Predica la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci - Mitropolitul Antonie Plămădeală

Evanghelia

Ioan 3, 13-17

Zis-a Domnul: nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel care s-a pogorât din cer, Fiul Omului, care este în cer. Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său Unul-Născut, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să osândească lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El.

Mitropolitul Antonie Plămădeală - Predica la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

Textul asupra căruia ne vom opri în cele ce urmează e foarte scurt. Aşa e rânduit în tipicul acestei duminici. Numai cinci ver­sete. Meditând asupra lor şi dându-mi seama că ele sunt cam teoretice, destul de abstracte, presupunând oarecare cunoştinţe teolo­gice spre a fi înţelese, m-am dus la cărţile câtorva predicatori mari ca să aflu de la dânşii cum le-au tâlcuit.

Unii au vorbit despre iubire, alţii despre răscumpărare, alţii despre suferinţă, sau despre jertfă. Şi despre acestea trebuie să ştie creştinii foarte multe lucruri. Dar când se citeşte în biserică un text ca acesta, parcă ai vrea să auzi ceva despre el, că doar nu e în limbă străină şi nici rostit şi scris pentru alţii. Chiar dacă e mai greu de înţeles. Sau tocmai pentru că e mai greu de înţeles.

Iată textul: „Nimeni nu s-a suit în cer decât numai Cel ce s-a pogorât din cer, Fiul Omului Care este din cer. Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului. Ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Unul născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El” (Ioan 3, 13-17).

Într-adevăr, textul e ceea ce s-ar putea numi un text doctrinar. Adică de învăţătură de credinţă: despre Dumnezeu, despre întru­parea Fiului şi rostul ei în iconomia mântuirii şi bineînţeles, despre felul cum oamenii îşi pot însuşi roadele întrupării Domnului. Asemenea lucruri se învaţă la şcolile teologice. Dar nu sunt totuşi chiar atât de grele pe cât par. Ce-ar fi ca noi să încercăm să ne adresăm chiar acestor patru versete şi să încercăm să le pri­cepem împreună.

Pentru ca să le percepem, primul lucru pe care trebuie să-l facem, e să le punem în context. Adică să le fixăm exact momentul şi locul în care au fost rostite, să vedem cui au fost adresate şi de ce.

Ne aflăm într-un moment în care Mântuitorul, fiind în Ierusalim, primeşte seara târziu o vizită. O vizită neaşteptată. O vizita care, fără îndoială, L-a surprins. Întâi fiindcă I se făcea oarecum pe ascuns. Era ca o audienţă secretă a unui fariseu, la Dumnezeu!

Pe faţă se ştie ce spuneau. Va fi fost interesat şi Iisus ce poate spune unul ca acesta în taină! Cel care venea n-a vrut să fie văzut de nimeni că vine să-L viziteze pe acest profet contestat de oficia­lităţile religioase, ştiut ca urmărit. De aceea a şi venit pe ascuns, noaptea.

Cine era acesta şi de ce se ferea? Avea motive să se ferească? Avea şi încă din belşug. Fapta lui era o faptă de îndrăzneală şi curaj. Fiindcă era unul din mai marii templului, dintre cărturari şi farisei, adică unul din ceata celor aleşi, cu mare trecere în popor şi cu autoritate, pentru ca cei ca el erau consideraţi a fi cei mai fideli observatori ai Legii, evlavioşii învăţaţi.

Când auzim de „cărturari şi farisei”, aşa trebuie să-i înţelegem. Numai mai târziu Mântuitorul i-a descoperit a fi for­malişti, vicleni şi superficiali din punct de vedere al evlaviei, denunţându-i ca înşelători, ceea ce de altfel făcuse şi Ioan Botezătorul. Erau unii cărturari, adică învăţaţi, teoreticieni, exegeţi, dintre cei care în interpretările lor, „strecurau ţânţarul şi înghiţeau cămila”, adică se opreau la nimicuri şi pierdeau din vedere esenţialul, iar alţii erau farisei, adică oameni pioşi, evlaviosi, dar care făceau totul la vedere, ceea ce i-a şi descoperit a fi făţarnici. De unde şi numele li s-a transformat în simbol al făţăr­niciei, pentru totdeauna şi în toate limbile.

Fiind însă cărturari, nu înseamnă că nu puteau fi în acelaşi timp şi farisei. Nu era însă neapărat necesar. Mântuitorul ni-i prezintă ca pe două categorii de reprezentanţi ai vieţii religioase din vremea Sa.

Acesta de care vorbim acum era dintre cei pioşi, religioşi, era fariseu. Şi probabil chiar cu mare vază. Să ni-l închipuim a fi fost un bătrân venerabil, cu barbă, un bătrân cuminte şi înţelept, cum ar trebui să fie toţi bătrânii. A venit la Mântuitorul să-I pună câteva întrebări.

Spre deosebire însă de alţii care veneau cu gânduri rele, să-L ispitească, să-L prindă în cuvânt, acesta - de aceea cred că era înţelept şi cuminte - acesta n-a venit cu gând de ispită. Era o rară excepţie. N-a venit să-L pună în încurcătură cu vreo întrebare. N-a venit să-L prindă în cuvânt şi după aceea să alerge la mai marii cetăţii şi să-L denunţe, cum au făcut alţii. Nu. El a venit cu gând foarte curat, ca să afle răspuns la cel puţin o întrebare.

Mai întâi a făcut o, declaraţie: „Rabi, ştim că eşti învăţător venit de la Dumnezeu!”. Iată o declaraţie foarte importantă din partea unui mai mare al templului. Iisus trebuia să fi fost foarte mirat de o asemenea introducere. Desigur, putea fi şi o declaraţie de circumstanţă, o „captatio benevolentiae”, deci se impunea atenţie, dar bătrânul părea mai degrabă sincer decât şiret. Şi înţelept. Şi-a dezvăluit şi numele: Nicodim, deşi s-ar fi putut teme s-o facă. Aceasta denotă încrederea desăvârşită pe care o avea în Iisus. Îşi va fi dat seama că ar putea fi bănuit că a venit să-I întindă o capcană, de aceea a ţinut să-şi motiveze de îndată afirmaţia şi sinceritatea de care era sigur că Iisus s-ar fi putut îndoi: „Căci astfel de semne ca cele pe care le faci Tu, nimeni nu le poate face, de n-ar fi Dumnezeu cu Dânsul”.

Iată o declaraţie frumoasă, o declaraţie pozitivă, o declaraţie de apreciere a învăţăturilor, a minunilor, a semnelor cu care îşi însoţea Mântuitorul învăţăturile, care, fără îndoială, pe Mântuitorul îl va fi măgulit. Îi va fi plăcut acest bătrân. De aceea a şi acceptat să stea de vorbă cu el şi să-i răspundă la întrebări, să-i dezvăluie nişte lucruri de taină. E de presupus că vor fi discutat mai mult, dar Mântuitorul - după cum ne relatează Sfântul Evanghelist Ioan în Evanghelia sa - i-a spus dintr-o dată aceste cuvinte: „Adevărul adevărat îţi spun: de nu se va naşte cineva din nou, nu va putea vedea împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan, 3, 3).

Când a auzit bătrânul Nicodim acel cuvânt, a rămas cam încur­cat, perplex. N-a înţeles cuvântul şi i-a întors Mântuitorului între­barea: „Cum poate un om să se nască, bătrân fiind? Poate el oare a doua oară să intre în pântecele maicii sale şi să se nască din nou?”.

Întrebarea lui a fost corectă. Trebuie să recunoaştem că mulţi dintre noi, dacă am fi fost în locul lui, probabil am fi întors Mântuitorului aceeaşi întrebare. „Cum să mă nasc din nou? Noi ştim că naşterea se petrece o singură dată”.

Nicodim gândea cu instrumentele gândirii obişnuite, orizon­tale. Am putea numi logica lui logică nicodimică, o logică a ime­diatului terestru, simplu. El nu-şi dădea încă seama că aceeaşi limbă poate spune lucruri diferite, despre lumi diferite. Genul aces­ta de vorbire, în metafore şi analogii, era practicat şi în textele Vechiului Testament, dar Cel care îl întrebuinţează frecvent şi întot­deauna surprinzător, este îndeosebi Iisus. Nici apostolii nu s-au obişnuit uşor cu el. Exemple de oprire la sensul imediat, terestru, avem multe. Apa cea vie, din vorbirea cu samarineanca e numai unul din exemplele cele mai concludente de logică nicodimică.

Mântuitorul insistă însă. Nu-l lămureşte prea deschis, dar insistă cu câteva completări: „Adevărul adevărat îţi spun: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu”. Nu ştim în ce măsură a înţeles Nicodim această explicaţie. Probabil n-a înţeles-o prea bine. Probabil nici noi, astăzi, n-am înţelege-o prea bine, dacă nu ni s-ar tâlcui.

Mântuitorul şi-a dat seama că Nicodim n-a pătruns în sensul cuvintelor Sale. A continuat: „Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus. Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul. A răspuns Nicodim şi I-a zis: Cum pot să fie aces­tea? Iisus a răspuns şi i-a zis: Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti acestea? Adevărat, adevărat zic ţie, că noi ceea ce ştim vorbim şi ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nu o primiţi. Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede de vă vom spune cele cereşti?” (Ioan 3, 6-12).

După aceste cuvinte au urmat cele cinci versete din Evanghelia de azi. Să ni le reamintim: „Şi nimeni nu s-a mai suit în cer, decât Cel ce s-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El, lumea” (Ioan 3, 13-17).

Să ne oprim puţin la „naşterea din nou”, din apă şi din Duh. E vorba, fără îndoială, de naşterea prin botez, de naşterea la creştinism. Naşterea din apă este simbol al curăţirii. Cu apa ne spălăm necurăţenia din afară, cea materială. E de înţeles deci de ce apa poate deveni un simbol şi al curăţirii spirituale. Curăţirea spiri­tuală este o curăţire prin Duhul Sfânt. Ea înseamnă naşterea din nou a sufletului.

De aceea noi, ortodocşii, facem Botezul cu apă, dar îndată administrăm pruncului Taina Mirungerii. Facem aceasta în cadrul aceleiaşi ceremonii, pentru că prin Taina Mirungerii transmitem noului botezat harul Sfântului Duh adică încreştinăm puterile lui sufleteşti şi îl facem apt pentru primirea lui Hristos, pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu, de aceea abia acum i se poate adminis­tra Taina Sfintei Împărtăşanii. Acum înţelegem de ce Iisus i-a spus lui Nicodim: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu”. Aceasta este „naşterea de sus”. Prin aceasta, noul născut este imediat inclus în trupul lui Hristos. A devenit creştin deplin.

