Ierom. Ieremia (Mănăstirea Putna) - Nu există faptă bună fără Hristos

Protos. Hrisostom (Mănăstirea Putna) - Ce este păcatul?

Icoana „Scara dumnezeiescului urcuș”

Învățătura lui Iisus Hristos este copleșitoare în simplitatea ei. Nu ni se dau sarcini, ci Domnul ne spune să ne luăm un singur lucru: Crucea. În loc de a cere de la noi mult efort, El dorește un singur lucru: viața noastră. „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8, 34-36).

Pentru că astfel de cuvinte sunt pătrunzătoare, Iisus Hristos a rânduit Apostoli și învățători spre a ne ajuta, ghidându-ne în această viață. Hristos nu s-a oprit din numirea unor astfel de oameni care să ne călăuzească nici după Înălțarea Sa la Cer, nici după moartea ultimului Apostol. Astfel, pe lângă Sfânta Scriptură, au apărut multe alte scrieri destinate să ne călăuzească spre mântuire. Una dintre cele mai cunoscute și îndrăgite scrieri este Scara dumnezeiescului urcuș (Gr: Κλίμαξ), scrisă de Sfântul Ioan Scărarul în urmă cu aproximativ 1400 de ani.

Sfântul Ioan a fost starețul Mănăstirii Sinai, fiind cunoscut pentru înțelepciunea și smerenia sa, dar și pentru iubirea de singurătate. În timpul în care îi conducea pe monahi pe calea desăvârșirii, a alcătuit scrierea Scara, la rugămintea egumenului Ioan al Mănăstirii Rait, așezământ aflat la 60 de mile de Mănăstirea Sinai.

Scara dumnezeiescului urcuș este alcătuită din 30 de „Trepte” (capitole) și se află și în volumul IX din Filocalia românească.

Icoana Scării a apărut în mănăstirile din pustia Egiptului, acolo unde este citită regulat Scara - în special în zilele Postului Mare.

Scara din icoană are de obicei treizeci de trepte, după numărul de capitole pe care le conține tratatul Sfântului Ioan Scărarul. Mai târziu, în icoanele rusești întâlnim numirea fiecărei trepte.

Pe Scară vedem oameni care se află în diferite stadii de ascensiune. La o primă vedere, toți cei ce se află pe scară pot părea asemănători, toți fiind bărbați cu barbă (călugări). Acest lucru trebuie văzut în context. Scara de suflete mântuitoare și ducătoare la cer a fost o lucrare scrisă în special pentru monahi, deși în ultima perioadă acesta a devenit familiară unui număr foarte mare de ne-monahi. Ca atare, în majoritatea icoanelor Scării sunt zugrăviți călugări - oameni de vârste diferite și, de obicei, include cel puțin un om investit (uns) ca episcop. Aceasta sugerează că toți creștinii care-și doresc mântuirea și lucrează pentru ea sunt reprezentați pe Scară.

Scara traversează ascendent icoana - din stânga jos, în dreapta sus - și separă cele lumești de cele Cerești.

În partea de jos a Scării („sub” ea), sunt reprezentați demoni care necăjesc pe cei de pe scară cu săgeți, sulițe și lanțuri. Aceștia sunt reprezentările gândurilor păcătoase și ale ispitelor care ne asaltează când mergem pe calea cea strâmtă care duce la mântuire. Unii dintre călugări sunt reprezentați căzuți, dar ținându-se totuși de scară, iar alții care cad cu totul, cu capul în jos – trași de diavoli spre iad. Iadul este reprezentat în parte dreaptă-jos, sub forma unui cap de monstru, înghițindu-i pe cei care cad de pe scară.

În partea de sus a Scării („deasupra”) sunt reprezentați îngeri zburând și ajutându-i pe călugări să urce, eventual chiar ținându-i de mână.

În partea dreaptă-sus, într-un medalion sau deasupra norilor este zugrăvit Iisus Hristos Însuși, care îi primește pe cei ce reușesc să ajungă până sus. Înaintea Lui se găsește un călugăr foarte bătrân, cu figură cuvioasă și foarte smerită, urcat pe ultima treaptă a scării, privind către Domnul. Iar Hristos îl ia de o mână, în timp ce cu mâna cealaltă îi așază pe cap o cunună, zicându-le: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28).

De remarcat este faptul că toți cei care urcă, indiferent de treapta pe care se află, au privirea îndreptată spre Hristos. Singurii care nu se uită sunt cei care s-au desprins de scară și sunt în cădere. Un alt fapt care poate fi observat este acela că atât cei care urcă, cât și cei care cad de pe Scară își țin mâinile întinse în același mod - în rugăciune.

De asemenea, în unele icoane mai este reprezentată o biserică în fața căreia se află un grup de monahi care privesc spre scară. Sfântul Ioan Scărarul (ține în mână un sul cu învățături) îi călăuzește pe monahi ca să înceapă ascensiunea lor.

Autor: Mihai-Alex Olteanu

Sursa: Doxologia

Cele mai grele bătălii ale vieții se dau în inima omului / Sensul vieții

Din inimă pornesc și gândurile rele, dar și cele bune, iar omul este sfâșiat în două direcții opuse. Lupta aceasta poate fi purtată și câștigată numai dacă ni-L luăm pe Dumnezeu ca aliat.

Sfântul Talasie Libianul îşi exprimă convingerea că inima bună nutreşte gânduri bune, „căci precum este comoara ei, aşa sunt şi gândurile ei”.

Faptul că atât gândurile bune, cât şi cele rele pornesc din inimă, nu înseamnă că harul dumnezeiesc şi satana se află în ea în acelaşi timp. Sfântul Diadoh al Foticeei precizează acest lucru: „E drept că inima izvorăşte şi din sine gânduri bune şi rele, dar nu rodeşte prin fire cugetările rele, ci amintirea răului i s-a făcut ca un fel de deprindere din pricina rătăcirii dintâi, însă cele mai multe şi mai rele dintre gânduri le zămisleşte din răutatea dracilor; dar noi le simţim pe toate ca ieşind din inimă”. În continuare, Sfântul Diadoh arată că „harul îşi ascunde prezenţa sa în cei botezaţi, aşteptând hotărârea sufletului”. Dacă omul păzeşte poruncile lui Hristos şi cheamă neîncetat numele Lui, „focul sfântului har se va revărsa şi peste simţurile mai de dinafară ale inimii, arzând cu totul neghina pământului omenesc”. Aflându-se în această stare de sporire a păzirii poruncilor şi chemând neîncetat numele Domnului, „adierea Duhului Sfânt” va stinge săgeţile diavolului „încă pe când sunt în aer”, înainte ca ele să atingă trupul.

Prin urmare, în inimă are loc cea mai mare luptă a nevoitorului creştin.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă. Știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 189-190)

Sursa: Doxologia

Marșul pentru Viață 2016 – „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie” la București

Foto: Dinu Savopol Photography

Sâmbătă, 26 martie 2016, la București, aproximativ 2.700 de persoane au participat la Marșul pentru viață 2016 – „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie”, care s-a desfășurat simultan în 130 de localități din România și Republica Moldova. La București, evenimentul s-a încheiat cu concertul Live for Life, susținut de Paula Seling și Vlad Miriță.

Organizatorii, Asociația Studenți pentru viață, care consiliază tinerii pentru viața de familie și ajută mamele în criză de sarcină și familiile numeroase, doresc să tragă un semnal de alarmă cu privire la faptul că femeile care doresc să păstreze sarcina sunt lipsite de sprijinul comunității și societății în cel mai vulnerabil moment al vieții lor, iar aceasta poate duce la pierderea vieții copilului nenăscut prin avort și la traume pe termen lung pentru femeie.

