Pe
măsură ce te apropii de statura-i patriarhală, aleea şi holurile,
care, nedesluşit, îi anunţă apropierea, se cufundă într-o
tăcere tainică. Într-un colţ scăldat de lumina fragedă a zilei,
arhiepiscopul se aseamănă unui sihastru, pentru care preţiosul
palat mitropolitan din Timişoara nu e decât o haltă a
pelerinajului vieţii, cum şi mărturiseşte: ”Eu am fost mutat de
mai multe ori în viaţa mea, am fost un fel de pelerin…”.
Cu
„sabia călugărească” (metania) la stânga, iar foaia şi
instrumentul de scris, o altă ”sabie… administrativă”, la
dreapta, Înalt Preasfinţitul Ioan, cândva al Munţilor, astăzi,
al… Banatului, te primeşte, fără tăgadă, în regresia timpului
său interior.
Deşi
cumva cronologic ghidat, urmând axul vieţii întru desăvârşire,
parcursul întâlnirilor noastre s-a detaşat dintru început de
formule prea protocolare, limitative ca şi cunoaştere ori de un
timp… imperativ. Sarcinile curente au fost gestionate, în acele
ceasuri, de intervenţii prompte, semn de hotărâre şi eficienţă
al unui altfel de manager, mitropolitul abandonându-se unei…
şezători, cum sugera.
Darul,
transformat după atâţia ani de trudă în via lui Hristos, în
har, a înlesnit îndată calea spre descoperirea unei fiinţe calde,
iubitoare, având smerita cugetare şi metania chiar pe post de cârjă
arhierească: „Şi azi, când iau anumite decizii, mă raportez mai
mult la codul etic al ţăranului român, cu bunul său simţ, nu la
cel al unei aspre şi tăioase legi. Tot vorbim de valori europene,
dar, oare, valorile noastre creştine româneşti nu sunt europene,
de consistenţă universală?! Cum să le abandonăm pe cele ce vin
din ancestral şi să ne îmbrăcăm într-o haină care nu poartă
amprenta unei profunde vieţi morale? ”.
”L-am
văzut pe Dumnezeu… în grindă”
Născut
în Bihor, aproape de firul Crişului Negru, arhipăstorul evocă o
copilărie uimitoare: complicată datorită contextului social, însă
fermecătoare ca mod de raportare mistic. „Încă din secolul al
XVIII-lea, în familia noastră erau dieci, mai exact cântăreţi de
biserică. În acea vreme, să ştii să citeşti şi să cânţi
poate era mai mult decât o licenţă astăzi.
Pe
un deal, deasupra casei noastre, era o biserică de lemn, unde cântau
aceşti strămoşi ai mei. În timpul ravagiilor generalului Bucov,
când peste 150 de biserici şi mănăstiri din Transilvania au fost
distruse, nici acest sfânt lăcaş nu a scăpat. Străbunii mei au
recuperat o parte din grinzile bisericii şi, ca ele să nu fie
profanate, le-au pus în tavanul casei noastre. Pe-alocuri se mai
păstrau şi urme de pictură. Aşa că am spus că m-am născut
într-o biserică şi, mai înainte de a-mi vedea mama, L-am văzut
pe Dumnezeu… în grindă”.
Copil,
în strana episcopală
Figura
maternă este puternic evidenţiată de blândul arhipăstor, fiind o
împletire a dragostei duioase cu rigurozitatea şi smerenia: „Aveam
din partea bunicii materne un preot în familie. Era frate al ei.
Însă, vremurile fiind aşa, nimeni nu se gândea să fac teologie.
Poate şi datorită unei sfieli a mamei, că n-aş fi în stare de o
asemenea demnitate sfântă. M-a văzut şi episcop înainte să
plece din această lume”.
Tot
mama a fost fiinţa care, pentru prima dată, i-a arătat cărarea
către Dumnezeu, ducându-l cu regularitate la biserică: ”Mama m-a
învăţat despre Dumnezeu. Încă e o chestiune neelucidată că, de
mic, eu stăteam în biserică în strana episcopului. Era singurul
scaun liber, în care mă ajuta un om să urc. Pe vremea aceea,
femeile aduceau mereu ceva în sân (un măr, o pară), în speranţa
că îşi vor întâlni pe cei din familie, pe nepoţi…
Veneau
şi la mine rude cu câte un fruct sau o bomboană, lucru pe care
l-am asemănat mai târziu cu primirea unui pomelnic. În munţi (la
Episcopia Harghitei şi Covasnei – n.r.), am stat foarte puţin în
această strană, deoarece cântam. Poate de câteva ori în 20 de
ani. Chiar m-a întrebat cineva de ce nu ocup acel loc, iar eu am
răspuns că mi-am făcut stagiul pe când eram mic. Când am mers la
şcoală, am făcut un pas înapoi, trecând în strana diecilor”.