Aceasta este „naşterea din nou”, din apă şi din Duh, pe care n-a înţeles-o la început Nicodim. Cel care se naşte din trup este pământesc. Cel botezat a intrat în familia cerească. A intrat în rân­dul celor care se află sub grija, conducerea, povaţa, supravegherea şi ajutorul lui Dumnezeu.

De aceea în poporul nostru există cre­dinţa că pruncii trebuie neapărat botezaţi şi cât mai repede, ca să nu stai prea mult cu „păgânul” în casă! De îndată ce l-ai botezat, totul intră în ordine şi în rânduială. Botezul este ieşirea de sub vechiul blestem biblic de după păcatul strămoşilor Adam şi Eva. Este reintrarea în graţiile lui Dumnezeu. Aceasta este de fapt intrarea în Har, în Duh, îndumnezeirea, pentru că Duhul Sfânt e a treia persoană a Sfintei Treimi.

A fi om nou înseamnă însă şi a intra sub regimul poruncilor. Tânărul bogat, ca să intre în împărăţie, Mântuitorul i-a cerut să păzească poruncile. Şi care sunt? Să cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii desfrânat şi toate celelalte pe care le-a primit Moise de la Dumnezeu pe muntele Horebului şi le-a notat pe două table de piatră (Deut. 5, 1-21).

Intrarea în creştinism acordă drepturi, dar impune şi datorii şi în primul rând, datoria de a te plasa într-o ordine nouă de gândire şi de orientare şi într-o ordine nouă de făptuire.

În conversaţia cu Nicodim, Mântuitorul îi spune la un moment dat: „Adevărul, adevărat îţi grăiesc, că ceea ce ştim spunem şi mărturisim ceea ce am văzut”. Oare de ce-i spune Mântuitorul cuvintele acestea? Pentru că Mântuitorul vrea să-l încredinţeze că-i vorbeşte ca unul care ştie ce spune, că nu este un oarecine care improvizează nişte răspunsuri la întâmplare, ci că are calitatea de a-i răspunde. Este venit de sus. Ceea ce spune, de acolo ştie, ca Unul care „a văzut” ceea ce afirmă.

A văzut idei? Într-un fel da. A văzut ideea ideilor, pe Dumnezeu. De la El ştie ce ştie. Într-un fel, am zice noi cu cuvin­tele noastre de astăzi: Mântuitorul se legitimează în faţa lui Nicodim. Ca şi când i-ar arăta o carte de identitate: Uite cine sunt! Sunt unul din aceia care au văzut ceea ce-ţi spune. De aceea con­tinuă conversaţia cu care începe textul celor cinci versete pe care ne-am propus să ni le tâlcuim, cu: „Nimenea nu s-a suit în cer, decât numai Cel care s-a pogorât din cer”. Şi precizează: „Fiul Omului care este în cer!”. Cu alte cuvinte, continuă să-şi prezinte datele biografice şi mai pe larg, în vederea stabilirii precise a iden­tităţii Sale, spre a-şi legitima cuvintele, ca venind de la Dumnezeu, de aceea arată că „S-a pogorât din cer”.

Extraordinară mărturisire. Încărcată pe măsura capacităţii de judecată logică a interlocutorului. Cine ar putea vorbi despre lucruri din cer, cu autoritate, decât Cel ce s-a pogorât din cer? Şi nimeni altul nu s-a pogorât din cer. Iisus i-a dezvăluit deci întru­parea Sa. Şi şi-a motivat intenţiile care, uneori, au putut părea oamenilor Legii ca fiind în contradicţie cu Legea. Dar El arăta că are dreptul să procedeze la astfel de modificări.

Acum vom înţelege de ce aceste cuvinte, aşa cum sunt rân­duite ca lectură biblică astăzi, ni s-au părut la început fără legătură şi fără sens. Ele erau continuarea unei convorbiri cu Nicodim, în momentul în care Mântuitorul îşi legitima dreptul de a învăţa chiar altfel decât Legea, deşi nu desfiinţa Legea. O completa cu înţelegeri noi, mai adevărate, mai largi.

Nicodim trebuia să priceapă că stătea de vorbă cu o autoritate afară de care alta mai mare nu era. Cu Dumnezeu. Descoperirea era pentru Nicodim uluitoare. Nici n-a mai replicat. Doar a ascultat.

Gândurile lui erau însă împărţite. Crescut în Legea lui Moise, cum putea el accepta o nouă autoritate, ultimă, care să-l corecteze pe Moise? Era Acesta de la Dumnezeu, dar şi Moise primise Legea, tot de la Dumnezeu!

Iisus i-a citit gândurile. Trebuia să-l scoată din încurcătură. Trebuia să lege, în mintea lui Nicodim, tot ceea ce îi spusese, cu ceea ce-i spusese Moise. Trebuia să-i dea cheia împăcării celor două autorităţi: a lui Moise, care era de mult garantată şi a Sa, care trebuia demonstrată. De aceea mai departe se va referi la Moise.

Fără această explicaţie, referirea lui la Moise, din cel de al doilea verset al Evangheliei de azi, pare într-adevăr fără nici o legă­tură logică în context. Acum ştim de ce s-a referit la Moise. Nicodim avea nevoie de această referire. E drept că Mântuitorul îi va vorbi din nou printr-o alegorie, ca şi cea cu „naşterea din nou”, cam supraestimând capacitatea lui de a înţelege alegoriile, dar era obligat să le înţeleagă, dacă se angaja în astfel de discuţii.

I-a spus: „Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa tre­buie să se înalţe şi Fiul Omului”. Ce va fi vrut să zică cu aceasta? Sunt convins că toţi vă întrebaţi acum: ce mai înseamnă şi aceasta? Ce legătură are aici Moise şi şarpele, cu faptul că Iisus era din cer şi că Nicodim trebuia să se nască din nou?

Să ne amintim: vorbea cu Nicodim. Vorbea cu un cunoscător al Vechiului Testament. Trebuia, prin urmare, să-i vorbească pe limba pe care o înţelegea el foarte bine. I-a adus deci aminte de un episod din Vechiul Testament. L-a atras pe terenul său. Pe când se retrăgea din Egipt, prin pustie, cu poporul evreiesc pe care-l scosese din robie, la un moment dat Moise a confecţionat un şarpe din aramă.

De ce l-a înălţat? Să ne ducem direct la text: „De la muntele Hor au apucat pe calea Mării Roşii, ca să ocolească pământul lui Edom, dar pe cale s-a împuţinat poporul cu duhul. Şi grăia poporul împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise, zicând: La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustiu, că aici nu-i nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană netrebnică. Atunci a trimis Domnul asupra poporului şerpi veninoşi, care muşcau poporul şi a murit mulţime de popor din fiii lui Israel. A venit deci poporul la Moise şi a zis: Am greşit grăind împotriva Domnului şi împotriva ta; roagă-te Domnului, ca să depărteze şerpii de la noi. Şi s-a rugat Moise Domnului pentru popor. Iar Domnul a zis către Moise: Fă-ţi un şarpe de aramă şi-i pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat, care se va uita la el, va trăi. Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp; şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia” (Numeri 21, 1-9).

Nicodim îşi va fi amintit şi el de această istorie din vremea lui Moise. Dar cum trebuia să înţeleagă cuvintele lui Iisus: „Aşa tre­buie să se înalţe şi Fiul Omului?”. Şi de ce să se înalţe? Unde era legătura cu şarpele lui Moise? Nicodim a fost pus la grea încercare. Tânărul Prooroc îl întrecea în tâlcuirea Legii. Era de la Dumnezeu. Aceasta crezuse şi înainte. Acum aflase şi din gura Lui: „că vine de Sus”. Dar care era legătura cu Moise şi cu şarpele? Şi de ce tre­buia să se înalţe?

Să încercăm să-i răspundem noi. De ce se înalţă ceva? Ca să fie văzut din toate părţile. De aceea a înălţat şi Moise şarpele, ca să-l vadă toţi din toate părţile şi să nu moară. Tot aşa, cum a fost înălţat şarpele, trebuia să se înalţe şi Fiul Omului. Şi cu acelaşi scop. Căci i-a spus în continuare lui Nicodim: „Fiul omului trebuie să se înalţe, „ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 15). Dumnezeu prin Moise dădea viaţa pămân­tească, prin şarpele lui; Iisus înălţat va da „viaţa veşnică”.

Dificilă convorbire, va fi zis Nicodim. Tânărul Rabbi mută mereu vorba de pe un plan pe altul. Eu am crezut întâi că vorbea cam în dodii, despre o absurdă naştere din nou şi El vorbea despre o naştere în Duh, spirituală. Asta am înţeles-o până la urmă. Dar acum din nou o schimbă. Îmi vorbeşte de Moise care vindeca de muşcătură de şarpe prin şarpele lui de aramă, dar El se gândeşte la altceva. Se compară cu şarpele de aramă, care să fie ridicat ca şi acela, dar oferă „viaţă veşnică”. Dar cui? Unde sunt cei muşcaţi de şarpe? Şi despre ce fel de şarpe vorbeşte El? Nu de şarpe vorbeşte de altfel, ci de „Fiul Omului”. De Sine? El se numeşte pe Sine „Fiul Omului”, dar deşi e om, zice că e „pogorât din cer”!

Nicodim va fi fost şi mai încurcat, când a auzit în continuare cum tâlcuieşte Iisus pe „Fiul Omului”: „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Unul născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El” (Ioan 3, 16-17).

Nu-i era uşor lui Nicodim să se descurce. Ba chiar, ultimele cuvinte îl încurcau de tot. Acum i se vorbea de „Fiul lui Dumnezeu”. Mintea lui se oprea. Înţelegea că era vorba de o analo­gie cu vindecările prin şarpele de aramă, dar despre ce vindecare vorbea tânărul Rabbi, nu înţelegea.

Vom vedea însă că, în logica discursului lui Iisus, totul se lega de minune. Suntem şi prin aceasta, în inima teologiei întrupării şi a răscumpărării. Mântuitorul îşi desfăşura procesul proclamării sensului întrupării Sale, punea bazele teologiei în ceea ce are ea mai profund până astăzi. Fără aceasta n-am înţelege de ce a venit Iisus, de ce a coborât Dumnezeu pe pământ.