Participanții au purtat pancarte care anunțau că 80% dintre avorturi au loc la presiunea bărbatului și că 80% din cuplurile care au trecut printr-un avort se despart.

Această lipsă de asumare din partea bărbaților și lipsa de sprijin din partea celor din jur, precum și lipsa unor cabinete de consiliere înainte de avort, care să le explice femeilor opțiunile pe care le au și efectele procedurii au condus la pierderea de multe vieți de copii nenăscuți.

Statisticile compilate de Studenți pentru viață din diverse surse, naționale și internaționale arată că, din 1958 (când avortul a fost pentru prima oară liberalizat în România), și până în 2014 (ultimul an pentru care există date), numai în clinicile de stat din România s-au efectuat peste 22 de milioane de avorturi. De asemenea, studenții au mai făcut publice estimări conform cărora numărul de avorturi din clinicile private ar putea crește cu aproape o treime cifrele aferente anilor de după 1990.

Statistici pentru România, Republica Moldova și lume

Situația avorturilor în România în perioada 1958–2014

Situația avorturilor în România în perioada 1958–2014

Romania – Subraportarea numărului de avorturi în statistici

Numărul de avorturi in Rep Moldova 1995–2014

Grafic – Raport nr oficial de avorturi și populație pe țări 1921–2015

Mesajul a fost, și la București, ca și în toată țara, unul pozitiv, de celebrare a vieții și conștientizare a publicului de ase implica mai mult în problemele femeilor din apropierea fiecăruia.

Principalele prevederi legale privitoare la avort în România

• 1936: în Codul penal avortul la cerere este interzis, cu excepția cazurilor în care există indicații medicale autorizate de medici și de Parchet;
• 1957: este adoptat Decretul nr. 463/1957 prin care statul român a permis pentru prima dată avortul la cerere;
• 1966: este adoptat Decretul 770/01.10.1966, prin care se restrânge avortul. Avortul este permis cu autorizație de la o comisie medicală special constituită prin decizia Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional dacă:
  • sarcina pune viața femeii în pericol;
  • unul dintre părinți suferă de o boală gravă, care se transmite ereditar, sau care determină malformații congenitale grave;
  • femeia prezintă invalidități grave fizice, psihice sau senzoriale;
  • femeia are peste 45 de ani;
  • femeia a născut patru copii și îi are în îngrijire;
  • sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.
• 1989: prin Decretul 1/26.12.1989 este abrogat Decretul 770/1966;
  
  

Scurtă istorie a Marșului pentru viață

Marșul pentru viață este o manifestare civică de sprijinire a vieții copiilor nenăscuți și a femeilor aflate în criză de sarcină. Pentru prima oară a fost organizat în Statele Unite ale Americii în 1974.

În 2008, la Timișoara a avut loc primul Marș pentru viață în România.

În 2011 a avut loc prima ediție națională, cu tema „Spune DA vieții”, cu 4 orașe organizatoare, în 26 martie.

În 2012, Marșul a avut tema „Fiecare copil are dreptul la viață” și s-a desfășurat în 21 de orașe, pe 24 martie.

În 2013, Marșul a avut tema „Iubește-i pe amândoi” și s-a desfășurat în 23 de orașe, pe 23 martie.

În 2014, Marșul a avut tema „Adopția – o alegere nobilă” și s-a desfășurat în 40 de orașe din România, pe 23 martie 2014.

În 2015, Marșul pentru viață a avut tema „Fiecare viață este un dar” și s-a desfășurat pe 21 martie în 77 de orașe din România și 2 orașe din Republica Moldova.

În 2016, Marșul pentru viață 2016 a avut tema „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie”, inspirată din tema Marșului pentru viață de la Washington de la începutul acestui an. Evenimentul s-a organizat în 130 de localități din România și Republica Moldova.

Sursa: Știri pentru Viață

Mântuirea omului înseamnă îndumnezeirea lui

„Dumnezeu este în același timp accesibil și inaccesibil” este mesajul pe care ni-l transmite Sfântul Grigorie Palama în a doua duminică din Postul Mare. Taina iconomiei umanității se împlinește în Persoana lui Hristos, Logosul întrupat, și în comuniunea cu Sfânta Treime care Se descoperă și conduce lumea de la stricăciune și moarte spre noutatea învierii trăite în lumina necreată a Împărăției Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Teologia Sfântului Grigorie Palama este centrată pe tema cunoașterii lui Dumnezeu. Controversa dintre el și Varlaam, un călugăr bizantin, originar din Calabria, a început printr-o dispută legată de Filioque. Ultimul, întemeindu-și ideile sale pe teologia apofatică a Sfântului Dionisie Areopagitul, afirma că omul nu poate spune nimic despre purcederea Sfântului Duh, căci Dumnezeu depășește orice circumscriere rațională. Sfântul Grigorie a descoperit în argumentarea lui Varlaam o formă de agnosticism și relativism, care în fapt pune capăt teologiei, discursului despre Dumnezeu.

Adevărata cunoaștere de Dumnezeu vine prin descoperirea Lui

Măreția și geniul celui care va deveni Arhiepiscopul Tesalonicului s-au arătat în faptul de a fi sesizat fisurile gândirii călugărului calabrez, care la prima vedere părea acceptabilă și chiar foarte evlavioasă: „Dumnezeu este prea mare pentru înțelegerea noastră. Cum ar putea omul să spună ceva despre Duhul Sfânt?”

Palama nu era de acord cu Varlaam. El afirma că omul este capabil să-L cunoască pe Dumnezeu, însă adevărata cunoaște­re de Dumnezeu nu este una pur rațională, dobândită prin puterea minții noastre, ci ne este dată de Dumnezeu Însuși prin descoperire.

Controversa isihastă care a urmat acestei divergențe de opinii dintre cei doi atingea de fapt aceeași problemă. Insistența monahilor isihaști pe posibilitatea omului de a-L „vedea” pe Dumnezeu încă din timpul acestei vieți și de a contempla lumina divină taborică l-a făcut pe Sfântul Grigorie să dezvolte teologia energiilor necreate.

Punctul central îl reprezintă aici distincția reală și nu doar intelectuală sau nominală făcută între ființa lui Dumnezeu, natura Lui, care rămâne pe veci de necunoscut creaturii, și energiile Sale. Este important de subliniat că această distincție nu trebuie să fie imaginată ca un fel de separație în Dumnezeu care are mai multe părți, una deschisă, accesibilă omului și alta permanent interzisă lui. Această neîn­țelegere stă la baza oricărei critici care i se aduce teologiei palamite. Sfântul Grigorie afirmă că această „distincție” exprimă o realitate proprie lui Dumnezeu, tainică, imposibil de exprimat, apofatică. Dar apofatismul Sfântului Grigorie Palama diferă radical de cel al lui Varlaam. Teologia Arhiepiscopului Tesalonicului nu este un „sistem” teologic, ci descrierea experienței lui Dumnezeu. Această teologie exprimă antinomia ce caracterizează această experiență, înțele­gând pe de o parte posibilitatea și realitatea îndumnezeirii omului, iar pe de altă parte trans­cendența lui Dumnezeu. Abordarea palamită refuză să dea o explicație rațională distincției dintre natură și energiile divine. „Dumnezeu este în același timp accesibil și inaccesibil.” Enunțul de mai sus, paradoxal exprimat, reprezintă pe scurt sinteza teologiei Sfântului Grigorie.

