Părintele Sofian Boghiu

Anul acesta, 2012, se împlinesc 10 ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Arhimandrit Sofian Boghiu († 14 sept. 2002), fost stareţ al mănăstirilor Antim şi Plumbuita din Bucureşti, un adevărat trăitor şi un mărturisitor al credinţei ortodoxe în vremurile grele ale comunismului.

Comemorarea acestui vrednic slujitor al Mântuitorului Hristos, pentru care păstrăm vie în inimile noastre dragostea sa neţărmurită pentru Biserică şi popor, chipul său luminos şi bunătatea sa sufletească, este un act de recunoştinţă, de aducere aminte şi de omagiere a memoriei sale.

Părintele Sofian a fost un mare misionar prin cuvântul vorbit în predică, prin cuvântul scris şi prin scrierea sau pictarea icoanelor, dar şi prin felul său de a vieţui şi de a se purta cu oamenii. Dăruit de Dumnezeu cu nenumărate daruri Părintele Sofian era mereu rănit de durerile, de suferinţele, de bolile şi păcatele mulţimilor necăjite şi rătăcite ca nişte oi fără de păstor (cf. Matei 9, 36), fiind în acelaşi timp senin şi plin de bunăvoinţă, milostiv şi iertător.

Timpurile în care a trăit au fost dificile şi neliniştite. Dificilă şi tensionată a fost şi viaţa Bisericii, atât pentru credincioşi, cât şi pentru păstorii duhovniceşti. În acele vremurile de încercare, când credinţa era tăgăduită, când în şcoli se învăţa că nu este Dumnezeu, părintele Sofian, împreună cu alţi duhovnici, preoţi şi slujitori ai Bisericii, mărturisea credinţa în Dumnezeu, nu ca pe un adevăr intelectual, abstract, ci ca pe o relaţie vie cu El, ca un trăitor al prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în Biserică, în lume şi în viaţa personală.

Cu multă înţelepciune şi râvnă duhovnicească, ca un „foc care arde” şi care nu se poate conteni (cf. Ieremia 20, 9; Luca 24, 32), Părintele Sofian a fost un mărturisitor al dreptei credinţe şi un duhovnic înţelept, deopotrivă pentru călugări şi pentru mireni, străduindu-se să aducă rod bogat, iar rodul său să rămână (cf. Ioan 15, 16).

Întrucât l-am cunoscut şi preţuit în timpul şederii noastre la Sfânta Mănăstire Antim (septembrie 1988 - martie 1990), putem afirma că Părintele Sofian a fost o făclie de înviere a sufletelor, mai ales în anii grei ai comunismului. El a ridicat mulţi oameni căzuţi spiritual, a încurajat mulţi deznădăjduiţi, a luminat şi călăuzit pe calea mântuirii multe suflete dezorientate, a înnoit şi înfrumuseţat viaţa celor care i-au urmat sfatul părintesc.

Părintele Sofian a reflectat prin slujirea şi viaţa sa, ca preot şi predicator, ca duhovnic şi păstor, ca rugător şi pictor, icoana Păstorului - Hristos, imprimând în faptele lui virtuţile slujirii lui Hristos: smerenia, blândeţea, înţelepciunea, dar mai ales iubirea de Dumnezeu şi de oameni.