Nicodim nu va fi înţeles pe loc. În sistemul teologiei pe care o ştia el, nu intrau încă astfel de concepte ca „Fiul lui Dumnezeu”, „Întrupare” şi „Viaţă veşnică”.

Noi ştim însă acum ce a vrut să-i transmită Iisus. Lui Nicodim şi nouă. Pentru că Mântuitorul, prin analogia cu şarpele de aramă, a introdus în discuţie o profeţie despre Sine. Şarpele de aramă era încolăcit la vârf şi avea formă de cruce. Aşa, pe o Cruce va fi răstignit Fiul Omului, la care toţi vor fi chemaţi să privească şi aşa cum aceia, pe vremea lui Moise, se vindecau de muşcătura şarpelui, aşa şi cei care vor privi la Iisus răstignit şi vor crede în El vor căpăta iertare de păcate, se vor mântui şi vor dobândi viaţa veşnică. De aceea a zis că: „Tot Cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

Prin urmare, aceasta este concluzia: În momentul în care Fiul Omului, Iisus Hristos, va fi răstignit pe cruce, la crucea aceasta tre­buie să privească toţi, pentru că ea este mijlocul prin care toţi vor fi răscumpăraţi, toţi se vor putea vindeca de păcate. Toţi? Da: toţi „cei care vor crede”. Cei care vor crede ce? Că El este Fiul lui Dumnezeu şi îşi vor însuşi jertfa Lui. Deci numai aceia, deşi El se va lăsa răstignit pentru păcatele tuturor oamenilor, ca să-i răs­cumpere astfel de la cel în mrejele căruia căzuseră. Şarpele lui Moise din pustie a fost prefigurarea crucii Răstignirii şi a izbăvirii prin ea.

Şi în cazul şarpelui lui Moise, se vindecau numai cei care îl vedeau, dar toţi puteau să-l vadă, dacă îşi ridicau privirile la el. Şi Iisus a murit pentru toţi, dar numai cei care vor crede vor beneficia de jertfa Lui.

Evanghelistul nu ne mai spune cât a înţeles Nicodim din con­vorbire. Dar nu ne spune nici că a plecat de la Iisus nelămurit. Tradiţia îl aminteşte printre prietenii lui Iisus.

Dar cu cei care nu vor crede, ce se va întâmpla? Interesant este felul cum Mântuitorul îi spune lui Nicodim şi acest lucru, ca şi cum i-ar fi ghicit o întrebare. Nu spune că vor fi pedepsiţi, ci spune sim­plu: „Iar cei ce nu vor crede, iată-i judecaţi pentru că n-au crezut”.

Deci cel care nu crede, prin însuşi faptul că nu crede, se judecă pe sine. Se autojudecă. Cel care nu e înăuntru, ci stă în afară, acela nu ştie ce se întâmplă înăuntru. Dacă nu crede şi rămâne afară, rămâne cu ceea ce se vede afară. Dacă intră înăuntru, dacă va crede, atunci află ce se petrece înăuntru. Dacă nu crede, rămâne afară. S-a judecat prin însuşi faptul că a rămas afară. Cât îşi oferă, atâta are. Ridică ochii? Vede crucea şi se mântuieşte. Nu-i ridică? Moare precum iudeii din pustie, care nu se uitau la şarpele de aramă.

Aici e vorba şi de o moarte spirituală, desigur, a celor care, în păcat, nu ridică ochii spre Dumnezeu. Dacă lumina este înăuntru şi el rămâne afara, unde nu este lumină, stă în întuneric. Fiecare îşi alege locul unde se plasează. Este foarte plastică şi delicată această modalitate a lui Iisus, de a explica ce se va întâmpla cu cei care nu vor crede.

Cei care vor crede, aceia vor moşteni împărăţia cerurilor. Acum, cele cinci versete ni se par mult mai limpezi şi nu va mai trece nimeni peste ceva greu de priceput, ca peste ceva ce trebuie lăsat numai pe seama teologilor. Mântuitorul n-a vorbit numai pentru teologi.

Mai rămâne desigur o mică problemă, pe care n-aş vrea s-o colim, oricât de grea ne-ar părea. Îi lasă Dumnezeu afară pe unii? Ne de ajuns credinţa ca să fii mântuit? Nu s-a jertfit pentru toţi? Problema aceasta a divizat la un moment dat trupul creştinismului şi prin sectele de azi, mai continuă să-l divizeze. Protestanţii au pus că trebuie să înţelegem că Mântuitorul s-a jertfit pentru toţi cei are vor crede. Ei au stabilit astfel principiul „sola fidae”. Mântuire numai prin credinţă. Şi noi ortodocşii spunem că e nevoie de credinţă. Dar credinţa înseamnă şi faptele credinţei. „Credinţa fără fapte este moartă”, spune Sfântul Iacob.

Mântuitorul în cuvântul despre Judecata de Apoi vorbeşte numai de fapte (Matei 25). Înseamnă oare că nu este nevoie de credinţă? Nu. Mântuitorul nu şi-a expus învăţătura dintr-o dată, toată, ci în etape succesive, după auditor şi împrejurări, ca şi cum ar fi expus-o pe capitole. Ea trebuie deci citită şi înţeleasă în întregime. Trebuie citită nu o singură lecţie, ci toată cartea.

Altfel ne rătăcim. Şi de fapt de aici vin toate rătăcirile. Din neştiinţa unora de a citi Scripturile. Ademenitorii la învăţături noi, apăsând numai pe credinţă, vând mântuire ieftină. Şi se găsesc desigur cumpărători naivi. Plătesc arama drept aur. Se înşeală pe ei înşişi. Chiar marele teolog protestant D. Bonhoeffer vorbeşte critic despre această mântuire ieftină, pe care unii cred că o capătă numai prin credinţă.

Mântuitorul a accentuat întotdeauna pe fapte.

O veche legendă ilustrează foarte bine acest adevăr. Povesteşte despre cei Trei Magi care, îndrumaţi de stea, au călătorit în prezilele Naşterii Domnului spre Betleem.

Se zice că ar fi existat şi al patrulea Mag, numit Artaban. S-a înţeles cu cei trei să se întâlnească într-un anumit loc din Babilon, înainte de a porni spre Betleem. Şi-a vândut toate bunurile şi a cumpărat trei pietre scumpe, un safir, un rubim şi o perlă, ca să le dăruiască Noului născut. Plecând spre locul de întâlnire, a văzut un om rănit. Nu-l cunoştea, dar i s-a făcut milă de el. Ca să-l poată interna într-un spital a trebuit să-şi vândă safirul. A făcut-o fără ezitare, fiindcă era un om milos. Din cauză că s-a ocupat de omul acela, când s-a dus la locul de întâlnire cu cei Trei Magi, nu i-a mai găsit. Plecaseră. A plecat singur spre Betleem. Când a ajuns acolo, cineva i-a spus că cei Trei Magi fuseseră dar şi plecaseră. Nici pe Prunc nu L-a mai găsit. I s-a spus că ple­case în Egipt împreună cu familia. „Trebuia să nu întârzii” şi-a zis el dezamăgit. „Trebuia să mă închin Noului Rege. Voi pleca să-L văd în Egipt”. Tocmai în acest timp soldaţii lui Irod, executându-i poruncile, ucideau pruncii. O femeie se lupta cu un soldat să-şi salveze copilul. „Stai, strigă Artaban, îţi dau rubinul acesta dacă laşi copilul să trăiască”. Soldatul fu ispitit de piatra scumpă, o luă şi plecă. Copilul a fost salvat.

Artaban plecă spre Egipt. Îl căută pe Iisus ani de zile. Nimeni nu-i putea da informaţii exacte. Îl purtau dintr-un loc într-altul. Abia peste 33 de ani ajunse din nou în Ierusalim. Aici auzi că un aşa-numit Rege al lui Israel fusese răstignit chiar în ziua aceea. Îşi dădu seama că era chiar Acela pe care îl căuta el. Se hotăra să meargă pe Golgota să-I prezinte ceea ce îi mai rămăsese: perla.

Dar pe drumul către Golgota fu oprit de o scenă crâncenă: o tânără fată nu putea scăpa din mâinile a doi soldaţi romani care o brutalizau. Compătimind-o, le oferi soldaţilor perla ca s-o lase în pace. O luară. Spre după-amiază, ajunse în faţa crucii pe care era răstignit Iisus, care agoniza.

- „Am fost flămând şi Mi-ai dat să mănânc; Am fost însetat şi Mi-ai dat să beau; Am fost străin şi M-ai primit; Am fost gol şi M-ai îmbrăcat; Am fost bolnav şi în închisoare şi M-ai vizitat!”, auzi din gura lui Iisus.

- „Nu-i adevărat”, protestă Artaban. „Când te-am văzut flămând şi Ţi-am dat să mănânci, sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Când Te-am văzut străin şi Te-am primit, gol şi Te-am îmbrăcat, bolnav şi în închisoare şi Te-am vizitat? De treizeci de ani Te caut şi nu Te-am găsit şi nu Te-am slujii, Doamne!”.

De pe cruce auzi vocea lui Iisus: „Ştiu totul. Întrucât ai făcut acestea unora din fraţii mei, Mie mi-ai făcut. Darurile Tale au ajuns la Mine!”.

Artaban a fost fericit. De pe cruce, Mântuitorul i-a repetat cuvintele Judecăţii din urmă, clasându-l printre cei mântuiţi, pentru faptele bune pe care le făcuse celor în suferinţă şi în nevoie de ajutor.

Minunată lecţie! Sublimă parabolă!

Mântuitorul s-a jertfit pentru toţi. Jertfa şi răscumpărarea Sa e universală. Numai că trebuie acceptată şi acceptând-o prin credinţă, credinţa trebuie arătată prin fapte. Nici credinţă fără fapte, nici fapte fără credinţă. Sfântul Ambrozie spunea: „Credinţa este aceea care dă valoare milei. Fără credinţă îndrumarea este goală, lipsită de substanţă. Credinţa împrumută tuturor virtuţilor temelia lor cea trainică” (Despre Psalmi).