Iar îndumnezeirea omului înseamnă că acesta devine la rândul lui „necreat”, însă prin har, nu prin natură. Lucrul îl găsim conturat deja la Sfântul Maxim Mărturisitorul. Cu toate acestea, Dumnezeu rămâne pentru totdeauna transcendent creaturii, după Sfântul Grigorie. Omului îi este imposibil să devină „identic” și „consubstanțial” Dumnezeirii. Dacă s-ar întâmpla acest fapt, atunci Dumnezeu nu ar mai fi Treime, ci o multitudine de Ipostasuri.

Adam, neatent la viața sa în Rai

Corupția care caracterizează încă de la început natura ființelor create constituie cadrul principal al analizei antropologice a Sfântului Grigorie Palama. Libertatea existenței create se manifestă într-o manieră tragică și antinomică.

Primul om, găsindu-se la gra­nița inteligibilului cu sensibilul, îngloba în natura sa totalitatea creației ca un alt microcosmos. El trebuia să îndrepte în mod progresiv această creație și să o întărească în mod liber în viața de har a lui Dumnezeu.

Încercând prin el însuși să devină Dumnezeu, Adam nu a a­juns decât iubitor de orgoliu și de stăpânire. Așadar, prin propria voință s-a arătat neatent față de viața sa, ceea ce a dus la abandonul și separarea de Dumnezeu. Eșecul lui Adam a făcut ca el să fie lipsit de viața liberă și adevărată pentru care a fost zidit și supus, împreună cu toată creația sensibilă, ultimei ame­nințări teribile, moartea.

Prinși în cercul stricăciunii, urmașii lui Adam nu au ajuns să se debaraseze de această înlănțuire a morții. Problema corupției nu privește pur și simplu comportamentul moral și neascultarea pe care primii oameni le-au regretat amar. Moartea zădărnicește de acum nu doar voința, ci paralizează întreaga natură creată și se transmite ereditar ca o boală incurabilă. 

 

Astfel, perspectiva iconomiei adamice, adică transformarea progresivă și unirea cu Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu pentru ca în viitor el să se îndrepte spre arhetipul său, s-a întrerupt pentru un timp. Tunicile de piele pe care Dumnezeu le oferă din iubire protopărinților sunt simbolul timpului de pocăință pe care umanitatea, clientă acum neantului, inexistenței, să poată liber, prin ea însăși, să oprească căderea voită din viață și să se ridice la slava cea dintâi.

Noul Adam, șansa renașterii umanității

„Trebuia, era necesar, spune Sfântul Grigorie Palama, ca să se nască un om care să nu fi gustat din păcat. Or, acest lucru era imposibil. Odată ce Adam a căzut, abătându-se de la bine spre rău, nimeni dintre oameni nu a rămas neatins de el, nici nu a mai trăit la fel ca mai înainte de cădere.

Firea căzută a omului avea nevoie de un ajutor și o mântuire care să vină din afara umanității, dar pe care ea să fie capabilă să și le facă ale sale. Dumnezeu, care este necreat, este singurul care este deasupra morții și a stricăciunii. El singur putea să intervină din iubire pentru oameni spre a scoate creatura din impas. Intervenția divină care s-a realizat în deplină libertate nu trebuia în nici un fel să aducă atingere, să limiteze sau chiar să dizolve prin prezența Sa libertatea și integritatea omului. Sfântul Grigorie Palama spune că intervenția lui Dumnezeu în tragedia umană și întoarcerea ­neamului omenesc la libertate și la viață s-au săvârșit „întru dreptate, fără de care nimic nu se face la Dumnezeu”. Opus înșelătoriei diavolului care l-a mințit pe om spunându-i că Dumnezeu vrea să-l subjuge, Acesta nu își arată atotputernicia Sa fără dreptatea divină care respectă și nu încalcă libertatea creaturii: „Căci astfel este ordinea cea mai bună, ca dreptatea să preceadă puterii, aceasta este lucrarea măreției cu adevărat bune și divine, nu a tiraniei, puterea trebuie să urmeze dreptății”.

Dumnezeu nu este nici un monarh suprem supus inevitabil unei noțiuni abstracte de dreptate care îl depășește, nici un dictator care impune propria voință prin lege. După dreptatea dumnezeiască, Ziditorul, din iubire și în deplină libertate, a dat omului dreptul de a răspunde liber planului său atât în ceea ce privește creația originară, cât și salvarea prin Hristos.

Punerea în practică a acestei dreptăți iubitoare spre mântuirea și răscumpărarea oamenilor trebuia să îndeplinească niște exigențe. 

 

Înainte de orice, depășirea morții trebuia să vină din partea omului, de vreme ce el însuși era vizat și expus direct. Moartea îi atinsese pe toți oamenii, iar înfrângerea stricăciunii nu avea în vedere doar natura umană fragmentar, ci era necesar ca ea să fie de o asemenea amploare încât să reunească întreaga umanitate căreia să-i transmită nemurirea. Nu era așadar nevoie de un ipostas particular care să aibă în vedere doar un grup restrâns din umanitate, ci de un Nou Adam, al cărui ipostas să încorporeze, să adune întru sine toate ipostasurile umane de la facerea lumii până la sfârșitul ei.

Trebuia ca Noul Adam să nu fie doar om, ci Dumnezeu, Viață și Adevăr, Dreptate și Milă, Filantropie și orice altă virtute ca să poată săvârși renașterea și învierea vechiului Adam întru îndurare și înțelepciune.

Autor: Augustin Păunoiu

Sursa: Ziarul Lumina

Predica la Duminica a II-a din Post (a Sfântului Grigorie Palama)

Evanghelia

Marcu 2, 1-12

În vremea aceea, a intrat iarăşi Iisus în Capernaum după câteva zile şi s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat aşa de mulţi, că nu mai puteau încăpea nici pe locul dinaintea uşii, iar Dândul le grăia cuvântul lui Dumnezeu. Şi au venit la Dânsul aducând un slăbănog, pe care îl purtau patru inşi. Dar, neputând ei să se apropie de Dânsul din pricina mulţimii, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi prin spărtură au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Atunci, văzând credinţa lor, Iisus a zis slăbănogului: fiule, iartă-se ţie păcatele tale. Dar unii dintre cărturarii care erau acolo de faţă cugetau în inimile lor: de ce grăieşte Acesta astfel de blasfemii? Cine poate să ierte păcatele, decât numai singur Dumnezeu. Însă Iisus, cunoscând îndată cu duhul Său că aşa gândeau ei în sinea lor, le-a zis: de ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: iartî-se păcatele tale, sau a zice: scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele, a zis slăbănogului: ţie îţi poruncesc: scoală-te ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit afară înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi preamăreau pe Dumnezeu, zicând: niciodată n-am văzut aşa ceva.

Sfântul Nicolae Velimirovici - Predică la Duminica a II-a din Post (a Sfântului Grigorie Palama - Vindecarea slăbănogului din Capermanum)

Duminica trecută am auzit Evanghelia despre minunata tărie a marii şi atotputernicei lui Hristos prezenţe. Natanael, care punea la îndoială cuvântul apostolului Filip cum că în lume ar fi apărut Mesia şi acesta este lisus din Nazaret, acest Natanael (chiar el) aflându-se în faţa Domnului însuşi, L-a recunoscut pe dată şi L-a mărturisit Fiu al lui Dumnezeu şi împărat al lui Israel. Evanghelia de astăzi ne vorbeşte de strădania cea mare şi de lupta pe care o duce omul cu adevărat credincios ca să ajungă în faţa lui Hristos.

