Iartă-mă!

de Natalia Evsikova, 30 mai 2014, Pravoslavie.ru

Avertisment: Material cu o încărcătură emoţională deosebit de puternică

Prima istorie

Un tânăr medic stătea la masă, strângânde-şi pumnii cu putere. Era nervos. Nu cu multă vreme în urmă începuse practica medicală ca ginecolog obstetrician și astăzi trebuise să întrerupă o sarcină. Era primul lui avort. Însă nu acest debut îl frământa pe tânărul doctor, ci procedura în sine. Nici înainte nu judecase hotărârile femeilor și bărbaților care-și împingeau iubitele lor spre avort, dar acum a trebuise să săvârșească personal acest lucru. 

Crimă. Cu mâinile sale. 

Devenind specialist, medicul visa să acorde ajutor la nașterea unei noi vieți și nu se gândea la cealaltă latură a acestei profesii.

Intrând în sala de operație, tânărul doctor s-a oprit și a respirat încet…

Mâinile îi lucrau repede și metodic cu chiureta, iar pe tăviță cădeau resturi de materie organică și, împreună cu ele, picau mânuțe, umeri, picioruşe, coaste, intestine… Gâtul tânărului medic era strâns ca într-un cerc metalic, inima-i bătea puternic iar fruntea i se acoperise cu picături de sudoare. Ultimul pe tăviță a căzut căpșorul distrus. O bucată sângerândă, pe care se distingeau obrazul, nasul, gurița deschisă ca într-o grimasă de durere, aluneca încet pe fundul tăviței ușor înclinată. 

- „Numărul unu” (așa se numește capul fătului, înlăturat la avort) a ieșit, i-a spus tânărul doctor anestezistului.

După cinci minute, doctorul era în cabinetul său. Stătea la fereastră și privea în depărtare. El nu vedea însă întinderea panoramei. În fața ochilor lui aluneca o bucată însângerată de cap cu un ochi semideschis.

- Iartă-mă!, a șoptit bărbatul și a început să plângă. Iartă-mă că te-am omorât! 

A doua istorie

- Avem de-a face cu o sarcină, a spus femeia și, scoțându-și mănușile, s-a îndreptat spre masă. Începând să scrie, a întrebat automat:

- Vom naște?

- Nu, a răspuns apăsat tânăra pacientă.

Medicul a ridicat ochii de pe masă și s-a uitat cu atenție la fata confuză, care își încheia cureaua de la blugi.

- N-am înțeles. Nu planificăm nașterea?

Medicul și-a scos masca de pe față și a înclinat capul.

- Nu, a repetat sec pacienta.

- Deci avort, a dat din cap medicul. Trebuie să te tratăm, iar apoi să-ți dau trimitere. Așa cum arată acum sarcina, nimeni nu-ți va face întrerupere.

⃰  ⃰  ⃰

- Iubito, nu trebuie să faci acest lucru! De ce? Lasă-l să se nască!, încerca tânărul s-o convingă pe fata slabă și palidă. Apucând-o de umeri, a privit-o direct în față. Dacă așa trebuie, lasă-l să fie!

- Nu vreau, a răspuns ea printre dinți. Ți-am spus deja că acest copil nu-mi trebuie. Nu vreau nimic, lasă-mă! Tu ești de vină în situația asta… Te-am rugat doar…

- Lasă-l să se nască!, insistă tânărul. El este o parte din mine! Îl vreau!

- Eu nu-l vreau! Nu-l iubesc. El va fi nefericit toată viața. Nu-mi trebuie acest copil.

- Mie îmi trebuie. Eu îl voi iubi. Nu face asta.

- Tu nu mă asculți?

Fata și-a retras mâna din mâinile tremurânde ale băiatului.

- Te ascult. Te rog, gândește-te. Mai este încă timp de tratament.

În loc de răspuns… liniște.

Tratamentul ar fi fost de durată și, după termen, un avort obișnuit nu ar fi fost posibil. Nașterile provocate la termene mari ale sarcinii – ar fi fost ultima variantă.