S-ar putea obiecta: de ce să nu fie bune, faptele bune săvârşite fără credinţă? Sunt bune. Dar nu intră în sistemul mântuirii. E ca şi cum ai face o lucrare bună pentru un concurs, dar n-o prezinţi la concurs.

Lucrarea e bună, dar nu ia premiul. Şi nefiind izvorâte din credinţă, faptele bune nu pot avea „substanţă” şi „trăinicie”, cum zice Sfântul Ambrozie. Sunt întâmplătoare. Dar să zicem că n-ar fi întâmplătoare, ci ar fi sistematice şi permanente. Dacă ar fi aşa, cel în cauză ar trebui să aibă o busolă pe care n-o arată, dar o foloseşte!

Răspunsul nostru e desigur un răspuns omenesc. Nu ştim cum judecă Dumnezeu astfel de situaţii. Un lucru poate fi însă aproape sigur: dacă punem în cumpănă fapta bună făcută fără credinţă, cu credinţa care crede că e de ajuns fără fapte bune, e preferabilă fapta bună. O va judeca Dumnezeu şi n-o poate judeca rău. Cel care crede că o face fără credinţă, fără să ştie o face din credinţa în bine şi acest Bine este Dumnezeu.

Cel care zice că are credinţă („Doamne! Doamne!”), dar ţine mâna în buzunar, nu va avea cu ce deschide uşa Împărăţiei Cerurilor. Idealul rămâne totuşi cel sigur: credinţă şi fapte bune. Credinţa urmată de fapte bune. Fapte bune izvorâte din credinţă. Drept aceea, să luăm aminte! Amin.

(cuvânt rostit în catedrala din Sibiu, în anul 1984)

Sursa: Doxologia

Crezul unui actor creștin / Școala de Duminică

de Augustin Păunoiu

 

Un actor reprezintă o lume. Pentru că adună în sine atât trăirile lui proprii, ca individ, cât și ale personajelor pe care le interpretează. Iar acestea nu sunt puține. În peisajul teatrului românesc, Tomi Cristin este o figură aparte. Actor și profesor de actorie, licențiat și al Facultății de Teologie Ortodoxă din București, transmite emoții la fiecare apariție pe scenă. Comunicarea valorilor autentice în spectacolele jucate reprezintă pentru Tomi Cristin crezul cel mai puternic al vieții sale. „Un spectacol este valoros dacă te gândești la el după ce ai ieșit din sală”, afirmă actorul. Interviul acordat ne descoperă câteva din tainele artei teatrale.

Domnule profesor, cum considerați actoria, un har de la Dumnezeu sau o meserie? De ce?

Toate sunt de la Dumnezeu, până la urmă. Actoria poate fi considerată și un har de la Dumnezeu, poate fi socotită și o meserie. Actoria poate fi considerată orice, pentru că sunt momente în care actorul de pe scenă transmite anumite lucruri care pentru spectatori par extraordinare și despre care cei ce-l privesc cred că un om obișnuit nu le-ar putea face. Atunci putem să spunem că e vorba de un har. Actoria este o meserie de vocație, ca și preoția. Doar că sunt la extreme. În al doilea rând, actoria poate fi o meserie pentru că în mod rațional poți să construiești ceea ce oamenii doresc să vadă. Adică este posibil să te dăruiești acestei meserii trup și suflet, acestui mod de a construi o poveste, o ficțiune, în fața oamenilor care doresc să vadă asta. Până la urmă, ce este teatrul? Teatrul este o metamorfoză care se întâmplă în mintea unor oameni într-un timp dat, dacă există trei ingrediente: actorul, dramaturgul, care scrie cuvintele actorului, pentru că el nu vorbește de la sine, ci vorbește cu cuvintele altcuiva, și spectatorul. Aceste trei elemente se întâlnesc într-un timp dat, de la șapte la nouă seara, și în acest timp se creează această metamorfoză care se numește teatru și care este în mințile noastre. Teatrul nu este nici clădirea unde se joacă, nici trupa, nici repetițiile, nici piesa de teatru, nici spectatorul, ci doar această metamorfoză care nu există decât în mintea noastră și care se creează la un moment dat. Acesta este teatrul. 

 

Acest lucru poate fi făcut și rațional, ca o meserie, sau poate fi făcut într-o ardere extremă, sunt unii actori care fac asta, ca un har. Spre deosebire de actorie, preoția este un har al adevărului. Actoria este un har al ficțiunii.

Cum poate sluji arta teatrală educației autentice a publicului, având în vedere agenda contemporană, de multe ori străină de cultura și tradiția neamului nostru?

Arta teatrală poate fi folosită ca un instrument cultural. Depinde cine o mânuiește. E ca un cuțit. Poți să mănânci cu el, poți să omori pe cineva sau poți să te tai cu el. Cam așa e și cu arta teatrală. Depinde în mâna cui încape. Când a încăput pe mâinile comuniștilor, arta teatrală a fost un instrument de propagandă. Noi am dus-o bine. Eu am lucrat în vremea aceea pentru că aparatul de partid se îngrijea de noi. Eram reprezentativi, eram ceea ce în societatea de astăzi se cheamă reclamă. Tot ceea ce vedem pe pereții clădirilor, la televizor și așa mai departe în reclame eram noi, actorii. Noi trebuia să fim inginerul harnic, țăranul care zburdă pe câmp, intelectualul dedicat partidului. Și asta pretutindeni, în filme, în teatre. Și chiar și pe stradă lumea trebuia să recunoască în noi personajul de pe scenă, să ne aduleze, să ne agreeze. Ce e drept, am dus-o bine. Arta poate să fie un instrument de cultură dacă ea construiește pe scenă situații, să zicem, istorice, personaje pe care copiii le văd, le înțeleg și le accesează mai ușor decât dacă ar citi vreo carte, poate să fie un instrument de cultivare a limbii fiindcă lucrul ăsta se studiază ani de zile în facultate, rostirea; noi ne îngrijim de păstrarea corectă a limbii române. Poate să fie moralizatoare dacă subiectele sunt alese și puse în scenă în asemenea măsură încât ele să determine un comportament prin imitare, un comportament moral celor care privesc actul teatral. Dar el poate fi un instrument de propagandă în orice direcție pentru absolut orice. Astfel poate fi un instrument de distrugere a limbii, fără nici un fel de probleme, poate fi un moment care să zguduie conștiința morală a unei persoane, astfel încât el să nu și-o mai refacă întreaga viață. Spre deosebire de un film agresiv, pe care un copil îl privește și pe retina căruia se întipăresc acele imagini pe viață, în teatru acel copil îi vede pe oameni făcând asta. Un copil care nu are încă 14 ani, și creierul lui nu este încă format spre latura abstractă, ia lucrurile așa cum sunt, le ia de bune. Or, el poate vedea în teatru niște ima­gini atât de șocante, încât acestea îi pot modifica întreg cursul vieții. Deci teatrul poate fi și așa, și așa. În zilele noastre, teatrul depinde foarte mult de bani, de cine plătește. Știm foarte bine că trăim într-un moment în care consumerismul domină. Și în meseria noastră, ca și în celelalte meserii, banul își spune cuvântul. Cine plătește, acela stabilește direcția. În 1990 am avut o bursă la Londra, și actorii englezi erau extrem de deranjați, de supărați, de tulburați, de producători. Noi nu înțelegeam ce înseamnă producătorul, pentru că trăisem cu un producător unic, partidul comunist, care ne spunea exact ce să facem. Dar, pentru că o duceam foarte bine, nu ne-a deranjat asta prea tare fiindcă noi pe scenă reușeam să strecurăm anumite șopârlițe, anumite păreri personale, care într-o secundă transformau întreaga piesă într-un moment de coagulare a acelorași impresii, pentru că și noi trăiam la fel ca și spectatorii. Acum nu mai e așa. Acum, cine plătește reușește să conducă spectatorii către o anumită idee, spre o anumită direcție. Acum, în artă, cuvântul esențial este manipularea. Ea se face cu bani. Oamenii pot fi duși în orice direcție, în direcția celui care plătește cel mai mult. Și știm bine că nu totdeauna cel care plătește cel mai mult este cel mai moral, nici cel mai patriot, nici cel mai credincios.

Există o vocație mărturisitoare a actorului? Care ar trebui să fie crezul unui actor creștin?

În zilele noastre, crezul unui actor creștin trebuie să fie (stabilind din start că există un astfel de specimen) încercarea de a păstra valorile culturale românești autentice, poezia românească, literatura românească, arta românească. Pentru că trăim în România și de multe ori lucrurile acestea ni se pare că se subînțeleg, vin de la sine. Or, pe aceste lucruri nu le mai întâlnești aproape nicăieri. Când ați văzut ultima oară recitându-se la televizor o poezie de-a lui Eminescu? Ați mai întâlnit la teatru jucându-se pe scenă „Apus de soare”, unde e vorba de Ștefan cel Mare? Unde mai poți vedea o piesă de Creangă? Unde sunt poeziile lui Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Radu Gyr? Unde sunt cântecele noastre patriotice? Ele există pe ici, pe colo, dar nu sunt atât de vizibile ca celelalte. Într-o balanță, sigur emoțional, ele sunt extrem de puternice și foarte valoroase. Scrisoarea III a lui Eminescu poate să facă cât zece spectacole de consum. Aceasta ar fi forma de mărturisire a unui actor creștin. Un actor trebuie să aducă în fața oamenilor, așa cum poate el, și în condițiile în care poate, pentru că ne întoarcem din nou la bani, și totul costă, aceste valori românești.

De ce implicarea actorilor, atitudinea lor publică față de mersul cetății, este cvasi-inexistentă?