Patru bărbaţi duc pe un altul, rudă de-a lor sau prieten, bolnav de paralizie. îl cară cu tot cu patul pe care zace, omul fiind cu totul slăbănog şi neajutorat. în zadar au încercat să-şi facă loc prin mul­ţime ca să ajunaălângă domnul şi, dând greș așa, ei încearcă altfel: cațără pe acoperişul casei, îl desfac şi, cu mare truda, coboară pe acolo patul pe care zace bietul om, până ce acesta se odihneşte la picioarele minunatului Vindecător. Aceasta a fost măsura credin­ţei lor în Hristos.

Şi văzând lisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Domnul nu le-a auzit din cuvinte credinţa, ci a văzut-o. Vederea Lui, care pătrunde în cele mai ascunse adâncimi ale inimii, a privit la marea lor credinţă. Iar cu ochii trupeşti le-a văzut strădania de a-l aduce pe bolnav în faţa Lui. Credinţa lor se vădea Domnului şi trupeşte şi duhovniceşte.

I se vădea totodată şi necredinţa cărturarilor aflaţi de faţă. Aceş­tia cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? Domnul, cu­noscând cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, a prins să-i mustre cu blândeţe: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Domnul, cu pă­trunderea pe care o are, citeşte în inimile prihănite tot atât de uşor ca şi în cele curate. Aşa cum a văzut inima cea curată şi fără vicle­şug a lui Natanael, vede şi inimile necurate şi pline de viclenie ale cărturarilor. Şi, ca să le arate acestora că are putere şi asupra trupu­rilor şi asupra sufletelor, putere şi să ierrte păcatele şi să tămăduiască boala, Domnul îi spune paraliticului: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. La porunca dată cu atâta tărie, bolnavul s-a sculat în­dată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.

Priviţi numai ce minunate puteri arată, dintr-o singură dată, Domnul:

El pătrunde inimile oamenilor, vede credinţa unora şi viclenia altora.

El iartă sufletului păcatul, vindecându-l şi curăţindu-l de izvo­rul slăbiciunii şi al bolii sale.

El însănătoşeşte trupul bolnav şi slăbănogit cu tăria cuvintelor Sale.

O, mare şi înfricoşată, minunată şi tămăduitoare este prezenţa Dumnezeului Celui Viu! Dar trebuie mai întâi să ajungem să stăm în faţa Lui. Este lucrul de căpetenie pe calea mântuirii: să vii cu credinţă în faţa Domnului, să-I simţi prezenţa. Câteodată Domnul însuşi vine şi îşi dezvăluie în noi prezenţa-I plină de har, aşa cum a venit la Marta şi Maria in Betania, aşa cumi-a apărutpe neaşteptate apostolului Pavel în drum, iar celorlalţi apostoli la Marea Galileii, şi la Emaus, şi în odaia cuuşi încuiate, şi Mariei Magdalena în grădină, şi multor sfinţi în visuri şi vedenii. Câteodată, omul e adus de alţii în faţa lui Hristos, cum l-a adus Andrei pe Simon Petru, şi Filip pe Natanael, şi cum urmaşii apostolilor, propovă­duitorii credinţei, au adus la Hristos mulţime nenumărată de oa­meni. Câteodată, în sfârşit, oamenii se luptă singuri să ajungă la Domnul, ca aceşti patru care au rupt acoperişul spre a-l coborî pe slăbănog înaintea Domnului. Acestea sunt cele trei feluri în care oamenii ajung în faţa Domnului. Să ne silim şi să ne luptăm ca să ajungem în faţa Domnului, şi ca Dumnezeu să ne îngăduie lângă El, luminându-ne cu prezenţa Sa. Noi avem a străbate aceste trei căi luându-le altfel la rând: trebuie mai întâi să facem tot ce putem ca să ajungem în faţa Domnului; apoi trebuie să urmăm drumul pe care ne duce sfânta şi apostolica Biserică, părinţii şi învăţătorii ei; şi, pe urmă, să aşteptăm cu rugăciune şi cu nădejde ca Dumnezeu să ne aducă la Sine şi să ne lumineze cu prezenţa Sa, să ne dea tărie, să ne vindece, să ne mântuiască.

Cât de mari trebuie să fie strădaniile noastre de a ne face drum până la Domnul se vede din pilda acestor patru care nu s-au dat în lături să se caţere pe acoperiş, fără să le fie frică sau ruşine, numai ca să-l poată lăsa pe prietenul bolnav înaintea Domnului Celui Viu. Pilda aceasta de stăruinţă seamănă — dacă nu chiar o întrece — cu cea a văduvei care supăra pe judecătorul cel nedrept cerându-i mereu să-i facă dreptate faţă de un potrivnic (Luca 18,1-5). Iată ce înseamnă să împlineşti porunca Domnului care este a striga ziua şi noaptea către El Se dovedeşte astfel şi adevărul unei alte po­runci: Bate, şi ţi se va deschide (Matei 7, 7). Este, în sfârşit, lămurirea straniilor cuvinte ale lui Hristos: Împărăţia cerurilor se ia cu silinţa şi silitorii o răpesc pe ea (Matei 11,12). Domnul cere aşadar celor ce-L urmează să facă tot ce le stă în putere, să se silească, să lucreze câtă vreme mai au lumină, să se roage necontenit, să ceară, să caute, să bată, să postească, să facă faptele milosteniei fără să le numere — toate acestea să le împlinească spre a li se deschide împărăţia ceru­rilor: marea, înfricoşata, de viaţă dătătoarea lui Dumnezeu prezen­ţă. Privegheaţi dar în toată vremea, rugându-vă, spune Domnul, ca să vă învredniciţi a scăpa de toate cele ce au să vină şi a sta înaintea Fiului Omului (Luca 21, 36). Priveghează şi păzeşte Inima ta, ca sănu se lipească de pământ; veghează asupra gândurilor tale, ca să nu te ducă departe de Dumnezeu; ia aminte la lucrul tău, ca să îți înmul­ţeşti talantul, iar nu să-l împuţinezi şi să-l pierzi; păzeşte zilele tale, ea să nu vină pe nepregătite moartea peste tine şi să te găsească în păcate. Aceasta este dreapta noastră credinţă: lucrătoare, rugă­toare şi veghetoare, pătrunsă de lacrimi şi trudă. Nici o credinţă nu cere ca a noastră atâta strădanie din partea omului ca să se poată acesta înfăţişa înaintea Fiului lui Dumnezeu. Lumea întreagă este chemată la această strădanie, dar credincioşilor Săi Mântuitorul o cere anume, iar Biserica le-o repetă prin vremuri, din neam în neam, înălţând icoana mulţimii ce creşte mereu a luptătorilor du­hovniceşti care au împlinit legea lui Hristos şi s-au învrednicit de negrăită slavă şi putere în cer şi pe pământ.