Aceste virtuţi personale au fost imprimate şi au devenit lucrătoare în toate sufletele credincioşilor „restaurate” sau reînnoite de Părintele Sofian, precum icoanele vechi readuse la frumuseţea cea dintâi, prin Taina Spovedaniei şi prin îndemnul duhovnicesc la sfinţenie, alinând suferinţa şi încurajând nevoinţa fiilor săi duhovniceşti. De aceea, ajutaţi de rugăciunea Părintelui Sofian, mulţi credincioşi au primit iertarea păcatelor şi vindecarea sufletelor de la Hristos-Domnul, harul înfierii de la Duhul Sfânt, şi binecuvântarea Tatălui ceresc. Cu blândeţe, dar şi cu fermitate, cu răbdare şi jertfelnicie, Părintele Sofian a făcut cinste monahismului românesc şi a adus rod bogat în Biserica poporului român. Deşi trupul său este înmormântat la Mănăstirea Căldăruşani, totuşi duhul său este mereu prezent la Mănăstirea Antim din Bucureşti. De aceea, vieţuitorii şi închinătorii acestei mănăstiri merg adesea în pelerinaj la mormântul său din cealaltă mănăstire, până când Dumnezeu va rândui ca şi cinstitele sale oseminte să fie aşezate într-o raclă la Mănăstirea Antim din Bucureşti.

La împlinirea a 10 ani de la trecerea Părintelui Arhimandrit Sofian la Hristos Domnul, ne rugăm Domnului Iisus Hristos să-l odihnească pe vrednicul Său slujitor întru lumina neînserată şi iubirea nesfârşită a Preasfintei Treimi, pe care a mărturisit-o, prin cuvânt şi faptă, cu puterea Sfintei Cruci ce cuprinde în ea bucuria Învierii şi arvuna vieţii veşnice.

Veşnica lui pomenire din neam în neam!

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

*

Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu a fost comemorat la Mănăstirea Antim, în ziua sărbătorii Naşterii Maicii Domnului, la 8 septembrie 2012.Slujba de pomenire a fost săvârşită de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, în prezenţa a sute de credincioşi. Slujba parastasului a fost precedată de Sfânta Liturghie oficiată de către Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop Vicar Patriarhal.

Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu a fost pomenit, de asemenea şi la Mănăstirea Căldăruşani, în cimitirul căreia se află mormântul celui care a fost duhovnic pentru mii de bucureşteni şi nu numai.

*

Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu s-a născut la 7 octombrie 1912 în Cuconeştii Vechi, jud. Bălţi. În anul 1926 a intrat frate în Mănăstirea Rughi, jud. Soroca . A urmat Şcoala de cântăreţi din Mănăstirea Dobruşa, Seminarul monahal din Mănăstirea Cernica (1932-1940), Academia de Belle Arte din Bucureşti (1940- 1945) şi Facultatea de Teologie din Bucureşti (1942-1946).

A intrat în cinul monahal la Mănăstirea Dobruşa sub numele Sofian (1937). A fost hirotonit ierodiacon în 1939 şi preot-ieromonah în 1945 pentru Mănăstirea “Antim' din Bucureşti, pe care a condus-o ca stareţ între anii 1950-1955, apoi a revenit în ultimii ani de viaţă; în 1958 a fost arestat în lotul “Rugul aprins' şi condamnat la 15 ani de închisoare (eliberat în 1964).

*

 Interviu - Părintele Sofian Boghiu

Sursă: Basilica

Despre Maica Domnului, Cuviosul Siluan Athonitul

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “Portărița” de la Iviron, Mt. Athos

Când sufletul e în iubirea lui Dumnezeu, cât de bune, cât de plăcute şi vesele sunt atunci toate. Dar, chiar şi în iubirea lui Dumnezeu sunt întristări şi, cu cat e mai mare iubirea, cu atât mai mari sunt şi întristările. Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu un singur gând, nici n-a pierdut vreodată harul, dar şi în ea au fost mari întristări; iar când stătea lângă cruce, atunci întristarea ei a fost nemăsurată ca oceanul, şi chinurile sufletului ei au fost neasemănat mai mari decât chinurile lui Adam la izgonirea din rai, pentru că şi iubirea ei era neasemănat mai mare decât iubirea lui Adam în rai. Şi dacă a rămas în viaţă, e numai pentru că a întărit-o puterea Domnului, fiindcă Domnul a vrut ca ea să vadă Învierea Lui şi, după Înălţarea Lui, să rămână pe pământ spre mângâiere şi bucurie apostolilor şi noului popor creştin.