Să luăm de pildă exemplul Bucureștiului. În acest oraș, anual, facultățile de teatru scot în jur de 60-80 de actori. Pentru acești oameni nu există absolut nici un post. Există o mișcare underground, care îi primește pe câțiva dintre ei, dar fără o certitudine a unui angajament ferm de perspectivă. Atunci se creează o formă de disperare a actorilor tineri, care vor să fie prinși și ei undeva, și a celor bătrâni, care se simt amenințați că vine cineva să le ia locul. Teama aceasta, nesiguranța aceasta, îi face pe toți vulnerabili la ce înseamnă bani pentru că până la urmă ei se gândesc cu ce trăiesc. În aceste condiții nu mai contează ce fac ei, important e să fie plătiți. Cei care plătesc, vorbesc aici de majoritatea, nu de toți, folosesc actorii ca pe niște obiecte pentru a-și atinge scopul. Nu există o grijă față de actor, nu există o intenție de a-i cultiva cariera, nu există nici o perspectivă din partea nici unui angajator. Actorul este bun acum că e gras, că e slab, că e mic, că e înalt, că e urât, că e frumos. Avem de-a face cu un puzzle în care actorul este luat și potrivit. El funcționează atâta timp cât se derulează proiectul. Această nesiguranță îi face pe actori să aibă o marjă foarte largă de permisivitate vizavi de orice idee, atâta vreme cât ești angajat. Atunci, având o plajă extrem de largă față de orice, nu mai poți să ai păreri personale. Nu ai cum să ai păreri personale fiindcă astăzi ești cu cineva, mâine ești cu altcineva. Trebuie să nu te cerți cu nimeni. Dacă-i zici vreunui angajator: „Nu sunt de acord cu o anumită direcție!”, în clipa următoare nu mai intri acolo. Ești exclus. Fiind nevoiți a fi deschiși pentru orice angajare, actorii lasă la o parte orice părere personală. Probabil că și le exprimă, dar nu fățiș, sau și le șterg pur și simplu, le elimină din minte ca să nu aibă mustrări de conștiință. Atunci ei sunt deschiși pentru orice fel de colaborări.

Care este situația actuală în teatrele care s-au închis pentru că nu sunt sigure dintr-un punct de vedere sau altul? Ce se întâmplă cu actorii care joacă acolo?

Nu știu. Lucrurile sunt foarte complicate. Un teatru are activitate continuă. Zilnic sunt repetiții. Există multe piese în repertoriu. Un teatru are nevoie de spațiu pentru decor. Ca să joace două-trei piese, teatrul are nevoie de un spațiu pentru depozitarea costumelor. În același timp este nevoie de o întreținere a pieselor mai vechi, care se repetă, nu atât de mult ca cele noi, dar se repetă, ca să fie scoase din nou la public. Premierele apar tot mai greu astăzi. Actorii sunt împrăștiați în toate părțile, încearcă să su­praviețuiască, mai lucrează și în alte părți. Nu există în clipa asta, sunt sigur de acest lucru, un actor care să aibă un singur job. 

 

Actorul are nevoie și el de un spațiu sigur, de un loc cunoscut. El nu poate să muncească, să creeze oriunde, azi într-un pod, mâine într-un beci. Lucrurile sunt foarte complicate. Plus de asta, spectatorii și-au format anumite reflexe. Ei merg la un anumit teatru, au și ei drumurile lor, au ajuns să cunoască repertoriul, știu unde să se uite, ce spectacole se joacă, urmăresc anumiți actori. Există un întreg sistem, foarte complex, care odată cu închiderea sediilor se prăbușește pur și simplu. Situația e foarte grea. Actorul e făcut să lucreze, așa e făcut el. E asemeni unui instrumentist care, dacă nu-și exersează meseria, dacă se oprește, lucrurile ajung să fie grave, pentru că dacă ești actor și nu lucrezi, te deteriorezi.

Mai este căutat teatrul ca facultate de tineri?

Eu m-am retras anul trecut de la catedră. Am fost profesor timp de 24 de ani. Lucrurile sunt împărțite aici. Din cauza televiziunii a devenit brusc o modă furioasă aceea de a te face actor. Sunt părinți care-și duc acum copiii la teatru, cum era pe vremuri la vioară și la pian. Volens nolens, musai, cum a făcut copilul o rostogolire și a zis „Sorcova vesela”, gata, e actor! Dacă a știut o strofă dintr-o poezie, stai și te gândești tu ca părinte: „Vai, ce talent are!” Acesta este efectul televiziunii, care ne bombardează cu tot felul de lucruri mărunte. Dacă spectatorul ar avea cultura valorii cinematografice și teatrale adevărate, l-ar pune pe copil la alte teste. Or, lucrurile la televizor sunt atât de ușoare, atât de slabe din punct de vedere calitativ, încât sigur îți vine să spui: „Și copilul meu poate să facă asta!” E corectă această logică. Și atunci, părintele îl duce pe copil și-l bagă într-un angrenaj unde acesta se întâlnește cu actori. Ce să-i spui părintelui când îl vezi că este disperat? „Da, doamnă, copilul dumneavoastră poate să fie actor!” Oricine poate să fie actor. Și părintele vine acasă la copil și-i zice: „Mi-a spus domnul profesor că poți să ajungi actor. Gigele, ești actor!” Atunci celui mic îi intră în cap această idee. O să ajungem ca în India, la Bollywood, unde cine n-are treabă e actor. Când am fost la Londra în 1990, am intrat într-o pizzerie și a venit un domn care ne-a servit la masă. Am fost foarte uimit și am zis: „Ce chelner aveți aici, ce ținută, ce atitudine are!” Mi s-a răspuns franc: „Păi, e actor!” Atunci am rămas contrariat. Un actor să vândă pizza? Era de neconceput pentru mine. Pentru noi, românii, veniți din comunism, acest lucru era imposibil de gândit. Actorii erau ținuți pe palme de regim. Apoi, un domn, tot în Londra, era la dispoziția noastră și ne plimba cu mașina oriunde doream. Am intrat în vorbă cu el și nu mică mi-a fost mirarea când mi-a declarat: „Știi, și eu sunt actor!” Sigur. Eram în țara Marelui Will, fără îndoială, dar începuse să-mi fie frică. Mi se părea că toți cei care mă înconjoară sunt actori. Până la urmă, ne apropiem și noi de zona asta. E periculos. Am văzut studenți extrem de capabili, oameni foarte inteligenți, la a doua facultate, care, sigur, se descurcă în meseria asta, dar ce ingineri buni ar fi putut să fie, ce ziariști excepționali ar fi putut să fie și avocați de succes ar fi devenit! Și îmi pare rău când îi văd că eșuează, practic, în zona aceasta, care nu le oferă nimic. Bineînțeles, nu e ușor în România să fii nici inginer, avocat, sau medic, dar cred că nici să te dai înapoi și să te refugiezi într-un spațiu total nesigur, imaginativ, nu e de dorit. Le-am spus studenților mei: „Actorul este cel care așteaptă toată viața marele rol.” Chiar și actorii consacrați așteaptă în continuare marele rol. În clipa în care primește un rol, actorul se gândește: „Oare ce voi juca mai departe de ceea ce am primit acum?” Cehov are o piesă care se cheamă „Trei surori”. În toată piesa, aceste trei fete singure, cu vârste între 21 și 28 de ani, vor să se ducă la Moscova. Ele locuiesc într-un orășel și vor să ajungă în Capitală. Toată acțiunea se învârte în jurul acestei dorințe. Și ajungi să te întrebi de ce nu pleacă odată acolo. De ce stăm noi trei ore să ne uităm la ele (la spectacol mă refer), cum zic ele că vor să meargă la Moscova și ele au casă, au bani, dar nu-și cumpără un bilet de tren, și nu se îmbracă să plece la Moscova odată? Cam așa e și actoria. Este o continuă pregătire într-o plecare pentru o celebritate, pentru un rol important, care poate să nu vină niciodată. Și chiar dacă vine, tu ca actor vei spune: „Nu ăsta e cel mai mare rol! Nu e ăsta!” Și stai și te gândești: „Ok, am făcut un rol mare pentru care am luat un premiu chiar, poate UNITER-ul, cel mai mare din România.” Cu toate astea îți zici: „Nu pot să mă opresc aici! Altul trebuie să fie rolul care mă va consacra definitiv”. Mă gândesc la unii actori care au ajuns la 80 de ani și au ieșit la pensie la 65. Și-i întrebi: „Încă mai aștepți marele rol?” „Da! Încă îl mai aștept. Trebuie să vină. Am un plan.” „Păi aveți 80 de ani!” „Da, dar am niște planuri. Să vezi numai ce urmează!” Vedeți, ficțiunea e foarte periculoasă. E ca o fata morgana. Te contaminează să trăiești anormal. Aceasta este boala noastră profesională, până la urmă. Am observat că noi, ăștia care o avem, o transmitem foarte repede celor tineri, care vin totuși sănătoși în meseria noastră. Până și răceala se ia mai greu. Pac, imediat îl vezi că și tânărul începe: „O să vedeți ce o să fac, ce-o să realizez!” Acum, după 25 de ani de pedagogie, am studenți cu care m-am întâlnit la revederea de 20 de ani și constat că ne-am deteriorat cu toții. 20 de ani se văd. Cu toate astea, deși corpul nu mai e același, fantezia suplinește cu succes neputințele și ne face să zburdăm mai tare ca în tinerețe. În tinerețe eram parcă mai realiști, mergeam de aici până aici, săream de trei ori peste cap, știam că atâta putem... Acum imaginarul lucrează mai puternic decât posibilitatea fizică de a realiza ceva. De aceea e foarte discutabilă perspectiva unor oameni care vor să facă această meserie. Ar trebui să discute cu actorii care sunt în Biserică, adică cu cei care sunt mai responsabili de viitorul unui tânăr. Acest actor are, pe lângă accesarea fantasmagorică a ficțiunii, și exercițiul discernământului. Acesta este sfatul pe care îl dau părinților care vor să-și îndrume copiii către scenă. Să vorbească cu actorii care țin de Biserică. Credința formează discernământul. Or, aici, când este vorba despre un copil, trebuie să ne gândim că îl plantăm într-un șuvoi fictiv, care pur și simplu îi ia mințile. Tu, ca părinte, nu poți să-l arunci pe copilul tău oriunde. Dacă copilul tău este genial în acest domeniu, el oricum se va face actor. Și, dacă va fi bun, va trăi bine din meseria asta. Dar, dacă nu e așa, îți asumi responsabilitatea că îngroși rândurile șomerilor cu încă unul și că îl ratezi pe viață pe copilul tău? Și că el nu se va mai putea desprinde de acest orizont permanent al lui mâine, al unui mâine care nu mai vine niciodată?

Ce proiecte aveți pentru viitor?