Dar să nu ne înşelăm crezând că strădaniile noastre aduc după ele de la sine mântuirea. Să nu ne închipuim că ar putea omul, străduindu-se, să ajungă prin proprie silinţă în faţa Dumnezeului Celui Viu. Fără voia lui Dumnezeu nici un muritor nu poate sta înaintea feţei Sale. Pentru că Domnul, care ne-a poruncit silinţă şi strădanie, spune în alt loc: Când veţi face cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Matei 17,10). Şi în altă parte: Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl (Ioan 6, 44). Şi iarăşi: Fără Mine, nu puteţi face ni­mic (Ioan 15, 5). Şi iarăşi, în alt loc: Prin har sunteţi mântuiţi (Efeseni 2, 5). Ce să mai spunem după toate acestea? Să spunem că toată strădania noastră e în zadar? Să ne lăsăm în jos mâinile, a neputin­ţă, aşteptând ca Domnul să ne ia, cu puterea Sa, şi să ne aşeze în faţa-I? Zice proorocul Isaia: ... toate faptele dreptăţii noastre ca un veş­mânt întinat (Isaia 64, 5). Vom lăsa deoparte orice silinţă? Dar oare, făcând aşa, nu ne vom asemăna slugii care a îngropat talantul în pământ, pentru care faptă i-a strigat stăpânul: Slugă vicleană şi le­neşă ! (Matei 25, 26)? Să fim chibzuiţi, să ne silim a împlini porun­cile cele limpezi ale Domnului. Noi ne silim, iar lui Dumnezeu sin­gur îi stă în putere să binecuvânteze strădania noastră şi să ne adu­că în faţa Sa. Apostolul Pavel a arătat limpede lucrul acesta: Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Astfel nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească (1 Corinteni 3, 6-7). Totul, aşadar, e în mâna lui Dumnezeu: stă în puterea, în înţelepciunea, în mila Lui. Noi trebuie să sădim şi să adapam, şi nu putem să ne abatem de la această îndatorire fără să cădem în primejdia veşnicei pierzanii.

Datoria lucrătorului e să sădească şi să ude, dar de puterea şi de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu depinde dacă sămânţa prinde sau nu prinde rădăcină, creşte sau nu, aduce sau nu aduce roade.

Datoria savantului e să cerceteze şi să caute, dar depinde de pu­terea, de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu dacă i se va dezvă­lui cunoaşterea.

E datoria părintelui să-şi crească în frica lui Dumnezeu copilul, dar depinde de puterea, de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu viaţa acestui copil.

E datoria preotului să înveţe, să îndrume, să îndrepteze pe credincioşi, dar depinde de puterea, de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu dacă strădania lui rodeşte.

E datoria noastră a tuturor să ne silim şi să facem totul ca să fim vrednici să stăm în faţa Fiului lui Dumnezeu, dar depinde de pute­rea, de înţelepciunea şi de mila lui Dumnezeu dacă vom fi sau nu vom fi îngăduiţi lângă Domnul.

Dar să nu luptăm fără nădejde în mila lui Dumnezeu! Fie ca strădaniile noastre să fie străluminate de nădejdea că Domnul e lângă noi, şi că ne va primi şi pe noi întru lumina feţei Sale. Nu e fântână mai adâncă, mai nesecată decât mila lui Dumnezeu! Când Fiul Risipitor şi-a venit întru sine după groaznica-i cădere între porci, milostivul tată a ieşit să-l întâmpine, l-a îmbrăţişat şi l-a ier­tat. Dumnezeu nu osteneşte să iasă în întâmpinarea copiilor săi care se întorc, îşi întinde braţele spre toţi cei care se îndreaptă spre El. Tins-am mâinile Mele în toată vremea spre un popor răzvrătit (Isaia 65, 2), spune Domnul despre evrei. Dacă Domnul îşi întinde bra­ţele către cei răzvrătiţi, cum nu Şi le-ar întinde spre cei ascultători? Spune proorocul David, cel ascultător: Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin (Psalm 15, 8). Pe cei care se luptă spre mântuire, Dumnezeu nu îi lipseşte de-a sta înaintea feţei Sale. Să nu socotim aşadar că nevoinţele ne sunt în zadar, cum fac cei fără Dumnezeu şi deznă­dăjduiţii; ci silindu-ne şi trudind, să nădăjduim în mila Domnului Dumnezeu. Şi mai ales în vremea Marelui Post să ne înmulţim strădaniile, aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică. Iar cărarea întru acestea sa ne fie luminata ele pilda celor patru care s au suit pe aco­periş, l-au rupt şi l-au aşezat pe al cincilea, pe prietenul bolnav, înaintea Domnului. Dacă o cincime din suflet ne e paralizat, sau bolnav, să ne grăbim a o aduce cu cele patru tefere înaintea Dom­nului, şi El va vindeca ce-i bolnav în noi. Dacă unul din cinci sim­ţuri ni s-a smintit de către lume şi boleşte, să alergăm cu celelalte patru înaintea Domnului, ca să aibă El milă de cel bolnav şi să-l vindece. Când e bolnavă o parte din trup, doctorul prescrie două feluri de îngrijire: grijă de mădularul bolnav, şi întărirea celor tefe­re, încât acestea fiind mai sănătoase, mai puternice, să ţină cum­pănă părţii bolnave. Aşa e şi cu sufletul. Dacă ne îndoim cu min­tea, să alergăm cu inima a ne întări în credinţă şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să vindecăm mintea bolnavă. Dacă am păcătuit uitând rugăciunea, să ne grăbim cu fapte de milostenie a restaura în noi rugăciunea pierdută; şi aşa cu toate.

Iar Domnul va vedea credinţa noastră, strădania şi silinţa noas­tră, şi va avea milă de noi. În îndurarea-I fără margini, ne va lăsa lângă El, înaintea feţei Sale de viaţă dătătoare, de unde primesc viaţă, putere şi bucurie fără de număr cete îngereşti şi armii de sfinţi. A Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Sursa: Doxologia

(✝) Buna Vestire

Evanghelia

Luca 1, 24-38

În zilele acelea, Elisabeta, femeia lui Zaharia, a rămas însărcinată şi s-a tăinuit pe sine cinci luni, zicând: astfel mi-a făcut mie Domnul în zilele când a socotit să ridice dintre oameni înjosirea mea. Iar în a şasea lună, îngerul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu într-un oraş din Galileea, numit Nazaret, la o fecioară, logodită cu un bărbat, care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis: bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine; binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea văzându-l s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Dar îngerul i-a zis: nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Iată, vei zămisli în pântece şi vei naşte un Fiu, căruia îi vei pune numele Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al părintelui Său, David; şi va împărăţi peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Atunci Maria a zis către înger: cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Dar îngerul răspunzând, a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui preaînalt te va umbri; pentru aceasta şi sfântul care se va naşte din tine, se va chema Fiul lui Dumnezeu. Iată şi Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţele ei; şi aceasta este a şasea lună pentru ea, care se numea stearpă; căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Atunci a zis Maria: iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău. Şi îngerul a plecat de la ea.

Arhimandritul Cleopa Ilie - Predică la Buna Vestire

Astăzi tună glas de bucurie în tot pământul. Astăzi, Arhanghelul Gavriil vesteşte Fecioarei Maria mântuirea neamului omenesc. Ziua de astăzi este mai sfântă şi mai înveselitoare decât toate zilele veacului, căci aduce bucurie şi vesteşte mântuirea la toată lumea. Astăzi, Dumnezeu a căutat cu milă şi cu îndurare din cer pe pământ, că a auzit suspinele strămoşilor noştri şi plângerea tuturor celor ce se chinuiau în iad, de la începutul lumii.

Iubiţii mei fraţi în Hristos,

Mai înainte de a spune altele, să ştiţi acest lucru: atât de adâncă este taina Dumnezeiescului praznic de astăzi, încât nici mintea Serafimilor şi a Heruvimilor, nu poate a o pătrunde. Această părere nu este a mea, ci a Bisericii lui Hristos, care cântă: „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” (Troparul Învierii, glas 4).

Dar oare, fraţii mei, a fost cu totul ascunsă de îngeri şi de oameni această taină a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul? Nu cu totul, fiindcă a fost cunoscută şi de îngeri şi de oameni, în chip umbros şi întunecat. Căci îngerii au vestit-o patriarhilor; ea a fost închipuită şi de sfinţii prooroci şi cu mult înainte, prin tainice proorocii, a fost descoperită.

