut milă de dânşii şi a tămăduit pe toţi bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, s-au apropiat de Dânsul ucenicii Săi şi I-au zis: locul acesta este pustiu şi iată e târziu; deci dă drumul mulţimilor, ca să se ducă în sate să-şi cumpere de mâncare. Iisus însă le-a răspuns: nu trebuie să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Dar ei I-au spus: nu avem aici decât numai cinci pâini şi doi peşti. Atunci El a zis: aduceţi-le aici la Mine. După aceea a poruncit oamenilor să şadă pe iarbă şi, luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat; şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei care mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Îndată după aceea, Iisus a silit pe ucenici Săi să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.

*

Cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur la Duminica a VII-a după Pogorârea Sfântului Duh - text

Sursă Evaghelie şi Apostol: Doxologia

Sursă icoană: Kariye Müzesi