Nu-mi place să vorbesc despre ceea ce urmează să fac. Mi se pare că este o prostie, fiindcă se poate să nu iasă. În clipa în care povestesc și nu fac, alunec în zona fictivă, ajung să mă gândesc la acel lucru, la acel proiect până mă plictisesc, și după aceea îmi zic: „Ah! N-are rost să mai fac lucrul acesta! N-o să iasă!” Și, astfel, argumentele contra ajung să mă blocheze. Acum lucrez la un proiect care se cheamă „Dumnezeu iubește”. E vorba despre o piesă scrisă de un mare profesor rus, ortodox practicant. În ea, patru femei stau să nască la o maternitate și pe parcursul poveștii se descoperă că una dintre ele, cea mai tânără, de 15 ani, ar vrea să avorteze. Deși mama ei a adus-o să nască, ea încearcă să-i convingă pe doctori să ucidă copilul. O alta dintre cele patru este budistă. Celelalte două sunt ortodoxe, una, care dorește să se apropie de Dumnezeu, iar cealaltă are o credință simplă și urmează să nască al cincilea copil. Cea din urmă are o viață obișnuită, nu este o persoană cu o cultură înaltă, dar le echilibrează pe toate celelalte trei. Și pe cea budistă, și pe cea care vine către ortodoxie, și o potolește și pe cea care dorea avortul.

 

Spectacolul durează o oră, dar în acest interval este o plajă atât de largă de situații încât nu poți să nu te regăsești și tu. Ne adresăm elevilor de liceu cu acest spectacol. Tinerii se uită la spectacol și după piesă se întâlnesc cu actorii. Are loc o discuție în care elevii se adresează personajelor. Lucrurile sunt pe viu. Impactul este foarte puternic. Tinerii întreabă orice. Ei știu cât sunt de bulversați și de loviți din toate părțile, cum trag toți de ei. 

 

Intenția noastră ca actori este să-i facem să vorbească pe cei 200 de elevi care ne urmăresc. Atunci când tânărul se aude pe el vorbind și ceilalți îl urmăresc discutând cu niște actori de la Teatrul Național, respectivul are o experiență memorabilă a exprimării sale în public. Și nu numai atât, ci realizăm astfel comuniunea. Aceasta ar fi valoarea unei piese de teatru, să creeze comuniunea și să dea de gândit.

Sursa: Ziarul Lumina

Cum mi-am pierdut cel mai bun prieten homosexual

foto: freedigitalphotos

de Hilary White, LifeSiteNews

Cum poţi să salvezi pe cineva care nu vrea să fie salvat? Cum să salvezi pe cineva pe care iubeşti, pentru care ai ucide sau ai muri dar care vrea să se distrugă? Ce faci atunci când un prieten apropiat te cheamă în toiul nopții şi-ţi spune că vrea să se sinucidă? Ce faci atunci când ai doar 23 de ani, n-ai bani, nici mașină și locuieşti la 100 de mile depărtare?

În timp ce îmi pun această întrebare, îmi aduc aminte cum prietenul meu cel mai bun, la care ţineam enorm, m-a sunat în mijlocul nopții ca să-mi explice cum şi-a plănuit moartea. Avea de gând să devină prostituat gay. Prietenul meu îmi era foarte apropiat, cum doar două persoane de vârsta noastră și în situația noastră puteau să devină. Niciunul dintre noi nu avea familie, nici loc de muncă stabil sau măcar vreo perspectivă. Niciunul dintre noi nu avea cu cine să se sfătuiască sau vreo idee practică despre cum ar putea să supravieţuiască.

Ne-am întâlnit, nici măcar nu-mi amintesc cum, și, din instinct, ne-am agățat unul de altul într-o încercare reciprocă de a rămâne pe linia de plutire a vieții. Luptam în fiecare zi ca să mergem înainte, să înţelegem ce am mai putea să facem, de unde puteam să facem rost de ceva de mâncare. Aspirații care probabil erau normale pentru marea majoritate a clasei de mijloc de rasă albă din America de Nord, dar care pentru noi erau cu neputinţă de realizat sau, cel puţin, aşa credeam. Dar, mai important decât orice, pentru amândoi era să înţelegem la ce mai folosea să ne chinuim atâta ca să ne continuăm viaţa.

Prietenul meu “James” se îndepărtase de familia sa protestantă pentru că era homosexual, fie pentru că nu-l acceptau aşa, fie pentru că el nu a putut accepta faptul că ei nu erau de acord cu decizia lui de a-şi trăi viața în felul acesta. Nu am aflat niciodată motivul. A plecat de acasă de îndată ce legea i-a permis să facă acest lucru iar eu am făcut la fel cu puţin înainte de a împlini 18 ani.

Niciunul dintre noi nu avea încredere deplină în autorităţi, în bărbaţi în mod special, și amândoi aveam o dorință disperată de a găsi pe cineva care ar fi putut să ne fie ca un tată iubitor. James a înţeles în mod instinctiv care era cel mai important aspect al caracterului și al dezvoltării mele: nu aveam părinți, nu aveam un tată care să mă protejeze. Nici unul dintre noi nu avea idee despre ceea ce însemna “stabilitatea”. Petreceam o groază de timp împreună vorbind unul cu altul pe câte o bordură.

Se împleticea prin cursurile universitare și oscila cu regularitatea unui metronom între a merge la o biserică non-confesională și clubul de noapte local pentru gay. Exact în perioada aceea istorică, SIDA a apărut pe scena mondială. La un moment dat, s-a oferit voluntar la o agenţie locală care ajuta bolnavii de SIDA, dintre care mulți îşi lăsaseră deja familiile și fuseseră părăsiţi şi de iubiţii lor.

James, care nu fusese niciodată fericit, mi-a spus că cel mai recent episod de depresie acută, când ţi-e imposibil să mănânci sau să te îmbraci, l-a avut după ce a fost la un chef pe bază de sex. Stătuse timp de două săptămâni să organizeze și să participe la înmormântări pentru clienți, apoi a lăsat totul, s-a dus la club şi s-a culcat timp de două săptămâni cu cine s-a nimerit.

“Scena“

James mi-a prezentat “Scena” din orașul nostru și era, fără nicio îndoială, după cum se auzea, un mediu primitor, în care oamenii nu erau judecaţi. Acest grup era alcătuit aproape în întregime din oameni profund afectaţi, care apelau unul la altul din disperare și, într-adevăr, se îngrijeau unul de celălalt în măsura în care limitele lor emoţionale şi sociale le permiteau. Pe vremurile acelea, “scena homosexualilor” era mult mai largă decât acum și, în mod ciudat, mai cuprinzătoare. Puteai fi heterosexual, puteai fi confuz sau pur şi simplu singur și speriat. Circulau droguri în jur, dar nici eu, nici James nu le foloseam. Singurul lucru pe care toţi îl aveam în comun era faptul că eram inadaptaţi, oameni care respinseseră sau fuseseră respinşi de cultura de masă.

Și eram mulţi, mai ales adolescenţi sau puţin peste vârsta de 20 de ani. Acesta era grupul care mai târziu avea să fie numit Generația X sau “baby boomers”, creat de cultura hippie care profesa “iubirea liberă” și care ne-a abandonat pentru a-şi continua marele experiment social. Într-o noapte, după o sticlă de băutură, James mi-a mărturisit că el crede că motivul pentru care e homosexual este acela că o rudă de sex masculin abuzase de el când era copil şi nimeni nu l-a oprit. Am vorbit de atunci cu câţiva psihologi care mi-au spus că aceasta este o mărturisire foarte frecventă la homosexuali.

La scurt timp după ce am plecat din oraşul meu natal am primit un telefon de la James, cu care păstrasem o strânsă legătură. Era abătut, ceea ce însemna că fusese prin cluburi. Mi-a spus că şi-a dat seama cum poate să moară, fără de fapt a se sinucide. Avea să devină prostituat gay și pur şi simplu să ia una din bolile acelea mortale și să lase ca boala să-și urmeze cursul. Dumnezeu nu putea să-l condamne pentru asta, nu? La un moment dat, am făcut ceea ce majoritatea oamenilor din Columbia Britanică făcea și m-am mutat în Vancouver. Uram orașul sumbru, dar am fost în stare să-mi construiesc o viață relativ sănătoasă și normală. Am început să merg şi la slujbă, care cred că a fost începutul călătoriei care m-a făcut să ajung unde sunt azi.

Ce să faci în acest caz? L-am rugat să nu o facă. L-am întrebat dacă a vorbit cu sora lui de curând. Am vorbit timp de o oră și după aceea a închis. M-am sculat târziu a doua zi, apoi am scris familiei lui din zona de est, spunând că nu îl mai auzisem așa de nefericit, că probabil nu va mai vrea să vorbească cu mine niciodată, dar că nu știam ce altceva să fac. Am avut dreptate. Nu m-a mai căutat și toate scrisorile mele din ultimul an s-au întors fără nicio explicaţie.

Ce să faci atunci când știi că prietenul tău are un stil de viaţa periculos și, în cel mai bun caz, are cunoştinţe uşuratice și iresponsabile? Nu știam ce să fac și, de această dată ceva, poate tonul vocii lui, m-a făcut să-mi fie groaznic de frică pentru el. Poate că am făcut alegerea greșită, dar nici în ziua de azi nu cred așa ceva. Erau atât de puține opțiuni și a nu face nimic nu se număra printre ele.

Calea spre însănătoşire

Prietenul meu și cu mine am supraviețuit amândoi, dar atunci când furtunile s-au terminat şi am ajuns la vârsta destul de liniştită de 30 de ani, am descoperit că mă aflam pe o plajă mult mai îndepărtată, într-o țară complet diferită, atât la propriu, cât şi la figurat. El a rămas în acelaşi mediu și a continuat să lucreze în sectorul medical. Nu exista nicio modalitate de a mă întoarce înapoi și James a rămas în acelaşi loc în care ştiam că nu puteam să supravieţuiesc.

Propria mea nemulțumire a devenit în cele din urmă incurabilă şi nu m-am putut împăca cu discordanța morală care m-a chinuit atât de-a lungul adolescenţei mele singuratice, confuze şi fără niciun țel, cât şi în jurul vârstei de douăzeci de ani. Știam că lumea greşea în mod oribil. Divorțul părinților mei de când aveam patru ani a fost primul meu indiciu și asta a fost înainte ca lumea să înceapă să devină cu adevărat de neînțeles. Știam că lucrurile nu mergeau în modul în care ar fi trebuit să meargă și că oamenii erau răniţi. Mulți nu supraviețuiau.