Dar ceea ce nici de îngeri nici de oameni nu s-a ştiut, a fost chipul zămislirii şi al naşterii mai presus de gând şi de cuvânt, al întrupării lui Dumnezeu din fecioară (Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia, vol. II, Întrebarea 42, p. 229). Aceasta o adevereşte iarăşi Biserica, prin cântarea: „Iar minunea naşterii Tale a o spune limba nu poate” (Axion).

În cele ce urmează vreau să arăt mai întâi cum a luat pricină acest minunat praznic al Bunei Vestiri.

Sfânta Evanghelie ne spune: „Iar în luna a şasea (adică în luna lui martie, căci la evrei anul începându-se de la 1 septembrie, această lună a lui martie cădea a şasea) a fost trimis Arhan­ghelul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis. «Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei»” (Luca 1, 26-28). Iar Fecioara s-a înspăimântat şi s-a tulburat la vederea îngerului şi la auzirea cuvintelor lui. Şi cugeta întru sine: Oare cine să fie acesta? Iar îngerul Domnului, văzând-o pe ea tulburată şi înspăimântată, a liniştit sufletul ei cu aceste cuvinte: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema” (Luca 1, 30-32).

Fecioara Maria, aducându-şi aminte cum şarpele a înşelat pe Eva şi pe Adam în Rai, gândea întru sine: „Oare nu va fi lucrul acesta ce se arată mie vreo nălucire sau vreo ispită? Oare să nu fie vreo înşelăciune?”. Apoi a zis către înger: „Văd chipul tău, că te arăţi mie ca un om; dar graiul şi portul tău nu-ţi este din această lume. Mie îmi spui lucruri mari şi minunate, care nu mă pricep cum pot să fie. Tu zici că Dumnezeu Se va sălăşui în mine. Dar cum poate să încapă întru mine Dumnezeu, Care toată zidirea o a făcut şi pe care nici o zidire nu-L poate încăpea?! În ce chip sunt cuvintele acestea, eu mă mir şi mă minunez!”.

Iar Arhanghelul, voind a-i lămuri minunea cea mai presus de fire care va fi cu ea, i-a adus aminte de alte minuni mari şi preaslăvite ale lui Dumnezeu, din vechime, şi îi zise ei: „Adu-ţi aminte, preafericită fecioară, că la Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă!” (vezi Luca 1, 37). „Adu-ţi aminte cum toiagul lui Aaron, uscat fiind, a odrăslit (vezi Numerii 18, 8). Adu-ţi aminte cum Sara, femeia lui Avraam, fiind stearpă şi bătrână, a născut pe Isaac (vezi Facerea 21, 23). Adu-ţi aminte cum Ana, mama ta, fiind stearpă, te-a născut pe tine (Prolog, 8 septembrie), apoi cum rugul acela pe care l-a văzut Moise Proorocul la muntele Sinai, arzând cu pară, nu se mistuia (vezi Ieşirea 3, 25). Aşa şi tu vei lua întru tine focul dumnezeirii şi nu te vei arde. «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri» (Luca 1, 35). De vrei să te încredinţezi şi de altă minune, mai nouă, du-te la vara ta Elisabeta şi vezi că şi aceea, fiind stearpă, are acum a şasea lună de când a zămislit (vezi Luca 1, 36)”.

As­cultând cu mare atenţie şi cu mare luare aminte cuvintele Dumnezeiescu­lui Arhanghel şi înţelegând ce fel de chemare are ea de la Dumnezeu, Sfânta Fecioară s-a plecat a primi cuvintele lui şi hotărându-se din inimă să asculte porunca lui Dumnezeu cea trimisă ei prin îngerul său, cu mare smerenie zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38).

Iată, iubiţii mei fraţi în Hristos, cum a luat început şi pricină prealumi­natul praznic al Bunei Vestiri, pe care noi astăzi îl prăznuim. Şi să ştiţi că, o dată cu începutul acestui dumnezeiesc praznic, s-a început a se împlini şi planul lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc şi al desco­peririi tainei celei din veac ascunse şi din îngeri neştiute. Acest început, după toată dreptatea, îl prăznuieşte Biserica lui Hristos astăzi, cântând: „Astăzi este începătura mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac” (troparul praznicului); şi iarăşi: „Astăzi se binevesteşte pământului bu­curie mare” (stihira).

Cu adevărat, fraţilor, astăzi este ziua din luna a şasea, întru care mult înveselitorul Arhanghel Gavriil a adus bucurie duhovnicească la toată lu­mea. El a fericit-o pe Fecioara Maria, spunându-i mai întâi „Bucură-te” şi apoi: „ceea ce eşti plină de dar”. I-a zis: „că prin tine vine bucurie la toată lumea şi întristarea neamului omenesc se risipeşte”. Ea e plină de dar, căci cu adevărat ea este comoara tuturor darurilor celor duhovniceşti.

Preacurata şi Preasfânta Fecioară Maria este cu adevărat comoara şi vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh. Iar pentru a vă da seama de acest mare adevăr, am să folosesc o asemănare. E o asemănare între cetele îngereşti şi Maica Domnului.

Sfinţii şi Dumnezeieştii Părinţi, ca Maxim Mărturisitorul, marele Gri­gore Cuvântătorul de Dumnezeu, Grigore de Nyssa, Vasile cel Mare şi Dumnezeiescul Dionisie Aeropagitul (vezi Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţiri, cap. XI, p. 399) zic că fiecare ceată din cele nouă cete în­gereşti a luat de la Dumnezeu o deosebită vrednicie şi însuşire, sau propri­etate (Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească). Şi dacă aceste sfinte şi prea curate cete de îngeri au o mare felurime de calităţi spirituale şi o mare felurime de daruri şi de vrednicii date lor de Dumne­zeu, apoi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria pe toate aceste sfinte cete le covârşeşte cu vrednicia, cu slava şi cu darul (Luca 1, 28).

Îngerii, ceata cea mai de jos din cereasca ierarhie, au de la Dumnezeu darul şi vrednicia de a sluji la mântuirea sufletului omenesc şi de a povă­ţui pe oameni la vieţuirea cea cu dreptate şi cu fapte bune, pentru a îm­plini ei voia lui Dumnezeu (Luca I, 22; Evrei 1, 7-14). Iar Preasfânta şi Preacurata Fecioara Maria, prin darul cel dat ei de Dumnezeu, mai mult decât toţi îngerii povăţuieşte pe cei credincioşi pe calea mântuirii (Sfântul Ioan Damaschin, Octoihul Maicii Domnului, Mănăstirea Neamţ, 1810, p. 277).

Arhanghelii, ca binevestitori, au darul de a descoperi tainele proo­rociilor şi ale cunoştinţei voii lui Dumnezeu (Vieţile Sfinţilor, la 8 noiembrie). Iar Preasfânta Fecioară Maria, încă din acest veac, a luat de la Dumnezeu darul proorociei şi al descoperirii tainelor dumnezeieşti. Astfel, proorocind prin Duhul Sfânt, mai înainte a arătat slava ei cea viitoare, zi­când: „Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca1, 48). Iar după ce a născut pe Mântuitorul lumii Hristos, a covârşit cu sfinţenia şi cu darul toate cetele arhanghelilor (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit. , cap. IV, p. 123).