⃰  ⃰  ⃰

Faţă stătea întinsă pe pat. Debusolată îşi privea tricoul tras de pe burtă rotundă. S-a ridicat şi iritată şi-a tras tricoul în jos. Deodată a simţit o lovitură stranie mai jos de buric. După o secundă, lovitura s-a repetat. Automat şi-a pus palma pe burtă şi a devenit foarte atentă. În palma ei s-a împins ceva mic şi a alunecat în jos ca şi cum i-ar fi mângâiat degetele. A fost o simplă mişcare, dar anume aceasta a produs ceva deosebit.

⃰  ⃰  ⃰

La ultima ecografie înainte de naștere, părinții au fost înștiințați că vor avea băiat.

Pe fața luminată de zâmbet au curs lacrimi. Viitoarea mama și-a îmbrățișat burtica cu ambele mâini.

- Iartă-mă, lumina mea, a șoptit ea. Iartă-mă că era cât pe-aci să te omor.

 A treia istorie

Aici este întuneric. Dar este cald și bine. Îmi place aici, pentru că ea e mama mea. Numai că ea nu știe că eu sunt aici. Ea e cea mai bună mamă din lume!

⃰

Noi suntem mereu împreună și îi ascult tot timpul respirația. Numai că nu știu de ce, în ultima vreme, mama este supărată și din cauza aceasta eu sunt trist. Dar asta o să treacă în curând, nu-i așa mamă?

Astăzi mama este foarte mâhnită. Se teme de ceva. Dar o să aștept până când trece și vom fi ca înainte. Te iubesc foarte mult, mamă. Și tu mă iubești pe mine, nu?

⃰

Ce se întâmplă cu tine, mami? Acum știi că mă ai. Dar de ce îmi este așa de frică? De ce inima ta bate așa? Iar a mea bate de două ori mai repede, auzi? Mă tem… Tu o să mă aperi, nu-i așa?

⃰

Ceva se apropie… Rupe peretele! Unde să mă ascund? Mama! Mămica!

Mi se pare că cineva vrea să strice casa mea… Ceva se apropie… Rupe peretele! Unde să mă ascund? Mama! Mămica! Mi-e foarte frică, ajută-mă! Doar mă iubești, nu? Tu ești mama mea! A mea! Noi nu trebuie să fim despărțiți. O să mor fără tine! Nu pot trăi fără tine!!! Eu am nevoie de tine!!!

Ceva mi-a rupt mâna… Mămico, vino-ți în fire… Ajută-mă!… Salvează-mă!… Mama!…

Acum nu mai am picioare… Mă doare foarte tare… Tu le permiți să facă acest lucru? De ce? De ce? Pentru ce? …

Nu ai nevoie de mine? Nu-ți trebuiesc… Mama mea… Îmi vine să țip… să țip… Te iubesc foarte tare… Iartă-mă că nu am devenit bucuria ta!… Iartă-mă!…

⃰⃰  ⃰  ⃰

Strigătul mut…

El este prezent de fiecare dată. Din nefericire, noi nu îl auzim. Dar el există.

Totdeauna.

Totdeauna

Totdeauna.

Traducere: Nicoleta Macovei

Preluare de pe Ştiri pentru viaţă

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com sau redactievremuri@gmail.com

Părintele Serafim Man: avortul este o dublă crimă

Pe 15 februarie 2013 sute de monahi, monahii şi preoţi împreună cu peste 1500 de credincioşi l-au însoţit pe ultimul drum pe unul dintre marii duhovnici ai ţării noastre, stareţ al Mănăstirii Sfânta Ana Rohia între anii 1973-1984, părintele arhimandrit Serafim Man.

Părintele a trecut la cele veşnice pe 12 februarie 2013, la vârsta de 77 de ani, fiind înmormântat lângă ucenicul său, părintele cărturar Nicolae Steinhardt, cel pe care l-a primit cu mult curaj în obştea sa şi l-a şi tuns în monahism în anii grei ai comunismului.

Iubitor al bisericii şi slujbelor, om al rugăciunii şi al cărţii a dat cuvânt de mângâiere monahilor şi monahiilor de la mănăstirile maramureşene dar şi sutelor de preoţi şi credincioşi din toată ţara.

Mare stâlp duhovnicesc, părintele a fost, prin predicile deosebite ale Sfinţiei Sale, susţinător şi apărător al vieţii de la concepţie şi până la moarte.