Poate că acest semnal de alarmă îndepărtat şi înăbușit a fost cel care m-a tras în cele din urmă în afară și m-a ajutat să mă hotărăsc să plec. În 1997 am luat-o la drum prin întreaga țară și nu m-am mai întors pe Coasta de Vest. Într-o agendă mică şi roșie am păstrat un jurnal de călătorie și aproape în fiecare pagină era o anumită expresie de profundă uşurare că plecasem dintr-o parte întunecată și sumbră a lumii, cu acea subcultură mizerabilă.

Deşi nu aveam planuri deosebite în acel moment, cu fiecare kilometru cu care mă îndepărtam cu mașina, știam mai mult ca sigur că nu m-aş mai fi întors niciodată înapoi. Știam că orice ar fi fost în continuare, ar fi fost mai bine. Povestea implicării mele în Biserică și, în cele din urmă, în mișcarea pro-viaţă este povestea care m-a făcut să înţeleg că era ceva “greşit”. Dar, după mai mult de două decenii și schimbări aproape de neimaginat în viaţă, încă simt că mi-e dor de prietenul meu, “cel mai bun prieten” al meu de când eram în cel mai vulnerabil și mai dificil moment din viaţa mea. Dragostea nu moare niciodată cu adevărat.

Întrebarea

Acest lucru mă poartă înapoi la întrebarea pe care am pus-o la începutul acestei poveşti.

Cum poţi să ajuţi pe cineva care știe că are nevoie de ajutor, care dorește să fie salvat, dar care refuză orice încercare reală?

Doar o mică parte din creştini – şi aceştia din ce în ce mai puţini – îşi pun întrebări despre cultură în general. De parcă această cultură e hotărâtă să se autodistrugă, pe măsură ce creştinii care se implică în războaiele culturale par să treacă într-o nouă etapă. Cea de capitulare. Cea apologetică. Etapa în care războiul e pierdut.

M-am tot gândit la asta pe măsură ce  o parte tot mai mare a ceea ce cândva americanii numeau “dreapta creştină” a sărit în căruţa politicilor LGBT, hotărându-se să aducă jertfe zeului epocii. Cred că am înțeles. Nimeni nu vrea să se ţipe la el și să i se spună lucruri urâte. Dar în continuare mă gândesc mereu la un singur lucru: cine-i va ajuta pe acești oameni? Cine-i va salva pe cei care sunt fără scăpare și care sunt distruşi de “stilul de viață homosexual”? În timp ce creștinii și alți foşti conservatori sociali sunt ocupaţi în a asigura stânga politică despre faptul că sunt de acord cu plângerile din această ultimă fază a revoluției sexuale, puțini dintre noi care nu au cedat încă Sindromului Stockholm se întreabă cum să ajute persoanele aflate în dificultate, nenorociţi de minciuna că nu este “nimic în neregulă” cu actele homosexuale, care sunt echivalente din punct de vedere moral, psihologic și fizic cu relațiile sexuale naturale.

Acum nu e prea greu de imaginat că voi fi acuzată de proxenetism politic: “Unii dintre cei mai buni prieteni ai mei sunt homosexuali.” Ei bine, nu. Nu-i mai am. Cred că acum James m-ar considera un duşman ideologic sau un adversar. Aș fi vrut să nu fie aşa.

În ultimii douăzeci de ani a avut loc o divizare violentă a societății noastre de-a lungul acestor linii de polemică, încât, în cele mai multe cercuri, cuvintele “creștin” sau “catolic” sunt un semn de ruşine. Pare că e imposibil să convingi pe cineva că suntem cu adevărat serioşi atunci când spunem că nu “urâm” homosexualii, că ceea ce urâm şi lucrul de care ne este frică este răul pe care stilul de viață gay îl săvârşeşte.

Dar e important de ştiut că unii dintre noi înțelegem, în sfârşit, cel puțin în mod superficial, cum e viața în acel mediu, cât de nocivă și periculoasă este în realitate și cât de disperată este nevoia persoanelor care trăiesc acolo şi care, pe bună dreptate sau nu, au fost abandonate și consideră acel mediu singurul lor refugiu.

Traducere:  Dacia Velicu

Preluare de pe Știri pentru viață

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Școala de Duminică: Mărturia de creștin – o cale către îngeri, dialog cu artista Silvia Radu

Sursă foto: Artindex

Floarea Tiulea 

O grădină cu serafimi şi heruvimi, cu chipuri blânde şi gingaşe, părând să vestească ceva anume, cu flori în culori paradisiace care bucură ochiul şi sufletul celui care le priveşte, cu icoane în argint şi bronz purtându-ne spre lumea veşniciei, aşteaptă în aceste zile la Palatul Mogoşoaia spre descoperirea universului unei puternice personalităţi artistice - Silvia Radu, sculptor şi pictor de mare talent, care prin tot ceea ce face doreşte să arate o cale. O cale pe care, aşa cum spunea Doina Mândru, directorul Centrului cultural Palatele Brâncoveneşti ce găzduieşte expoziţia, artista a descoperit-o, în plastică şi în viaţă, o parcurge şi o împlineşte, prin mărturia ei de creştin autentic.

Despre această cale, despre împliniri şi regrete, despre ce înseamnă credinţa adevărată, Silvia Radu a acceptat să ne vorbească în Grădina sa cu îngeri, ce îşi are deschise porţile până la 2 iulie pentru toţi cei care vor să păşească pe aleile sale, întru întâlnirea cu heruvimi şi serafimi și cu bucuria de culoare.

Sursă foto: Artindex 

Doamna Silvia Radu, iată că ne invitaţi din nou în Grădina dumneavoastră cu îngeri, cu care tineţi să ne bucuraţi şi de această dată şi să ne faceţi un dar înaintea zilei dumneavoastră de naştere. Serafimii şi heruvimii pe care îi aduceţi printre noi, mai toți cu expresii puţin grave, par să ne vestească ceva anume. Ne desluşiţi din vestirile lor?

Evident că îngerii nu sunt ai mei. E Grădina cu îngeri, dar în sensul că Silvia Radu vi-i arată, ca să zic aşa, deşi nu vreau să par că mă împăunez cumva. Eu vreau să trag, într-un fel, un semnal de alarmă că toţi avem nevoie de îngerii noştri, eu de al meu, dumneavoastră de al dumneavoastră, celălalt de al lui. Fiecare avem un înger de la Botez, pentru că, în general, noi, românii, suntem botezaţi şi avem câte un înger, deci trebuie să stăm cât mai în preajma îngerilor noştri, pentru că ei sunt buni şi ne călăuzesc. Îngerul nostru, când vede că o luăm pe o cale care nu este cea mai bună, se întristează foarte tare. De aceea să încercăm să simţim când îngerul nostru e trist şi când este bucuros de faptul că noi suntem nişte oameni întregi, normali, cu credinţă în Dumnezeu şi cu dorinţa de a fi tot timpul în Grădina asta minunată pe care El ne-o oferă, lumea aceasta a Lui, superbă, prin care trecem ca să ajungem dincolo, într-un loc şi mai minunat despre care încă nu ştim multe, dar sperăm să ajungem cu ajutorul acestor călăuzitori ai noştri care sunt îngerii.

        

Sursă foto: Senso TV

Cât de importantă este relaţia cu îngerii pentru oamenii de artă?

Oamenii de artă ar trebui să-şi dea seama că tot ceea ce fac bun este sub imperiul Duhului Sfânt. Toată creaţia noastră depinde de duhul pe care noi îl primim pentru că, dacă noi ne ocupăm sufletul cu ceva rău, Duhul nu mai vine. Se ştie că, dacă-L ai pe Dumnezeu în tine, cel rău nu poate să pătrundă, dacă îl ai pe cel rău în tine, Dumnezeu nu are cum să intre pentru că nu are loc. Eu cred că un artist trebuie să aibă un mesaj care să ajute oamenii. Un mesaj care îl duce pe om spre păcat este o greşeală enormă. Noi nu avem voie, ca artişti, să inducem în oameni răul. Menirea artistului este aceea de a-l face pe om mai bun, mai ferit de rău. A arăta omului partea urâtă şi rea este un lucru necuvenit. Artistul trebuie să facă în aşa fel încât să-l facă pe om mai bucuros şi mai alipit de adevărata sa menire în lume şi anume găsirea drumului adevărat spre Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru că dacă nu găsim acest drum înseamnă că suntem pierduţi.

Printre îngeri aveţi şi chipuri de mucenici ai închisorilor comuniste, precum cel al lui Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor. Ce a însemnat pentru noi jertfa lor? Profesorul Ion Pătrulescu, devenit călugăr la Mănăstirea Oaşa, spunea că „în afară de zona noastră ortodoxă, nu mai există nicăieri puterea cutremurătoare pe care ne-au dat-o sfinţii închisorilor, care s-au luptat faţă către faţă cu fiara”. Ce am făcut noi, cei de astăzi, cu puterea aceasta?

Mi se pare că această putere ne hrăneşte pe foarte mulţi dintre noi. Şi chiar dacă aceşti oameni, care au suferit în închisori şi care ne călăuzesc acum din Împărăţia lui Dumnezeu, nu sunt recunoscuţi oficial ca sfinţi, într-o bună zi vor fi recunoscuţi. Important este că noi, poporul, am simţit sfinţenia lor. Sunt atâţia sfinţi care au fost recunoscuţi foarte târziu. Nu asta este important. Important este că ei deja lucrează în noi şi ne imprimă duhul bun şi ne ajută să presimţim prăpastia ca să nu cădem drept în ea.

Se pare că, prin tot ceea ce faceți, atât în artă, cât și în viața personală, urmați exemplul lui Horia Bernea care, așa cum mărturiseați într-un alt interviu, v-a spus oată că fiecare gest al lui, chiar dacă nu se observa, era pentru Biserică.

Da, pentru că Horia Bernea a fost pentru mine un mare exemplu. Am avut o şansă foarte mare să-l cunosc pe Horia Bernea. Noi ne vedeam foarte des, având atelierul în aceeaşi clădire şi, efectiv, m-am hrănit cu ceea ce Horia Bernea mă învăţa.

Cât de prezent mai este astăzi Dumnezeu în viaţa oamenilor? Cunoscutul teolog şi etnolog Costion Nicolescu spunea nu demult că în această epocă se tace mult în legatură cu Dumnezeu.

