Minciuni marxiste, tristeti conservatoare si viclenia istoriei - Mircea Platon

vineri, 27 mai 2016

| | |

1. Minciuni marxiste

În 1991, politologul si sociologul american Richard F. Hamilton, publica lucrarea The Bourgeois Epoch: Marx and Engels on Britain, France, and Germany (Chapel Hill, 293 p.) în care arăta inacuratetea teoriilor dezvoltate de Marx si Engels referitoare la istoria Marii Britanii, Frantei si Germaniei. Hamilton arăta, pe baze istoriografice si statistice, cum cei doi profeti marxisti au edificat o filosofie a istoriei prin omisiuni – mărturisite sau nu –, generalizări neacoperite de probe, distorsionări, si un generic refuz de a-si corecta teoria în functie de datele realitătii. În loc de a fi primită drept ceea ce era, adică o lucrare care pur si simplu semnala divortul seminal dintre marxism si realitate, cartea lui Hamilton a primit sfichiuirile marxiste de rigoare. S-a obiectat că scrierile selectate din Marx si Engels nu sînt cele mai reprezentative (ele fiind, printre altele Manifestul Comunist, Luptele de clasă în Franta, de Marx, si Germania: Revolutie si Contra-revolutie a lui Engels). S-a mai obiectat că Marx si Engels nici nu au fost niste universitari, ci în principal fondatorii si liderii intelectuali ai unei miscări revolutionare – Engels fiind si un ocupat om de afaceri –, astfel încît nu trebuie judecati după standarde academice, ci jurnalistice. S-a mai arătat că, indiferent de erorile factuale si distorsionările istorice, „intuitiile” lui Marx si ale lui Engels sînt uimitoare. De aici, nu a fost decît un pas pînă la a spune si că Hamilton se face vinovat de a nu fi citit bogata literatură inspirată de Marx si de Engels si care a adîncit aceste intuitii (paradoxal, cei care apără în zilele noastre marxismul o fac insistînd asupra valorii autocriticii marxiste a marxismului, reducînd astfel la metadiscurs o filosofie care s-a vrut realist-revolutionară; dar s-ar părea că există o legătură directă între metadiscurs si paramilitarism, între glosă neputincioasă si terorism). S-a mai arătat că lucrarea lui Hamilton apartine parcă unui timp revolut, anilor ’50 si retoricii Războiului Rece. Si, în fine, s-a mai obiectat că, de vreme ce regimurile comuniste din Estul Europei s-au prăbusit, Hamilton nu face decît să „biciuiască un cal mort”. Asadar, dacă demonstrezi inanitatea marxismului pe baza a ceea ce s-a întîmplat în Estul Europei, esti un fascist rău intentionat care nu întelege că marxismul pur e diferit de varianta sa scitică. Dacă arăti inanitatea marxismului pur, ti se răspunde că nu esti decît un reactionar fascist care se bate necavalereste cu o fantomă numai pentru a-si ostoi obsesiile sale de „războinic rece”. Cu alte cuvinte, nu ai voie să combati nici marxismul viu, nici pe cel mort. 
 
Întreg acest episod hilar mi-a venit în minte cu prilejul polemicii stîrnite de un publicist care a deplîns într-un ziar central orbirea antimarxistă a românilor. Publicistul cu pricina anunta că, în ciuda violentei sale, la care se poate renunta, marxismul îl ajută să înteleagă lumea prin categoriile luptei de clasă si ale filosofiei istoriei marxiste. Articolul său a fost urmat de o salvă de articole pro si contra. În articolele contra, i se arăta documentat, desi nu neapărat cu îngăduintă, că asertiunile sale dovedesc mai degrabă incultură si că argumentele sale sînt făcute în profundă necunostintă de cauză. Ceea ce se punea în discutie nu era numai valoarea practică a marxismului, ci si incapacitatea respectivului condeier de a construi un argument competent. Articolele pro au arătat cît de mare nevoie de „stînga” are România, si cît de democratică e stînga occidentală. Cu alte cuvinte, s-a convocat în sprijinul marxismului exact acea stîngă socialistă denuntată de Marx ca mic-burgheză, insuficient de radicală, ba chiar de inspiratie crestină (vezi, de exemplu, rădăcinile tărănesc-protestante ale „socialismului suedez”). Departe de a apăra pozitiile marxiste ale respectivului ziarist, sustinătorii săi au înfierat „reactionarismul” elitelor românesti, au dezvoltat teorii anti-intelectuale (faptul că marxistul în cauză frecventează mai degrabă discoteca decît biblioteca a fost considerat un avantaj, cultura neobliterîndu-i accesul direct la realitate), au descris sărăcia României, chipurile capitalistă, si au emis liste de lectură obligatorie din operele unor univesitari neomarxisti care nu au contribuit cu nimic la bogătia Vestului si probabil nu vor contribui cu nimic la eradicarea sărăciei Africii. 
 