Să-l pomenim în rugăciunile noastre!

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

  *

 Părintele Serafim Man

Dacă ne-am întreba care este cel mai mare dar pe care ni l-a dat Dumnezeu, am putea răspunde cu toată certitudinea: viaţa. Şi aceasta, nu numai pentru că acum ne putem bucura de frumuseţile acestei lumi, ne putem îndeplini dorinţele, dar mai ales pentru că după această existenţă, ne aşteaptă viaţa veşnică.

Viaţa este o taină dumnezeiască. În sufletul omului, Dumnezeu a pus această lege a iubirii între bărbat şi femeie, această dorinţă de unire, de contopire care se împlineşte prin căsătorie, iar scopul ei este naşterea de copii. Aceasta este şi prima poruncă ce a dat-o Dumnezeu oamenilor: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi stăpâniţi." (Fac. 1, 28). 

Dumnezeu l-a înălţat pe om la cinstea de a fi împreună lucrător cu El la zămislirea vieţii. Omul aduce trupul muritor, iar Dumnezeu pune în el scânteia divină, sufletul. Ca urmare, Dumnezeu singur are puterea să dea viaţă şi numai El are dreptul să o ia. Oricine îşi asumă dreptul asupra vieţii lui sau a altuia, săvârşeşte cel mai mare păcat, răpeşte stăpânirea de la Dumnezeu, care este Domn al vieţii şi al morţii.

Ne întristăm când auzim de războaie, de crime sau accidente, dar nu ne gândim că, de-a lungul timpului, avortul a curmat mai multe vieţi decât toate războaiele şi bolile la un loc. În faţa lui Dumnezeu, avortul este cea mai urâtă crimă, ca însuşi mama să-şi ucidă copilul, lucru ce nu se întâmplă niciodată în lumea animalelor.

Întreruperea sarcinii, indiferent de modul cum este practicată, era considerată dintotdeauna o crimă cutremurătoare; de aceea şi în Jurământul lui Hipocrate (+375 I.H.) care este acceptat până azi drept jurământ medical, medicul, slujitorul vieţii se angajează în faţa lui Dumnezeu şi al oamenilor: "... nu voi da femeii substanţe avortive...". Deci, avortul îl putem considera crimă cu premeditare; chiar dacă după legile omeneşti nu este sancţionat, dar în judecata lui Dumnezeu va fi chiar mai aspru pedepsit decât uciderea unui om.

Avortul este o dublă crimă: în primul rând, împotriva lui Dumnezeu care a creat acea fiinţă şi apoi împotriva acelui suflet care, nefiind unit cu Hristos prin taina Sfântului Botez, va fi lipsit de slava lui Dumnezeu, rămânând într-un loc întunecos până la înfricoşata judecată când, prin mila lui Dumnezeu va fi izbăvit. Asupra femeii însă, rămâne un mare păcat de moarte.

Până nu demult se vehiculau diferite păreri cum că trecerea fătului la calitatea umană s-ar petrece numai la începutul celui de-al doilea trimestru al sarcinii, dar adevărul nu este acesta. Mari personalităţi din domeniul medicinii din mai multe ţări (America, Anglia, Franţa, Grecia şi altele), punându-şi problema în legătură cu vinovăţia sau nevinovăţia avortului, folosind cele mai moderne mijloace tehnice, au urmărit evoluţia fătului din momentul concepţiei şi până la naştere, stabilind următoarele:

• La 18 zile, începe să se facă simţită bătaia inimii;
• La 5 săptămâni se disting clar - nasul, obrajii şi degetele;
• La 6 săptămâni este format scheletul şi încep să funcţioneze rinichii, stomacul, ficatul şi sistemul nervos;
• Iar la 3 luni are toate organele interne definitiv conturate, chiar şi amprentele degetelor, şi are atâta viaţă încât se mişcă, îşi întoarce capul, îşi schimbă expresia feţei, îşi suge degetul.