Şi dacă îngerii de la ceata sfintelor Începătorii, mai mari peste cetele cele mai de jos, slujesc la îndreptarea a toată lumea şi la păzirea împărăţi­ilor, a ţărilor şi a tuturor ţinuturilor (Psalmul 44), apoi Preasfânta Fecioară Maria, fiind Împărăteasa tuturor cetelor îngereşti (Vieţile sfinţilor, 8 septembrie), cu sfintele şi preaputernicele ei rugăciuni lucrează mai mult decât orice ceată de îngeri şi de începătorii, la îndreptarea şi mântuirea a toată lumea şi la paza tuturor împărăţiilor şi a tuturor popoarelor lumii (ibidem).

Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Stăpâniri au mare stăpânire asupra diavolilor şi mare putere de a opri şi potoli furia lor, spre a nu vătăma pe cineva din oameni pe cât ar voi ei (ibid.), apoi câtă stăpânire nu are Preasfânta Născătoare de Dumnezeu asupra diavolilor şi cât nu poate ea opri puterea diavolească de a nu face rău celor bine credincioşi, care o slăvesc pe ea din inimă şi se închină ei cu credinţă şi cu umilinţă?

Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Puteri din cer, prin darul cel dat lor de la Dumnezeu, pot să reverse darul facerii de minuni asupra plăcuţilor lui Dumnezeu şi să întărească pe oameni spre a fi cu răbdare şi cu tărie de suflet în necazuri şi în suferinţele lor (Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească, cap. XXXII), apoi câtă putere de facere de minuni nu are Maica Domnului şi câte nu poate ea să întărească şi să îmbărbăteze în necazuri şi în scârbe pe toţi aceia care au dreaptă credinţă şi o cheamă pe ea din inimă spre ajutor?

Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Domnii din cer au darul şi puterea de la Dumnezeu de a domni peste ceilalţi îngeri care sunt mai jos decât ei şi au puterea de a învăţa pe oamenii cei credincioşi de a-şi stăpâni simţirile şi patimile lor şi a se face domni peste voile lor cele pătimaşe (Axion la Naşteriea Domnului), apoi câtă putere nu are Împărăteasa tuturor îngerilor şi Doamna lumii, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, de a domni şi de a împărăţi peste domnii şi împăraţii lumii acesteia şi de a povăţui tot sufletul cel binecredincios, spre a-şi stăpâni simţirile şi toate poftele cele pătimaşe şi a ajunge, prin darul lui Dumnezeu, domni şi împăraţi peste toate patimile şi voile lor cele rele?

Şi dacă ceata preafericitelor Scaune din cer, mai mult decât alte cete de îngeri, au darul de a odihni şi de a purta pe Dumnezeu, după dar, nu după fiinţă, căci după fiinţă El este necuprins (Axion la Naşterea Domnului), apoi care dintre îngeri şi dintre oameni a odihnit şi a purtat pe Dumnezeu mai mult ca Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, care a purtat în pântecele şi în braţele ei pe Dumnezeu Cuvântul şi s-a făcut prin aceasta scaun însufleţit şi cuvântător al Împăra­tului Slavei (Ierarhia cerească, la cap. 3), după cum şi Biserica lui Hristos adevereşte cântând: „Că mitrasul tău scaun L-a făcut şi pântecele tău mai desfătat decât cerurile L-a lucrat” (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 125)?

Dacă ceata preasfinţilor şi preaînţelepţilor Heruvimi, mai mult decât alte cete de îngeri care stau mai jos decât dânşii, pururea strălucesc cu lumina înţelegerii şi cu revărsarea înţelepciunii şi cunoştinţei Dumnezeieşti şi sunt luminaţi în chip covârşitor de Dumnezeu spre a înţelege marea adâncime a tainelor Sale şi au puterea de a lumina pe îngerii cei mai de jos decât ei cu înţelegerile cele Dumnezeieşti (Vieţile Sfinţilor, 8 noiembrie), apoi oare câtă înţelegere duhovnicească şi câtă adâncime de ta­ine dumnezeieşti nu poartă întru sine Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, care pe sine sălaş Înţelepciunii lui Dumnezeu s-a făcut (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvânt la Serafim”, Puţul, Buzău, 1833)?

Şi dacă ceata preaîndumnezeiţilor Serafimi sunt prea înfi­erbântaţi de dragostea de Dumnezeu (ibid.) şi au îndoită putere de sfântă înspăimântare, îndoită putere de vedere Dumnezeiască şi îndoită putere de înălţare şi slavoslovie, mai mult decât toate celelalte cete îngereşti care stau mai jos decât ei (Psalmii 44, 11), apoi câtă fierbinţeală de Dumnezeiască dragoste nu are Preasfânta şi Preacurata Fecioară Maria, care pe Dumnezeiescul Izvor cel fără de margine al dragostei în pântece L-a purtat, L-a născut mai presus de legile firii şi cu lapte din preasfântul şi preacuratul ei piept L-a alăptat? Şi de câtă vedere Dumnezeiască nu este plină Preasfânta Fecioară Maria, care pururea stă de-a dreapta Sfintei Treimi, ca o Împărăteasă a cerului şi a pământului, în haină aurită şi cu toată strălucirea frumuseţilor duhovniceşti împodobită şi preaînfrumuseţată (Psalmul 103)?

Şi dacă Dumnezeu are ca haină a Sa lumina (cântare la peasna a 9-a a canoanelor din Minei), apoi de câtă slavă şi înălţare duhovnicească nu s-a învrednicit Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, dacă toată Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare o numeşte pe ea Maica Luminii (Axion)?

Iată, dar, iubiţii mei fraţi,

Pentru care pricină am zis că Maica Dom­nului este comoara şi vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh. Iată pentru care pricină Biserica lui Hristos cântă Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, zicând: „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii” (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., glas 8, pp.155 şi 173). Această cântare este preasfântă şi adevărată, pentru că, pre­cum am arătat, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria pe toate cetele îngerilor şi ale sfinţilor le-a covârşit cu vrednicia, cu cinstea şi cu toate darurile cele duhovniceşti cu care a împodobit-o şi a în­frumuseţat-o pe ea Bunul şi Preaînduratul Dumnezeu.

Aceasta o adevereşte şi dumnezeiescul Părinte Ioan Damaschin în una dintre cele prea ale­se şi multe laude pe care le-a alcătuit Maicii Domnului. Căci zice: „Înfrumuseţatu-te-ai mai mult decât toată cuviinţa îngerilor, ceea ce ai născut pe Făcătorul lor” (Luca 1, 33).

Iubiţii mei fraţi în Hristos,

În cele de până aici, după a mea slabă putere de înţelegere, am arătat în ce chip Preasfânta Maică a lui Dumnezeu a fost şi este comoara şi vistieria tuturor harurilor Sfântului Duh şi pentru care pricină Biserica lui Hristos o numeşte pe ea mai cinstită decât Heru­vimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii. În cele ce urmează, vreau să vă arăt care din darurile Preasfintei Fecioare Maria a atras mai mult asupra ei mila şi îndurarea lui Dumnezeu şi care dar i-a fost ei mai mult ca toate pricină de slavă şi de înălţare duhovnicească.

Care credeţi că a fost cel mai mare dar al Preasfintei Fecioare Maria? Oare fecioria, sau înţelepciunea, sau alte multe şi nenumărate daruri care le avea? Da, fraţii mei, într-adevăr, Preasfânta Fecioară Maria a fost împodobită de Dumne­zeu cu toate darurile cele duhovniceşti. Dar darul cel mai mare care i-a fost ei pricină de slavă şi de cinste negrăită a fost darul smereniei. Fără acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de mare folos. Smerenia a fost pricină de slavă şi de cinste Preacuratei Fecioare Maria mai mult decât toate darurile pe care le avea.

