Castitate pentru caritate

de Tamara Rajakariar, Mercator Net

Aţi auzit de Pete Lynagh? În 2013, de Anul Nou, acest băiat petrecăreţ a renunţat la sex pentru un an, după ce colegul lui de apartament a pariat că nu va reuși să facă asta. S-a folosit de această schimbare de viaţă şi ca să câștige bani în scop caritabil, pentru o fundaţie care combate sclavia sexuală cu minori în Cambodgia.

Acum, la începutul lui 2014, tânărul de 33 de ani simţea că a devenit mult mai bun – în ciuda aparenţelor.

Pentru mulţi ar putea părea ca o frumoasă poveste despre cum te mai poţi simţi bine, sau puţină inspiraţie pentru a începe altfel noul an. Dar poate că această poveste rezumă una din marile probleme cu care se confruntă societatea noastră: răspândirea sexului ocazional.

Iată o poveste despre cum sexul făcut în afara unei relaţii de iubire, văzut ca o distracţie, poate pune stăpânire peste viaţa noastră şi ne împiedică să ne realizăm adevăratul potenţial.

În primul rând, Pete folosea sexul pentru a compensa alte probleme emoţionale. O declara chiar el într-un interviu pentru ziarul Sydney Morning Herald: “Mă simţeam gol pe dinăuntru. Nu-mi plăcea de mine însumi. Mă simţeam bine numai când mă simţeam dorit… Nu este o atitudine bună. Este patetic, chiar trist, acum, când mă uit înapoi. Mă lăsam condus de ego. Câţi nu joacă acest joc pentru că se simt goi pe dinăuntru?”

Promiţându-şi să nu facă sex timp de un an, s-a putut confrunta cu această problemă.

În al doilea rând, opţiunea sa l-a făcut să se concentreze mai puţin asupra lui însuşi şi să fie mai atent la nevoile celorlalţi. În locul unei vieţi egoiste și singuratice, concentrată pe satisfacerea propriilor nevoi, a început să privească în jur și să realizeze că erau mulţi oameni nevoiași. E admirabil că a reuşit asta şi a câştigat mulţi bani  în scop caritabil cu micul lui pariu.

Şi-a schimbat şi perspectiva asupra relaţiilor – în bine:

“Acum văd o relaţie ca împărţirea vieţii cu cineva, pe când înainte o vedeam ca pe împărţirea patului cu cineva”. Dacă ne gândim că multă lume vede aşa lucrurile, e drăguţ să constatăm că a reuşit să treacă dincolo de legătura fizică dintr-o relaţie.

Şi când te gândeşti că 2013 ar fi putut fi pentru el încă un an de petreceri şi aventuri amoroase! Dar iată că a reuşit în schimb să salveze nişte copii din Cambodgia – şi să-şi schimbe viaţa pe deasupra! Cine ştie câţi ca Peter Lynagh cel vechi îşi irosesc în continuare viaţa în petreceri şi distracţii în loc să se caute pe ei înşişi şi să facă ceva bun pentru ceilalţi!

Preluat de pe Ştiri pentru viaţă

Traducere: Alexandra Pitirici

Te-ar mai putea interesa şi:

Castitatea: o problemă de securitate naţională?

Doar 6% din adolescentele care practică abstinenţa vor face vreodată avorturi

Sute de şcoli şi facultăţi participă la Ziua Castităţii, de Valentine’s Day, 14 februarie

Felul în care percepem sexualitatea influenţează modul nostru de a vedea viaţa / Mii de tineri îşi păstreazăfecioria până la căsătorie (2)

Garanţia unei familii împlinite / Mii de tineri își păstrează fecioria până la căsătorie (1)

Revista Cosmopolitan: „100% demodat” să aştepţi a doua întâlnire ca să faci sex

Monogamia nu este naturală… Este supranaturală

Arhimandritul Simeon Kraiopoulos: Ego-ul se împotriveşte vindecării sufletului! / Învăţături despre bine şi rău

Foto: Sergey Fandikov (OrthPhoto)

„Atât de încăpăţânat este omul! Nu vrea să deschidă… Deşi înţelege că se va izbăvi de iad şi va scăpa de acel chin, totuşi nu o face”.

Ego-ul se împotrivește vindecării sufletului!

Să vă relatez o întâmplare din anii copilăriei mele. Acasă aveam o cățea căreia i-a venit ceasul să nască. A născut undeva, departe de casă și eu m-am dus să văd unde a născut. M-am luat după ea și când am ajuns într-o pădurice am pierdut-o. Căutând-o, fără să-mi dau seama, m-am așezat în fața micuței grote în care născuse. Imediat ce a observat că sunt lângă cățelușii ei, m-a atacat. N-a mai știut că sunt stăpânul ei. Când s-a repezit să mă muște, am reușit să țip, mi-a recunoscut vocea și s-a dat înapoi. În clipa aceea critică, câinele nu se mai îngrijea doar de el, ci și de cățelușii lui. Așa se întâmplă și în noi. Vai de cel care are ca lucrare să scoată șarpele din gaura lui. Vai de cel căruia Dumnezeu i-a încredințat o asemenea lucrare, să spargă fortăreața numită EGO.

Va fi sfâșiat.

Va fi mușcat și sfâșiat, fiindcă fortăreața nu se predă ușor.