Deci, fătul este o fiinţă omenească chiar în momentul concepţiei sale. Prin urmare, la orice termen s-ar produce întreruperea sarcinii, avem de-a face cu întreruperea unei vieţi, chiar dacă aceasta se află în stadiul ei de început. Mulţi cred că micuţa fiinţă plămădită în trupul mamei nu ştie şi nu simte nimic atunci când se hotărăşte să plece pe drumul avortului. Dar se înşală. Un mare medic american, director al unei clinici în care se efectuau 30.000 de avorturi pe an, a realizat filmarea, cu ultrasunete, a avortului unui făt de 3 luni.

Filmul dovedeşte fără putinţă de tăgadă, că fătul simte apropierea şi ameninţarea instrumentului ucigaş al avortului. Ca urmare, el se mişcă agitat, bătăile inimii îi cresc de la 140 la 200 şi încercând parcă să se salveze, deschide larg gura ca într-un strigăt, din păcate un strigăt mut, pentru că nimeni nu-l aude. Chiar aşa a şi fost intitulat filmul respectiv, "Strigăt Mut". În multe ţări, femeilor care se prezintă pentru avort le sunt prezentate secvenţe din acest film - şi ca urmare, un număr destul de mare dintre ele, îngrozite de realitate, renunţă la planul lor ucigaş.

Iubiţi creştini,

Avortul este unul dintre păcatele mari care aduc mânia lui Dumnezeu peste noi toţi, iar femeia care moare în timpul avortului este ca şi cum s-ar omora singură, iar după canoanele Sfinţilor Părinţi, Biserica nu are voie să facă rugăciuni pentru sufletele lor, acesta fiind păcat împotriva Duhului Sfânt. Avortul este păcat strigător la cer şi aduce pedeapsa lui Dumnezeu şi în viaţa aceasta, şi mai ales după moarte. Pedeapsa imediată este, uneori, chiar moartea; iar mai târziu, neputinţa de a aduce pe lume alţi copii, boli asupra celorlalţi copii şi a părinţilor, neînţelegeri între soţi şi altele. Păcat au însă şi cei care îndeamnă la săvârşirea avortului - soţi, mame, prieteni, precum şi cei care săvârşesc avortul - medici, asistente ori farmacişti care dau medicamente împotriva concepţiei.

Iubite femei creştine,

Păcatul uciderii de prunci îndepărtează femeia de Sfânta Împărtăşanie, iar pe cele care au săvârşit mai multe avorturi, chiar până la moarte. Dar, Harul şi Mila lui Dumnezeu, Care nu voieşte moartea păcătosului ci să se întoarcă şi să fie viu, a rânduit pentru ucigaşii de prunci, canonisiri şi leacuri sufleteşti pentru mântuirea lor din prăpastia pierzării în care s-au prăbuşit, începând cu mărturisirea în faţa duhovnicului şi împlinirea canonului dat. Pentru a vă învrednici de iertare, trebuie să vă plângeţi mult păcatul şi să vă faceţi o aspră pocăinţă toată viaţa, precum David care spunea: "şi păcatul meu înaintea mea este pururea."

Mântuitorul spune: "Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia." (Matei 5, 4). Se referă tocmai la lacrimile căinţei, la plânsul sufletului, la părerea de rău pentru că prin păcat l-am supărat pe Dumnezeu. Aşa au plâns fiul risipitor, femeia păcătoasă care a spălat picioarele Mântuitorului cu lacrimi, regele David care şi-a pus toată durerea sufletului în strigătul de iertare "Miluieşte-mă, Dumnezeule după mare milă Ta!" - din psalmul 50, lăsându-ne peste veacuri un model de pocăinţă. Vremea de acum este vremea pocăinţei, este timpul milei lui Dumnezeu, să n-o pierdem!

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Păcatele tale sunt scrise în cartea vieţii, iar lacrimile tale sunt buretele ce le şterge"; "Vărsaţi şiroaie de lacrimi din adâncul inimii, ca Domnul să se milostivească spre voi şi să vă dea iertare!". Dacă tu îţi aduci aminte de păcatul tău şi-l vei plânge, "cu amar" că Sf. Apostol Petru, bunul Dumnezeu te va ierta, pentru că zice: "Eu sunt Acela Care şterg păcatele tale şi nu îşi mai aduce aminte de fărădelegile tale" (Isaia 43, 2)

Pentru că s-a întinat pământul cu sângele copiilor ne-nascuti, nu poate fi curăţit decât prin lacrimi de păreri de rău, rugăciune şi post. Pocăinţa de fiecare zi, prin rugăciune şi "roadele vrednice de pocăinţă", adică, naşterea de alţi copii, creşterea de copii orfani, milostenie faţă de vaduve, orfani şi săraci, sfătuirea altor femei să nu facă avort; - şi alte fapte ale milei sufleteşti - au putere purificatoare şi răscumpărătoare.