Pentru smerenia ei, după mărturia Sfântului Duh, Domnul „a căutat spre smerenia roabei sale” (Luca 1, 48) şi a ridicat-o pe ea la atâta slavă şi cinste, spre a fi lăudată în cer de toate oş­tile cereşti şi pe pământ fericită de toate neamurile (Psalmii 40, 21). Smerenia a fost cea dintâi pricină de înălţare şi slavă pentru toţi sfinţii lui Dumne­zeu. Smerenia a înălţat pe Avraam şi l-a făcut pe el prieten al lui Dumne­zeu şi tată al multor neamuri (Facerea 18, 27), căci se socotea pe sine a fi pământ şi cenuşă (Facerea 41, 40). Smerenia l-a înălţat pe Iosif şi l-a făcut pe el mai mare peste toată ţara Egiptului (Ieşirea 4, 10). Smerenia l-a făcut pe Moise cel gângav la limbă povăţuitor şi legiuitor peste tot poporul lui Israil. Căci se socotea pe sine nevrednic de această slujbă şi ruga pe Dumnezeu să trimită pe altul la scoaterea lui Israil din robia Egiptului (Ieşirea 3, 11). Smerenia a arătat pe David a fi după inima lui Dumnezeu, căci se socotea pe sine vierme şi nu om (Psalmii 21, 6). Cu smerenia a strălu­cit marele Daniil proorocul, cei trei tineri, marele prooroc Isaia şi mai mult decât toţi, Dumnezeiescul Ioan Botezătorul, care nu se socotea pe sine vrednic de a dezlega cureaua încălţămintei lui Hristos (Matei 3, 16,17) şi care pentru adâncimea smereniei lui s-a învrednicit de a fi mar­torul cel mai văzător al Sfintei Treimi la Iordan. (Matei 11, 11) şi de a se numi, de Însuşi Hristos, cel mai mare născut din femeie (Luca 17, 28).

Iar dacă aceşti sfinţi mari ai lui Dumnezeu au arătat smerenie mare, apoi cine poate să înţeleagă câtă adâncime de smerenie a fost în inima Preasfintei Fecioare Maria, care auzind şi înţelegând de la Arhanghelul Gavriil că va zămisli de la Duhul Sfânt şi va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a înălţat cu inima sa, ci cu mare smerenie, socotindu-se pe sine o simplă roabă, a zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”(Luca 1, 38). Aici cu adevărat a luat plinire cuvântul Scripturii care zice: „Cine se va smeri pe sine se va înălţa” (Matei 23, 12). Iar Sfântul Efrem Sirul zice: „În inima adâncă Se va înălţa Dumnezeu”.

Deci, dacă după mărturia acestui Sfânt Părinte, toate darurile cele mai înalte pe cele smerite se reazemă, apoi şi la Preacurata şi Preasfânta Fe­cioară Maria toate darurile cele înalte şi duhovniceşti, cu care a fost îm­podobită de Dumnezeu, s-au rezemat şi au avut drept temelie veşnică smerita ei cugetare.

Iubiţii mei fraţi,

...După cum aţi auzit, smerenia a fost pricină de slavă, de cinste şi de înălţare la toţi Sfinţii lui Dumnezeu şi cu atât mai mult la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. Dar să ştiţi şi să înţelegeţi că mai presus de toate a fost smerenia cea nemăsurată a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 8).

Dar această nemăsurată smerenie a Domnului I-a adus Lui nemăsurată slavă şi cinste şi „Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume, care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10).

Dar va zice cineva: Ce este smerenia? La aceasta voi răspunde eu, nu cu cuvintele mele, ci cu cele ale Sfântului Isaac Sirul: „Smerenia este haina Dumnezeirii, deoarece cu aceasta S-a îmbrăcat Dumnezeu când a binevoit a veni în lume şi S-a îmbrăcat în firea noastră cea smerită”. Iar dacă se va întreba din ce se naşte ea, vom zice, ca Sfântul Ioan Scărarul, că din ascultare şi din tăierea voii (Scara, Cuvântul 4). Şi dacă se va întreba cineva pentru care motiv smerenia este aşa de mare, voi zice: pentru că numai ea poate ucide pe cel mai mare păcat, care este mândria. Pentru acest păcat îngerii au căzut din cer şi strămoşii noştri Adam şi Eva din Rai, căci ascultând de şarpele diavol, li s-a nălucit a se face ca nişte dumnezei (Facerea 3, 6).

Fraţii mei,

Spre încheiere vreau să vă spun că astăzi, mai mult ca ori­când, acest mare păcat al mândriei a cuprins toată lumea. Fiecare doreşte să fie mai mare peste alţii, să-i robească şi să stăpânească; fiecare doreşte să fie mai bogat decât altul, fiecare mai cinstit, mai vestit şi mai băgat în seamă decât altul. Fiecare doreşte a se socoti mai înţelept decât alţii. Fiecare se laudă că este mai iscusit în meserii şi meşteşuguri.

Cine învaţă pe cel sărac să ia pâinea de la gura copiilor şi să-şi cumpere radio sau televizor, spre a-şi închipui şi el că este asemenea cu cei avuţi? Nu mândria?

Cine învaţă pe femei şi pe fete să muncească luni şi ani de zile, nu spre a-şi cumpăra cele de nevoie vieţii, ci spre a-şi cumpăra rochii la modă şi încălţăminte luxoasă şi alte lucruri deşarte, care nu ţin nici de foame, nici de frig? Oare nu mândria?

Cine învaţă pe cel sărac, care are o casă de copii, să se sârguiască cu mai multă trudă spre a le face la toţi haine luxoase şi de mult preţ, spre a-i face să fie în rând cu lumea? Nu mândria?

Cine face pe fetele şi femeile cele uşoare să se dreagă pe feţe cu pudră şi cu alte unsori şi să-şi vopsească unghiile spre a arăta mai tinere şi mai frumoase? Oare nu mândria şi slava deşartă, care este fiica cea dintâi a mândriei? Vor să fie cu orice preţ în rând cu lumea şi nu aud pe Apos­tolul Iacov care zice: „Toată lumea în cel rău zace”; şi iarăşi: „Cine va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4, 4).

Cine învaţă pe cei neînvăţaţi să defaime pe cei cu adevărat învăţaţi? Nu mân­dria? De unde vin bătăile, ambiţiile, laudele, pricinile, sfadele, turburările şi vrajbele între oameni? Nu din mândrie? Că fiecare se socoteşte mai tare decât altul şi mai drept, nu oare din mândrie?

O, răutate fără de margini! Cine mai cunoaşte astăzi răutăţile tale? Şi cine se mai osteneşte astăzi să alunge această ciumă sufletească din inima sa?

Fraţii mei,

Iată pentru care pricină sfânta smerenie este cea mai vestită din toate virtuţile, pentru că numai aceasta poate să le păzească pe toate, iar fără de ea, toate sunt nimic. Să ştiţi şi să ţineţi minte că numai această singură virtute poate în vremea morţii să mântuiască pe om, după cum zice unul din sfinţii Filocaliei ( Teognost). De aceea şi Mântuitorul nostru pe cei smeriţi cugetători îi fericeşte cei dintâi, zicând: „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a acelora este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3). Căci cel ce are smerenie în inima sa, măcar de ar avea toate faptele bune, pururea se socoteşte pe sine sărac şi că n-a făcut nici un bine înaintea Domnului.

Fraţii mei,

Să nu uitaţi de la acest înalt, slăvit şi prealuminat praznic al Bunei Vestiri cele ce aţi auzit, dar mai ales să nu uitaţi cât de mare este darul smereniei şi câtă slavă şi fericire aduce omului această preaslăvită şi mai mare virtute. Amin!

Sursa: Doxologia