Războiul civil în familie: cum poate fi evitat? Ne răspund preoţii / Învăţături despre bine şi rău

au consemnat  Oxana Golovko şi Arteom Levcenko (Pravmir.ru)

 

Protoiereul Andrei Lorgus, rectorul Institutului psihologiei creştine:

Este important să reţinem si sa avem în vedere respectul pentru persoanele de lângă noi create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În Hristos nu există nici elin şi nici iudeu. Acest respect trebuie să fie general valabil, fără excepţii să-i includă pe toţi oamenii: infractori, bolnavi, cu problem psihice, care se află în situaţii de stres sau tragice. Oricine ar fi omul şi în orice situaţie s-ar afla, noi creştinii trebuie să-l tratăm ca pe chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Acest respect trebuie să devină o expresie naturală în discursurile şi relaţiile noastre.

Evanghelia pune pe primul loc iubirea către aproapele: "Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” (Ioan 13:35). Această iubire se arată în primul rând prin respectul faţă de viaţa şi sănătatea altei persoane.

Certurile, neînţelegerile cu cei ale căror puncte de vedere noi nu le împărtăşim le putem opri amintindu-ne de această poruncă. Dacă eu respect pe cineva care gândeşte diferit decât mine, atunci accept dreptul lui de a avea o părere diferită decât a mea. Asta nu înseamnă că eu ader la ideea lui, ci pur şi simplu îi recunosc dreptul de a avea un punct de vedere propriu. Dacă nu îi recunosc acest drept înseamnă că înţelegerea şi respectul faţă de acea persoană s-au deteriorat.

Dacă ai respect nu-ţi va fi greu să spui: eu te aud şi te înţeleg, dar gândesc altfel şi aş vrea ca şi punctul meu de vedere să fie respectat.

Respectul faţă de cei din jur le lipseşte persoanelor imature din punct de vedere personal şi duhovnicesc.

Maturitatea personală şi duhovnicească presupune în primul rând respectul. Dacă nu avem maturitate trebuie să ne amintim mereu că fiecare om este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi că fiecare om are convingerea emoţională şi cognitivă, că suntem cu toţii diferiţi. Dumnezeu aşa ne-a creat şi aşa cum afirmă şi Sfântul Apostol Pavel putem avea păreri diferite despre acelaşi lucru. Dumnezeu ne îngăduie acest lucru, important este ca în toată vremea să ne amintim acest lucru. Numai aşa vom ajunge la maturitatea duhovnicească.

Când omul îşi risipeşte stabilitatea emoţională în diferite dispute demonstrează imaturitatea duhovnicească: îmi amintesc eu oare că în faţă mea e un om – chipul şi asemănarea lui Dumnezeu?

Protoiereu Maksim Pervozvanskii, cleric la biserica Sfinţii 40 de Mucenici, redactor principal la revista „Naslednic”:

Între oameni apar controverse referitor la cele mai relevante lucruri care pot conduce la deteriorarea relaţiilor cu cei apropiaţi. Cel mai bun exemplu, despre controversele referitoare la întrebările religioase este dat de Însuşi Domnul care spune că a venit să despartă fiică de mamă, fiu de tată, soacră de noră şi tot aşa. Pentru fiecare om convingerile sale religioase nu sunt numai o autodeterminare formală de tip cultural, sunt însăşi viaţa lui, un punct de sprijin, cel mai important pentru el. Relaţiile paşnice cel puţin la nivel exterior cu cei apropiaţi care au alte idei despre credinţă se pot construi atunci când se stabileşte dreptul de veto referitor la aceste întrebări, atunci când subiectul este în general închis.

Din păcate, oamenii nu au o cultură a discursului. De mici suntem obişnuiţi să atacăm nu problema, ci pe cel care o exprimă. Aşa se întâmplă peste tot, începând cu oficialii cei suspuşi şi terminând cu discuţiile şcolare despre subiecte mai puţin importante. Oamenii când discută despre ceva anume nu analizează problema, ci părerea lor despre acel om care vede problema diferit. Este cu atât mai dificil cu cât întrebarea este cu adevărat importantă şi atinge structurile umane cele mai profunde. În aceste cazuri sunt puţine speranţe ca oameni să aibă atâta răbdare şi tact încât să nu se certe cu cei apropiaţi. De aceea este necesar să limităm aceste discuţii. Alte soluţii în acest caz eu nu văd.

