Bolniţa Mănăstirii Dragomirna, ctitorie a Mitropolitului Atanasie Crimca
Misiunea socială a Bisericii
nu revine numai slujitorilor ei sau asistenţilor sociali, ci fiecărui om în
parte, căci fiecare din noi este dator să iubească şi să-i ajute pe semenii
lui. Bolniţele mănăstireşti au pentru istoria medicinei, dar şi a asistenţei
sociale o importanţă deosebită. Între bolniţa de odinioară şi spitalul modern
de azi trebuie văzută o evoluţie firească şi continuă, ca o creştere de la
floare la fruct sau - pornind de la realitatea dihotomică a omului - urmărind
vindecarea nu numai atât a trupului, cât mai ales a sufletului.
Bolniţa
Mănăstirii Dragomirna, ctitorie a mitropolitului Anastasie Crimca
Pentru credinţa creştină, al
cărei principiu esenţial este iubirea, practicarea filantropiei este o
îndatorire firească. Biserica creştină încă din primele secole a apărut ca un
liman în vreme de furtună. Mulţimile erau atrase la credinţă prin generoasa asistenţă
a Bisericii, care depăşea cercul familiar, social, naţional, chiar religios.
Toate instituţiile de asistenţă socială au beneficiat de legi date de împăraţii
bizantini, care le acordau drepturi şi privilegii, fiind consacrate ca persoane
juridice şi rânduite ca aşezăminte bisericeşti, secolele V-VI constituind un
progres remarcabil în creşterea operei de caritate creştină.
Bolniţa,
singurul spital până în secolul al XVII-lea
În spaţiul carpato-danubian,
după cum reiese din documente şi mărturii ale călătorilor străini care ne-au
vizitat, Biserica Ortodoxă a fost cea care, prin aşezămintele şi slujitorii ei,
s-a implicat în alinarea suferinţelor sufleteşti şi trupeşti ale poporului.
Slujitorii bisericeşti,
preoţii şi călugării erau singurii cărturari ce aveau preocupări şi în domeniul
medical, chiar dacă la un nivel empiric, iar adeseori accentul era pus pe
tămăduirea sufletească a celui bolnav, prin rugăciune, închinare la icoane
făcătoare de minuni sau atingere de moaştele vreunui sfânt. Cuvântul "bolniţă"
este de origine slavă, în româneşte căpătând înţelesul de "locul unde se
află bolnavi". Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, bolniţa a fost
spitalul specific românesc. Ceea ce a stat la baza constituirii bolniţei este
acelaşi sentiment de dragoste creştină ce a caracterizat şi instituţiile de
asistenţă socială din primul mileniu creştin.
Bolniţa a devenit spitalul
tuturor; nu numai al clericilor, ci şi al mirenilor nevolnici: bătrâni, văduve
ori săraci, această instituţie medicală fiind sub tutela Bisericii până în
secolul al XVI-lea, când va începe să se emancipeze, reuşind acest lucru deplin
în secolul al XIX-lea, prin introducerea controlului statului.