Noi nu ajungem la deplinătatea iubirii Maicii Domnului şi de aceea nu putem înţelege pe deplin întristarea ei. Iubirea ei era desăvârşită. Ea iubea nemăsurat de mult pe Dumnezeul şi Fiul ei, dar iubea cu o mare iubire şi norodul. Şi ce n-a trăit ea atunci când oamenii pe care-i iubea atât de mult şi a căror mântuire o dorea pana la capăt, au răstignit pe Fiul ei preaiubit? Nu putem pricepe aceasta, pentru că în noi iubirea de Dumnezeu şi de oameni e mică.

Aşa cum iubirea Maicii Domnului e nemăsurată şi neînţeleasă, aşa şi întristarea ei e nemăsurată şi neînţeleasă pentru noi.

***

O, Fecioară Preacurată, Maica lui Dumnezeu, spune-ne nouă, copiilor tăi, cum iubeai pe Fiul şi Dumnezeul tău când trăiai pe pământ? Cum se veselea duhul tău de Dumnezeu, Mântuitorul tău (Luca 1, 47)? Cum priveai faţa Lui preafrumoasă cu gândul că El este Cel căruia Îi slujesc cu frică şi dragoste toate puterile cereşti? Spune-ne, ce simţea sufletul tău când ţineai în braţele tale Pruncul minunat? Cum L-ai crescut? Care au fost durerile sufletului tău când, împreună cu Iosif, L-ai căutat vreme de trei zile în Ierusalim? Ce chinuri ai trăit atunci când Domnul a fost dat spre răstignire şi a murit pe Cruce? Spune-ne, care a fost bucuria ta la Înviere şi cum tânjea sufletul tău după Înălţarea Domnului? Sufletele noastre sunt atrase să cunoască viaţa ta împreună cu Domnul pe pământ, dar tu n-ai vrut să aşterni aceasta în scris şi ai învăluit în tăcere taina ta.

***

Multe minuni şi mile am văzut de la Domnul şi de la Maica Domnului şi nu pot să dau nimic în schimb pentru această iubire. Ce aş putea da Preasfintei noastre Stăpâne pentru că nu s-a scârbit de mine în păcat, ci m-a cercetat şi luminat cu milostivire? N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc din cuvântul ei cel plin de har, şi mintea mea se bucură şi sufletul meu este atras spre ea cu atâta iubire, că şi numai chemarea numelui ei e dulce inimii.

Într-o zi, pe când eram un tânăr frate sub ascultare, mă rugam înaintea icoanei Maicii Domnului şi rugăciunea lui Iisus a intrat în inima mea şi a început să se rostească de la sine. Într-o zi ascultam în biserică o citire din proorocul Isaia, iar la cuvintele: „Spălaţi-vă şi vă veţi curăţa” (Isaia 1, 16), mi-a venit gândul: „Poate că Maica Domnului a păcătuit vreodată, chiar şi numai cu gândul”. Şi, lucru uimitor, în inima mea, deodată cu rugăciunea, un glas mi-a spus lămurit „Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul”. Astfel, Duhul Sfânt a dat mărturie în inima mea despre curăţia ei. Dar în timpul vieţii ei pământeşti şi în ea a fost o oarecare nedeplinătate şi unele greşeli, dar fără de păcat. Se vede aceasta din Evanghelie atunci când, întorcându-se de la Ierusalim, nu ştia unde era Fiul ei şi L-a căutat împreună cu Iosif vreme de trei zile (Luca 2, 44-46).

***

Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt. Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei. Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înţelege, căci iubirea ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi arhanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei. Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că, în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi, asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi. Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cat îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. 

Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu Îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Daca n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu-i frumos pentru mine să mă uit la tine să văd ce faci!”. Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului. Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele. Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi, ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire.

Sursă: “Între iadul deznădejdii și iadul smereniei”, Ed. Deisis

Sursă articol: Blog - Sfântul Munte Athos