În funcție de cunoștințele și însușirile pe care le are cineva, va aduce argumente pentru a se convinge pe sine și pentru a se amăgi pe sine, firește, chiar și spre pieirea lui, spre nimicirea lui.

Așadar, când sosește acest ceas critic, oricâtă dispoziție ar avea cineva să asculte, nu va asculta. Puțini sunt aceia care, cu simplitate și cu lipsă de viclenie, pot spune: ,,Așa să fie, așa să fie” și înaintează spre sfințenie.

Mulți suferă și îi fac și pe alții să sufere. Dar după cum a spus apostolul Pavel: „Mulțumesc lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos”.

Da, prin Iisus Hristos, în cele din urmă, toate se vor rezolva, toate se vor rândui.

Unul din dușmanii de seamă ai nevoitorului pe calea mântuirii este EGO-ul, iubirea de sine. Este cea mai feroce luptă ce poate fi dusă. Aici găsește punct de sprijin diavolul și nișe prin care să poată pătrunde in inima omului. Diavolul este un duh spurcat care crește pe măsură ce noi îl hrănim, noi îi dăm „pâinea cea de toate zilele”, noi îl facem în stare să ne stăpânescă – și mai ales prin iubirea de sine.

Sufletul nostru este o fortăreață de necucerit

Delicatețea Harului și încăpățânarea noastră

În adânc, sufletul este o fortăreață de necucerit. Ajung până acolo haruri, tot felul de ajutoare, însă fortăreața rămâne necucerită, pentru că poarta nu se deschide pe dinăuntru. Și dacă nu se deschide pe dinăuntru, Harul lui Dumnezeu are delicatețea să nu o forțeze. Altfel, n-ar mai fi Har! Ar fi altceva. Ar fi energie demonică.

Harul are delicatețea, finețea să nu forțeze porți, ci să aştepte, să facă prezența. Așteaptă ca poarta să se deschidă pe dinăuntru. Iar cheia o are cel care se află înăuntru.Posibilitatea să deschidă poarta pe dinăuntru o are numai omul, care se încăpățânează și o ține închisă. Îi este teamă să o deschidă, deși știe că afară este Harul lui Dumnezeu care așteaptă, deși știe că afară este Însuși Hristos care așteaptă, este cerul care așteaptă, este Împărăția lui Dumnezeu care așteaptă, este mântuirea lui!

Atât de încăpățânat este omul! Nu vrea să deschidă. Sărmane sunt aceste suflete! Și sunt multe care fac așa. Veșnic – pomenitul Aspiotis spune despre tipul melancolic, despre cineva care are o formă gravă de melancolie, spune că melancolicul simte că trăiește în iad și înțelege că dacă vrea să iasă din iad, va intra într-o nouă stare. Deși înțelege că se va izbăvi de iad și va scăpa de acel chin, totuși nu o face. (…)

Lasă-te liber în mâinile lui Dumnezeu

Starea patologică are o mare forță și de aceea oamenii sunt chinuiți. Oamenii bolnavi se chinuiesc. După părerea mea răul acesta nu este nevindecabil. Deși pare așa, nu este. Cineva ar putea să conștientizeze foarte bine împotrivirea și să spună: ,,A! Deci așa stau lucrurile?” și să nu-i dea importanță. Cum au făcut nemții. N-au mers de-a dreptul în Franța. Dacă ar fi mers de-a dreptul, ar fi murit mulți. Au cucerit Belgia și de acolo au mers în Franța.

Uneori este nevoie ca omul să nu meargă împotriva curentului. Acum vorbesc despre oamenii bolnavi, dar și în general. Omul poate să vadă ca ființă rațională, că acest lucru este împotriva lui Dumnezeu. Să vadă și să recunoască. Nu poate înlătura, dar poate vedea, poate recunoaște și spune către Dumnezeu: „Doamne, fă Tu cum este mai bine. Cât despre mine…!” și să meargă mai departe. Astfel, sufletul se va izbăvi și se va lăsa în mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu știe cum să iconomisească.

De aceea, cred că bolnavii care pot avea dispoziția să facă așa, desigur, ajutați și sprijiniți de cineva, se izbăvesc. Nu numai că scapă, dar își dau seama cât de cumplită, cât de amară este închiderea în iad. Devin mai însetați de Dumnezeu. Îl iubesc pe Dumnezeu și mai mult.

Iar când se vor îndulci puțin de Dumnezeu, nu-i va putea întoarce înapoi nimeni, cu nici un chip.

Stările bonăvicioase sunt o extremă, sunt realități intense care-l ajută pe om să vadă realitatea. Fiecare om este așa în adâncul sufletului său. Crede că nu i se dă atenție, că este nedeptățit și face precum copilul încăpățânat care stă într-un colț și plânge.

De ce plângi? De ce te vaiți? Lasă-ți sinele liber în mâinile lui Dumnezeu.

Dar acest „lasă-ți sinele tău” este moarte.

Ce înseamnă moartea?

Înseamnă să te lepezi de sinele tău, să nu mai păstrezi nimic.

Este singurul lucru bun pe care-l are de făcut orice om supus căderii.

Oricine se trage din Adam este supus căderii.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu, temnita mea, Editura Bizantină, 2009)

 

Sursă: Psihoterapia Ortodoxă