Sunt de acord cu asta. Eu am învăţat de la părintele Teofan, actualul mitropolit al Moldovei, când era episcop vicar al Bucureştiului, care tot timpul ne spunea la sfârşitul slujbei – „Fiţi mărturisitori, fiţi mărturisitori, toţi trebuie să fiţi, când ieşiţi din Biserică, mărturisitori”. Eu am preluat lucrul acesta şi mi se pare că suntem absolut obligaţi să o facem fiecare în felul său. Eu am o fire mai extrovertită, dar poţi și să nu vorbeşti şi totuși să ai putere mai multă decât cel care vorbeşte. Adică, dacă eşti un om plin de har, irumpe harul din tine. Din mine nu irumpe harul, dar eu încerc să-l fac auzit, văzut prin vorbe. Nu ştiu dacă reuşesc, dar mi-aş dori lucrul ăsta.

În orice caz, îi admir mult pe oamenii aceştia, precum un Sorin Dumitrescu, un Dan Puric, care fac enorm. Sau pe Andrei Pleşu. Cred că, prin cărţile lui, Andrei Pleşu a adus foarte mulţi intelectuali în Biserică. Nu mai zic de ce a făcut pe vremuri Ioan Alexandru, de exemplu prin cursul lui despre Vechiul Testament, la baza căruia a fost doamna profesor Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Maica Benedicta, care ne veghează acum de dincolo. Această mare Maică Benedicta a fost o luptătoare, un cal troian fantastic împotriva comunismului. Am citit undeva că ea s-a dus la duhovnicul ei şi i-a spus: „Ce să fac, părinte, intru în partid?”. Şi duhovnicul i-a spus: „Intri, că de acolo vei putea apăra mai mult Ortodoxia”. Cu fiecare gest al ei, ea s-a expus, a fost într-adevăr o nebună după Hristos. Oamenii au hulit-o că a fost comunistă, dar ea nu a fost comunistă nici o secundă. Tot ceea ce a făcut, a făcut numai pentru credinţă. Ea este o mucenică... Da, o mucenică… Uitaţi, chiar îmi vine să plâng…

A fost o persoană cu totul şi cu totul minunată. Studentele ei spuneau că erau fascinate de cursurile pe care le ţinea, că era atât de puternică... Ştiu că cei de la Comitetul Central îi spuneau: „Tovarăşa, dar nu-i posibil ce se întâmplă la cursurile dumneavoastră”. Dar ea era atât de diplomată, încât a ştiut cu inteligenţa ei să-i stăpânească şi să-i influenţeze. Cred că Maica Benedicta are un loc în rândul mărturisitorilor lui Hristos. Şi exemplul ei şi al altor mucenici ai noştri trebuie să ne fie nouă pildă de urmat.

În ultimii ani aţi luat atitudine publică în spirit creştin faţă de anumite probleme dezbătute în societatea românească? Ce v-a determinat să o faceţi?

Mi se pare că e firesc să luăm atitudine. Nu suntem muţi. Omul dacă are o părere trebuie să o spună. Mie mi-a spus odată părintele Sofian /duhovnicul său de la Mănăstirea Antim, n.n./ că trebuie să mărturisesc lucrurile pe care le-am greşit. Eu am greşit că nu am făcut copii. Asta e păcatul meu cel mai mare. Dar trebuie să mărturiseşti şi atunci când observi că alţii greşesc, că altfel degeaba observi. Trebuie să spui, cu dragoste, cu bunăvoinţă. Mie mi se pare că, şi pe stradă, dacă fiecare om, care are cât de cât darul de a convinge, ar vorbi cu tinerii care, iată, se poartă atât de urât, poate lucrurile s-ar schimba. Eu mă opresc uneori pe drum şi le spun: „Măi, drăguţă, de ce vorbiţi voi aşa de urât? Uite, ce băieţi frumoşi sunteţi. Nu vă e jenă să vorbiţi aşa?”... Şi să ştiţi că am întotdeauna un mic efect asupra lor, adică îi vezi cum se îmblânzesc, şi, măcar pentru un moment, îşi dau seama că au greşit.

Dacă oamenii nu ar rămâne indiferenţi, atunci când se vorbeşte urât lângă ei, când se fură, când se dă în cap, când ni se impune ceva ce nu ni se potriveşte, nouă, ca popor, lucrurile s-ar schimba. Nu e normal să fim atât de indiferenţi şi obedienţi. Trebuie să luăm atitudine faţă de tot ceea ce nu este bun şi să fim ascultători faţă de sfaturile primite, adică faţă de cele care sunt pentru salvarea noastră. Altfel, va fi rău...

Spuneaţi mai înainte că cel mai mare regret, pe care îl mărturisiţi mereu, aşa cum v-a spus părintele Sofian, este că nu aţi avut copii. Dar care este cea mai mare împlinire, cea mai mare bucurie din viaţa dumneavoastră?

Cea mai mare împlinire a mea a fost întâlnirea mea cu părintele Sofian. Asta a  fost şansa vieţii mele şi a lui Vasile Gorduz /soţul său, marele sculptor trecut în 2008 la cele veşnice, n.n./, pentru că, altfel, eram nişte nefericiţi. Zic mai mult de mine, că, vorba aceea, înfundam iadul. Nici acum nu sunt sigură că am o soartă prea grozavă, dar nădăjduiesc să fie ceva mai bine, decât dacă plecam dincolo acum 25 de ani.

Cum era părintele Sofian?

Părintele era o lumină continuă, de o bunătate, o înţelegere şi de o graţie şi o forţă unică... Lumina... Era nemaipomenit. Adică este. Îl simt şi acum. El ne ajută pe toţi foarte mult.

Cu ce înţelesuri v-ar plăcea să plece vizitatorul expoziţiei dumneavoastră?

Ca şi acum 23 de ani, la expoziţia mea din 1989, aş vrea să-i fac pe oameni mai buni, să le aduc bucurie. Atunci, în 89, era așa o tristețe peste țară, era o tristețe imensă, era ca un lințoliu urât, gri, greu, lipsa de libertate devenise materială. Eu nu mai suportam să văd oameni care zâmbeau. Îmi spuneam că n-avem voie să zâmbim, că toţi trebuie să fim serioşi şi să facem ceva, să rupem lanţul răului. Eram clar într-o stare patologică şi nu eram singura, erau foarte mulţi atunci în starea asta...

Îmi doream atunci ca expoziţia mea să aducă bucurie oamenilor şi mă rugam în fiecare seară pentru asta. Îmi doream ca expoziţia mea să fie un imn închinat lui Dumnezeu pentru frumuseţea lumii pe care ne-a pus-o la îndemână. Cât de frumoasă este lumea noastră! Pentru mine, a picta la Vama Veche a fost un dar enorm din partea lui Dumnezeu. Era aşa o revărsare de lumină, de frumuseţe. Lumea lui Dumnezeu! Două zeci și cinci şi ceva de ani am pictat la Vama Veche, iar soţul meu a sculptat. A fost un dar enorm. Şi am vrut sa dăm ceva în schimb – am făcut o biserică acolo. Era firesc să o facem pentru că unde duce un drum dacă nu la biserică? Intrai în România şi nu vedeai o biserică. Am făcut acea biserică ca să arate că ţara noastră este o ţară creştină pentru că, dacă românul nostru nu este creştin şi ortodox, nu e român. 

Noi suntem una cu Ortodoxia. Eu simţeam fizic în Dobrogea că pământul acela este plin de oseminte de martiri. Şi s-a văzut câte oseminte de martiri s-au găsit şi câte mai sunt, probabil, în locuri neştiute, dar care lucrează... Dobrogea este un ţinut minunat ca şi toată România. Suntem îndatoraţi acestui pământ care este minunat şi acelor oameni, care au trăit şi care trăiesc printre noi. Românii sunt încărcaţi de putinţa asta de a uimi… Eu sunt foarte fericită că am trăit vremurile acelea grele şi că le trăiesc şi pe cele de astăzi care sunt într-un fel mult mai perfide, ca fel de a ne a ataca, dar toate acestea ne fac să devenim mai ascuţiţi şi mai capabili să învingem răul. De fapt, nu noi învingem răul, ci Dumnezeu care ne ajută.

* * *

Silvia Radu s-a născut în satul Pătroaia /Dâmboviţa/, la 30 iunie 1935. Este absolventă a Institutului de Arte Plastice N. Grigorescu din Bucureşti, în 1960. A avut numeroase expoziţii atât în ţară, cât şi peste hotare. A expus la Bienala de la Veneţia în 1979,  în 1989 a avut o amplă retrospectivă la Sala Dalles din Bucureşti, iar în 1998 participă la expoziţia de la Muzeul Mucsarnok din Budapesta, organizată de Sorin Dumitrescu. În 2003 a expus la Muzeul de Artă din Cluj, împreună cu soţul său, Vasile Gorduz, iar în 2006 la Muzeul de Artă din Constanţa. În 2010 are expoziţie personală la Academia de Studii Economice din Bucureşti, iar în 2011 expune la Muzeul de Artă din Chișinău.

Printre lucrările monumentale ale artistei Silvia Radu pot fi amintite – „Legenda Meşterului Manole” din Parcul Herăstrău, Bucureşti,  Statuia Sfântului Gheorghe din Piaţa Sfântul Gheorghe din Timişoara, Statuia comemorativă pentru eroii neamului din satul Potlogeni.

Este deţinătoare a numeroase premii şi distincţii. În anul 2003 obţine, împreună cu Vasile Gorduz, Premiul Prometheus, Opera Omnia, oferit de Fundaţia Anonimul.

Silvia Radu este și ctitor de biserici. Împreună cu soțul său, marele sculptor Vasile Gorduz, a ridicat mănăstirea din localitatea în care s-a născut, Pătroaia-Deal din județul Dâmboviţa, biserica din Vama Veche, locul unde ani la rândul cei doi au pictat şi sculptat, a ajutat la repararea Bisericii din Potlogeni-Vale, unde sunt înmormântaţi părinţii şi bunicii din partea mamei.

Prin tot ceea ce face, Silvia Radu dorește să aducă bucurie oamenilor, iar ceea ce spunea criticul de artă Doina Mândru la vernisajul expoziției pare să întregească portretul acestei personalități aritistice. ''Ne aflăm în fața unui pictor deplin, iar explicația fervorii este chiar bucuria de a se împărtăși prin culoare din frumusețea deplin spirituală a lumii. A o revela curajos, într-un context tot mai confuz în valori și mai superficial în expresie, rămâne o probă de înaltă conștiință și măiestrie artistică''.

 Interviu realizat pentru Vremuri vechi și noi