Cu alte cuvinte, pozitia marxistă a fost apărată prin atacuri la persoană si camuflarea marxismului în marsupiul „stîngii” europene. Ca întotdeauna, polemica antimarxistă a fost zădărnicită de natura fantomatică a adversarului, marxismul fiind peste tot si niciunde: fiind întrupat cînd în scrierile de tinerete, cînd în cele de maturitate ale lui Marx, cînd în activitatea sa politică, cînd în comentatorii săi, cînd în „stînga” europeană care de fapt nu are nimic de a face cu el (Proudhon, de exemplu, socotea că marxismul e „exploatarea oamenilor cinstiti de către cei lipsiti de scrupule”), cînd în glumite acneice pe blogul nu stiu cărei nulităti marxiste. Singurul loc în care nu poate fi găsit marxismul e în realitate, desi de acolo pretinde că a pornit si acolo pretinde că se întoarce. 
 
Acest mod de a apăra marxismul nu e lipsit de eficientă, numai că îl transformă din ceea ce se pretinde a fi, adică o „stiintă” a realului, într-un soi de mesmerism dubios. După cum a arătat Karl Popper, ceea ce deosebeste o afirmatie stiintifică de un mit e criteriul „falsificabilitătii”: „O teorie care nu e refutabilă prin nici un eveniment posibil nu e stiintifică. Irefutabilitatea nu e o virtute a unei teorii, ci un defect” (Conjectures and Refutations (1963), London, 2002, p. 48) Din acest punct de vedere, Popper a pus marxismul în rînd cu astrologia: două moduri de prezicere atît de vagi încît sînt imposibil de verificat si de refutat. Renuntînd la testabilitate, marxismul renuntă la orice pretentie stiintifică, rămînînd, după cum s-a văzut si în cazul criticilor adresate lui Hamilton, la nivel de „intuitie” genială. E o intuitie nesustinută de fapte, ci doar de o retorică exploatînd sărăcia, frustrarea, anti-intelectualismul, la nevoie si dispretul fată de „gloata” necitititoare de Althusser, frustrarea anti-establishment, lenea (există voci care sustin că e bun comunismul din cauză că poti sta pe ajutor social, în vreme ce capitalismul îti cere să muncesti pe brînci; pe de altă parte, Marx găsea că munca e principala îndatorire a omului). Nesustinut nici de „scriptura” sa (mai degrabă ruptă de realitate), nici de „traditie” (mai degrabă negativă), marxistii se bazează pe „sola fide”, pe credinta lor. E o masină de măcinat în gol, al cărei mare pericol e tocmai faptul că se bazează pe dinamismul absentei, pe dinamica neclintirii obtuze: un gol nemiscat care pe toate le miscă, le devălmăseste si le anihiliează. Dialectic, desigur. 
 

2. Tristeti conservatoare

În chiar toiul disputei descrise mai sus, H.-R. Patapievici a publicat un elegant eseu intitulat Agonia crestinismului („Idei în dialog”, ianuarie 2007) în care, mai degrabă stoic decît cinic, pune problema modului cum putem combate „ura fată de crestinism” care a devenit „unicul continut spiritual al modernitătii noastre”. Întrebîndu-se cum ne putem opune acestui asalt anti-crestin, Patapievici găseste că „nicicum”:

Dacă te opui, intri în logica lui penser contre c’est penser comme. Dacă nu te opui, altii, în locul tău, vor face jocurile. Argumentul este că, si dacă te opui, tot altii le fac, deoarece azi terenul pe care se dă lupta pentru apologia crestinismului este, inevitabil, contestarea lui: si asta pentru că aceia care îl apără sînt obligati să o facă cu ajutorul unor elemente care îl neagă. Orice scriere apologetică, azi, e condamnată să aibă aer fie vetust, fie plîngăret, fie întepenit, fie slugarnic. Mai există însă un argument de principiu, care face lupta pentru mentinerea crestinismului atît de problematică si, într-un sens înalt, atît de inutilă. Argumentul este următorul: pentru cei care vor doar să păstreze ceva, orice victorie nu poate fi decît o înfrîngere. Într-adevăr, cînd un lucru în care credem nu e contestat, acel lucru este acceptat de noi în mod firesc. Dimpotrivă, cînd se găsesc destui să îl conteste, prin chiar acest fapt, el încetează să mai fie una cu tine, om care îl acceptai în virtutea firescului prezentei sale alături de tine (ori în tine): căci simpla contestare a lucrurilor în care crezi te privează atît de firescul lor, cît si de nemijlocirea credintei tale. Astfel dislocat, te lupti pentru a le pastra. În acest moment începi să pierzi totul. Credinta ta se învîrtosează, iar lucrurile în care crezi capătă din ce în ce mai mult imaginea despre ele a celor care le contestă. Cazi în logica capcanei: adevăratul obiect al credintei tale ajunge să semene leit cu negarea lucrurilor afirmate despre el de cei cu care te lupti. Tu nu mai ai credinta ta. Iubirea ta a devenit prizoniera urii lor. Credinta ta depinde de-acum numai de cei care o resping si nu mai are aproape nici o legatură cu sursa ei profundă, din cer. Crezi pentru că altii urăsc acest lucru, iar tu, pentru că îi urăsti, îti afirmi cu ură credinta ta într-o religie a iubirii. În acest mod, ura lor fată de crestinism este complet încorporată în iubirea ta fată de el. Dar ce iubire mai e aceasta? E o iubire scoasă din ură: modelată de ea, suscitată de ea, deformată de ea. În luptă, adevărul doctrinei se pierde, de dragul fortei argumentelor. Ce îti rămîne în mîini, după victorie, este nu un adevăr, ci o doctrină despre el; nu o iubire, ci o ură fată de cei care ti-o contestă; nu crestinismul, ci caricatura lui. În concluzie – dacă nu te lupti, pierzi; dacă te lupti, pierzi.” 
 
Pentru a scăpa din logica acestei aporii, Patapievici ne propune modul de a ilustra crestinismul al Jacquelinei si al lui Blaise Pascal care, confruntati cu duplicitatea sau doar timiditatea apologetică a celor apropiati lor, si-au salvat demnitatea retrăgîndu-se din lume: 
 
În fata încercării si a consecintelor radicale pe care uneori trebuie să le tragem din premisele acceptate de toti (dar cîti au curaj să trăiască pînă la capăt ceea ce gîndesc în chip doar moderat, adică doar «un pic»?), Jacqueline îsi păstrează demnitatea murind, iar Blaise lesinînd – pentru a se rupe mai apoi complet de lume si de oamenii în care crezuse, dar care nu l-au putut urma la capătul exigentei sale.”

Citind aceste rînduri, m-am întrebat dacă nu cumva a încerca o apologie crestină balansată după criterii esential estetice („aer vetust” sau „geniu”) nu e cumva gresit. Poate că nu e un păcat să scriem apologii crestine care par vetuste, plîngărete, întepenite sau slugarnice. Poate că e mai important să mărturisesti după puteri. Poate că nici măcar contraproductiv nu e să publici apologii care par vetuste, plîngărete, întepenite sau slugarnice: cei mai multi dintre semenii nostri sînt vetusti, plîngăreti, întepeniti, slugarnici, sau toate la un loc. 
 