"Deci, pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre." (Fapte 3, 19). Numai aşa ne putem apropia de Dumnezeu! Nici un moment nu trebuie să uităm păcatul, pentru că dacă noi nu-l vom uita; dacă noi singuri ne vom pedepsi, Dumnezeu ne va ierta. Să ne smerim mereu sufletele şi de vom avea întotdeauna în faţă fărădelegea noastră, "inimă înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi!"

Iubiţi credincioşi,

Dacă nu vom părăsi acest păcat, ţară va merge tot mai rău, familiile se vor destrăma, pierzându-şi scopul dat de Dumnezeu, iar duşmanii şi străinii, uşor ne vor putea robi. Ţara noastră a fost umilită mai mulţi ani sub stăpânire străină şi poporul a avut o viaţă foarte grea, dar familiile credincioase aveau câte 6-10 copii, chiar dacă-i creşteau cu multă osteneală.

O tristă statistică arată că ţara noastră se situează în fruntea ţărilor cu cel mai mare procent de avorturi. De aceea, Dumnezeu ne trimite atâtea necazuri şi suferinţe ca pedeapsă şi canon pentru acest genocid fără egal în istoria neamului. Copii constituie singura alternativă în perpetuarea speciei umane, a unei naţiuni, şi a fiecăruia dintre noi, şi cel mai important stimulent în progresul omenirii. Odinioară, copii erau cea mai mare fericire a unei familii, azi însă se caută numai plăcerile şi comodităţile. Familiile numeroase au dat ţării oameni de mare valoare - medici, savanţi, scriitori, compozitori şi chiar genii - dacă ne gândim numai la Iorga şi Eminescu.

Dragi credincioase,

Lăsaţi copii să se nască, nu-i omorâţi prin pază, nici prin medicamente şi mai ales prin avort. Când s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul, rudele şi vecinii, văzând minunile ce-au însoţit acea naştere, se întrebau: "Ce va fi, oare, copilul acesta?" (Luca 1, 66). O astfel de întrebare se vă puneţi şi voi mamelor, înainte de a face un avort. "Oare ce-ar putea fi copilul acesta? Poate un descoperitor de taine din Univers, sau un erou al neamului! Sau toiagul bătrâneţilor noastre!" Şi mai ales, nu uitaţi că "fiii sunt moştenirea Domnului, răsplata rodul pântecelui. Fericit este omul care-şi va umple casa de copii..." (Ps. 126, 3, 5).

Părinţii, prin naşterea şi creşterea copiilor aduc lui Dumnezeu jertfă bine plăcută, se fac purtători de cruce, iar crucea este o cale ce vă duce la mântuire. "Femeia se va mântui prin naşterea de copii (I Tim. 2, 15) - spune Sfântul Apostol Pavel.

Jertfiţi-vă pe altarul familiei, născând şi crescând copii, pentru că părinţii ce îşi omoară pruncii, îşi nimicesc singuri continuitatea vieţii şi pomenirea lor pe acest pământ. Lăsaţi plăcerile trecătoare, răbdaţi necazurile acestei vieţi, luptaţi cu bărbăţie pentru înmulţirea neamului nostru. Dumnezeu ne-a făcut în acest scop ca să umplem pământul şi să-l stăpânim.


Să căutăm a ne arăta vrednici acestei meniri dumnezeieşti, pentru ca să nu auzim în vremea judecăţii: "Depărtaţi-vă de la Mine cei ce aţi lucrat fărădelegea!" (Matei, 7, 23). Rugaţi-vă neîncetat Bunului Dumnezeu să vă ierte acest mare păcat şi cereţi ajutorul Maicii Domnului, că este o caldă rugătoare pentru mântuirea celor păcătoşi, ca să fiţi izbăvite de chinul cel veşnic.

Sursă: Creştin Ortodox