Trebuie să ocolim divergentele pe cât posibil şi că credem că timpul şi Dumnezeu vor aşeza totul la locul lor. Putem fixa poziţia şi să afirmăm: da, eu văd situaţia cu totul diferit şi propun să încercăm să nu mai discutăm despre asta.

- Dar cum să păstrăm pacea în suflet aflându-ne în faţă unui val agresiv de informaţii pe care nu-l putem evita? Cum să ne stăpânim furia în faţă unei noutăţi şocante?

- Asta este o treabă complicată. Pentru asta trebuie să fii sfânt. Cum să-şi păstreze pasivitatea un bărbat care se află într-un striptease bar? Acest lucru este aproape imposibil. La fel se întâmplă şi în cazul despre care mă întrebaţi. Important e să urmărim ca informaţiile care ajung la noi să nu stârnească ură, dorinţă de a ucide şi altele. Trebuie să reţinem că atunci când nu ne controlăm emoţiile, ci ele ne stăpânesc, suntem uşor manipulabili în orice direcţie. De aceea trebuie să încercăm în funcţie de posibilităţi să ne păstrăm trezvia minţii si să ţinem emoţiile în frâu.

- Putem vorbi despre un post informaţional?

- În această situaţie mi se pare imposibil să poţi ocoli informaţiile. Da, putem limita informaţiile care ajung la noi. De exemplu, dacă suferim mult pentru poporul din Siria nu vom urmări evenimentele groaznice care au loc acum acolo. Dar imaginaţi-vă că suntem în noiembrie 1941, locuim în Moscova şi inamicul este aproape de acest oraş. Putem sta neinformaţi în această situaţie? În principiu, putem. Dar pentru asta trebuie să învăţăm să identificăm informaţiile care în mod direct sau indirect ne privesc pe noi, să urmărim ce sentimente stârnesc ele în sufletul nostru.

Cea mai bună restricţie ar fi aceea de a nu verifica ştirile la fiecare jumătate de oră, pe internet sau la televizor. Atunci când suntem stresaţi tindem să urmărim din nou şi din noua aceeaşi ştire. Trebuie totuşi să nu uităm că avem o viaţă de trăit. Trebuie pur şi simplu să ne urmăm cursul vieţii. Eu v-aş îndemna ca soluţie la procesul de otrăvire informaţională să faceţi lucruri manuale, fizice. Bombardamentul informaţional ne transpune într-o lume virtuală. Dar trebuie să coborâm cu picioarele pe pământ, să ne întoarcem la ceea ce ne poate linişti şi normaliza emoţiile.

Şi sigur, să ne rugăm. Este bine ca toate grijile noastre să ducă la sporirea rugăciunii. Iar Domnul ne-a chemat să ne rugăm inclusiv pentru duşmani.

Sursă: Pravmir.ru

Traducere: Ala Postoronca

********************************************************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

Cuvinte pentru tineri (LIV): Sfaturi pentru soții ortodocși - Arhim. Efrem (Mărturie athonită în România)

 

Arhim. Efrem: Soţii ortodocşi trebuie să fie conştienţi de faptul că amândoi se împărtăşesc de păcat şi de greşeli. Trebuie însă ca la baza familiei să fie o comuniune în Hristos prin taina Bisericii—este foarte important! „Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă”. Nu cred că este posibilă vreo căsătorie fără acordul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu doreşte unirea a doi tineri, căsătoria nu are loc: ori moare vreunul dintre logodnici, ori se despart, ori rămân necăsătoriţi şi astfel nu se mai ajunge la taina căsătoriei. Dacă se ajunge însă la căsătorie înseamnă că aceasta este acceptată de Dumnezeu—fie că unirea este bine-plăcută Lui, fie că este doar acceptată. De aceea, conştienţi de aceasta, soţii trebuie să se tolereze, să fie îngăduitori unul cu celălalt. Iar seara trebuie să discute despre întâmplările din timpul zilei, dând fiecare explicaţii pentru a nu exista neînţelegeri.

Soţul trebuie neapărat să dovedească în mod practic soţiei că o iubeşte. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul ei se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului, doreşte ca acesta să-i aparţină în întregime. Mai mult, femeia devine invidioasă chiar dacă soţul arată dragoste mamei lui. Dacă îi spui: „Bine, dar este mama lui care l-a născut, l-a crescut, i-a fot alături atâţia ani!” ea răspunde: „Da, dar o iubeşte pe ea mai mult decât pe mine!” Toate femeile asta răspund. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei. Noi, monahii, prin modul nostru de viaţă nu avem experienţa femeilor. Însă epitrahilul sfintei spovedanii ne-a dezvăluit foarte multe taine din sufletul femeii. Un alt lucru pe care îl constatăm este acela că femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.

Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.

Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”.

Soţia trebuie să ştie întotdeauna că soţul o iubeşte şi se gândeşte la ea în orice clipă, trebuie să simtă că în inima lui ea este pe primul loc. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.

Soţia, de multe ori, are faţă de soţ un comportament copilăros. De multe ori face mofturi şi nazuri de copil mic. Tu, ca soţ, trebuie să te cobori „la mintea ei”, să nu-i dispreţuieşti cererile, să încerci să i le satisfaci şi astfel să aduci echilibrul în familie, deoarece în familie toată atenţia trebuie îndreptată către mădularul cel slab care este femeia.

Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii. Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii!

Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi ori de la prieteni. Să ştiţi că firea femeiască este pururea bănuitoare, suspicioasă. Tot timpul se îndoieşte şi se întreabă: „Oare mă iubeşte soţul?” Iar dacă va găsi motive de suspiciune, devine fiară. De aceea, trebuie să ştiţi că singurul lucru care o poate cuceri şi poate uni familia este tandreţea. Soţul ideal nu o strigă pe soţie pe nume. După căsătorie, adevăratul nume la soţiei trebuie să fie doar „iubito”. Atunci cei doi vor fi cu adevărat trup şi suflet.

Dacă îţi greşeşte cu ceva soţia, nu-i răspunde pe loc, atunci când eşti dominat de mânie, ci seara, în dormitor când veţi fi singuri, să-i spui cu blândeţe: „Ştii, iubito, azi m-ai întristat cu cutare lucru”. Iar dacă îi arăţi blândeţe îi va pare rău, va plânge şi îşi va cere iertare.

Dacă soţul pleacă undeva şi „uită” să-i spună soţiei, iar aceasta află de la colegii de serviciu, de exemplu, atât de mare este rana sufletească pricinuită de faptul că nu este ea prima căreia soţul să-i spună despre acest lucru, încât cu greu îşi revine. Este nevoie, deci, de multă atenţie. Dacă soţia va înţelege că soţul îi este alături, atunci este capabilă de orice jertfă. Firea feminină are nevoie de cea a bărbatului. Vedeţi, chiar şi la mănăstirile de maici, dacă nu există un duhovnic bun, singure nu pot spori. Întotdeauna firea femeiască are nevoie de sprijinul firii bărbăteşti.

Aşadar, pe cât puteţi, trebuie să vă rugaţi împreună acasă. Rugăciunea făcută în comun uneşte familia. Dacă puteţi, dimineaţa rugaţi-vă împreună, iar seara faceţi împreună Pavecerniţa.

E bine ca soţii să se spovedească la acelaşi duhovnic şi să se împărtăşească la aceeaşi Sf. Liturghie, să meargă amândoi la aceeaşi biserică. Acesta este un lucru care îi uneşte foarte mult.

A venit recent un tânăr la Vatopedi şi mi-a spus: „Cunosc o fată şi în curând ne vom căsători”. Îl întreb: „Vă înţelegeţi bine?” „Gheronda, ne înţelegem foarte bine în toate” îmi zice. „Este credincioasă, merge la biserică, e ortodoxă?” „Gheronda, să şti că e singura chestiune pe care n-am discutat-o!” „Măi băiete, i-am zis atunci, acesta era primul lucru pe care trebuia să-l puneţi în discuţie. Dacă nu vă identificaţi în lucrurile duhovniceşti, în credinţă, atunci căsătoria voastră e de pe acum destrămată!” Nu se poate altfel. Temelia căsătoriei este împreuna păşire pe drumul credinţei. Altfel toate sunt în zadar. La Vatopedi este un monah care a fost căsătorit, dar nu mergea la biserică nici el, nici soţia. Odată însă ne-a vizitat şi, cercetându-l harul Duhului Sfânt, s-a schimbat şi a început să se spovedească şi să frecventeze biserica. Soţia însă era împotrivă. Într-o bună zi i-a zis: „Nu vreau să mergi la biserică! Să pleci de la mine!” Erau căsătoriţi de trei ani. Din fericire nu aveau copii, aşa încât el şi-a luat bagajul şi a venit la mănăstire. Vreau deci să spun că pentru o căsătorie reuşită, pentru o familie unită, o condiţie de bază este această împreună-păşire în viaţa duhovnicească.

Sursă: Pemptousia