După cum bine arată dl. Patapievici, ilustrarea credintei se poate face si prin caracter, nu numai în scris. Din fericire, crestinii nu sînt obligati să accepte terenul de luptă ales de adversarii lor. Crestinismul e viu, se trăieste, e aici. Adversarii lui sînt în cărti si nu pot da bătălia decît acolo, pentru că doar acolo există. După ce a pierdut Războiul Civil American, Sudul a cîstigat pacea, a devenit subiectul îndrăgit al unei întregi industrii cinematografice si literare. Asa se întîmplă cu toate cauzele pierdute: înving discursiv cînd pierd în realitate, pentru că au de partea lor irealizatul, nostalgia. Traditia crestină le e multora antipatică pentru că e încă vie. De aceea noi, cei care o mărturisim, nici nu trebuie să ne propunem să cîstigăm logomahia. Trebuie să ne propunem să ne mîntuim. Dacă pentru asta e nevoie de polemici în reviste – si e nevoie! –, bine. După cum scria Sf. Macarie Egipteanul, crestinul trebuie să fie „cu mintea vioaie”, „ca un atlet si ca un luptător” (21 de cuvîntări despre mîntuire, în frumoasa tălmăcire a arhimandritului Ioasaf Popa, tipărită la Anastasia, în 2001, p. 29). 
 
Dacă apologetica crestină ar fi doar un război pamfletar, atunci poate că discursul nostru ar fi într-adevăr contaminat de stropseala hulitorilor. Din fericire, aporia de care vorbeste Patapievici poate fi dezlegată prin har. Crestinismul nu e numai o traditie care trebuie păstrată, nu e numai o continuitate, un mediu. Crestinismul nu e numai vechi. El e si nou: începe în fiecare dintre noi, răsare odată cu botezul în sufletele noastre. Or, tocmai aceste începuturi au menirea de a ne feri de învîrtosarea traditionalistă de care vorbeste Patapievici. Tocmai aceste bătălii interioare, purtate cu armele Sf. Taine, au darul de a nu ne lăsa pradă urii fată de adversar. Certitudinea pentru care ne batem e cea a bunătătii lui Dumnezeu care copleseste slăbiciunea fiintei. 
 
Refuz deci să lesin, pentru că trebuie să fiu „treaz”. Refuz si să mă gîndesc cum arăt, cum par, în timpul bătăliei. Mă întreb asupra eficientei si asupra sortilor de izbîndă, dar sînt constient că aceste lucruri nu sînt decît în mod secundar legate de meritele mele. Tot ce stiu e că trebuie să ne facem datoria: vetusti, căzuti, păcătosi, întepeniti si mîniosi cum sîntem, dar niciodată slugarnici, plîngăreti-lesinători. Si mie îmi place Pascal, dar nu neapărat cel care lesină (la urma urmelor, era foarte bolnav săracul), ci acela care a scris, pendulînd între sfichiuirea nemiloasă a adversarului (în Scrisorile provinciale)si credinta cea mai smerită si profundă din Apologia sa. Si dacă nu putem scrie, să traducem atunci: din antici si moderni, din paterice si conservatorii americani sau englezi, din apologetii ironici sau din cei gravi. Si dacă nu putem nici scrie, nici publica, să rămînem atunci lucizi. Să nu lesinăm. De murit au murit destui, ucisi de comunisti, iar de lesinat să lesine marxistii în zigzagurile lor dialectice de montagne russe. Dacă trebuie să biruim, vom birui. Dacă nu, nu-i nimic: ne-am făcut datoria si ne întoarcem acasă.

3. Viclenia istoriei

Cultura română de astăzi e plină de eseisti manciurieni: de oameni pe „pilot automat”. Acesti „formatori de opinie” cu un singur scop în viată îmi amintesc de un banc care circula printre studentii ieseni în anii ’80: „Cînd era tînăr, avea o singură cravată si mai multe idei; acum are mai multe cravate si o singură idee: să aibă cît mai multe cravate”. Văzîndu-i cît de bine îmbrăcati sînt, ce „asistente personale” au si ce masini conduc, nu pot să neg că multi dintre „formatorii de opinie” din România au multe cravate. Din păcate toate par a fi plătite cu pretul unei singure idei: anti-traditionalismul, fie că e vorba de traditia religioasă, fie de cea natională. Multi dintre propagandistii secularizării par niste oameni teleghidati care nu vor cîstiga bătălia decît cu pretul completei lor robotizări întru denunt. Sînt eficienti, dar cu cît sînt mai eficienti cu atît există mai putin, cu atît sînt mai putin, cu atît au mai putină autonomie morală. Din acest punct de vedere, completa lor victorie va coincide cu totala lor disparitie. În vreme ce noi, ceilalti, nu vrem victoria, ne multumim doar să existăm, vesnic fragila si pierzătoarea teză de care se sparg antitezele care înving dispărînd. Asta numesc eu „viclenia istoriei”.