”Bucate,
un rând de haine, opinci şi căciulă…”
Pierdut
în acest timp ancestral, ÎPS Ioan reţine şi o altă sentinţă pe
care doar asprimea istoriei a întors-o: „Eu am fost sortit să
urmez doar patru clase. Când eram în a treia, tata a cumpărat doi
cai, mânji, şi i-a spus bunicului să mă înveţe cum să umblu cu
ei, că mai am doar un de şcoală. Dar a venit colectivizarea şi
ne-a fost luat pământul”.
Fără
antiteze, făcând însă necontenit pledoarie pentru învăţătură,
deşi datele sociale nu îi erau favorabile, arhiepiscopul Ioan este
împăcat că şi-a răzbunat părinţii cu numeroşii ani de şcoală:
„M-au întrebat unii oameni ce mi-au fost părinţii (fiind
convinşi că parcursul lung de studii a avut o bază şi un model
acasă – n.r.), iar eu le-am spus că profesori universitari: mama,
de limba şi literatura română, iar tata, de fizică-matematică.
Au răspuns că se vede şi, după ce erau convinşi de aceasta, le
explicam că părinţii mei au avut şapte clase: mama – patru, iar
tata – trei, deoarece pe el l-au dat bunicii, aici, în Banat, să
muncească. Veneau la noi, în zona Beiuşului, bănăţeni, la
târguri de copii. Se petreceau în jur de Bunavestire (25 martie) şi
de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie). Se tocmeau pentru
lucrători până la Sfântul Dumitru (26 octombrie). Copiii primeau
bucate, un rând de haine, opinci şi căciulă”.
”Am
cântat la strană cu Achim Nica”
Pe
la vârsta când părinţii moderni de azi se informează despre
pubertate, încercând să-şi ajute odraslele să înţeleagă
transformările fizico-emoţionale, Înaltul Ioan afla calea
înstrăinării, iar drumul său n-a mai găsit nicicând adăpostul
unui cămin familial, ci chiar braţul puternic al Celui pe care L-a
slujit. Iar configuraţia unei modestii, privite azi poate ca o
umilinţă i-a fost, fără îndoială, spre întărire: „Şi eu am
umblat în opinci.
Până
în clasa a patra doar asta am purtat, iar când am plecat la oraş
mi-au cumpărat o pereche de tenişi. În 1962, tata m-a luat la
Târgu Mureş. Ne-am mutat cu familia. Atunci, când a venit iarna,
mi-au luat prima pereche de bocanci şi, spre surprinderea lor, nu
ştiam să umblu cu ei. Până am reuşit, mă ţineau fiecare de
câte o mână. De pe la 11-12 ani am stat mai mult printre străini.
(…) Mi-am petrecut o parte din pruncie şi aici, în Banat.
Am
lucrat pe la Băuţari, Zăvoi, Ruşchiţa Montană. Am cântat la
strană cu Achim Nica şi reţin din anii când veneam în zonă, la
liceu fiind, două versuri de la el. Mi-am urmat cursul vieţii
oarecum fără ca părinţii să mă dirijeze”.
După
cântatul cocoşilor, răsăritul lunii ori al luceafărului
„Când
am absolvit opt clase, i-am spus mamei că mi-ajunge, iar ea,
profesor universitar cu patru clase, aflând despre posibilităţile
mele intelectuale, m-a luat într-o dimineaţă, după ce au cântat
cocoşii, pe la 3-4, să mă pregătesc pentru admiterea la liceu.
Eram modeşti, nu aveam nici măcar ceas. Totul era după cântatul
cocoşilor, după răsăritul lunii ori al luceafărului de
dimineaţă. Am trecut Crişul Negru, prin satul vecin situat la vreo
doi-trei kilometri. M-am descălţat, mi-am ridicat pantalonii şi am
traversat printr-un vad… Şi acum ţin minte cum pufăia trenul.
Când am ajuns la liceu, unde m-am concentrat mai mult pe matematică,
eram deja în contact şi cu lumea vizualului…”
Cinematografia,
prima dragoste
Acesta
a fost primul context în care tânărul de-atunci şi-a dat seama că
va cocheta cu cinematografia, prima pasiune: „Îmi cumpăram
revista Cinema şi ajunsesem la performanţa ca înainte să apară
numărul de stele cu care era cotat un film eu le spuneam asta
colegilor.
Ei
nici nu mai plecau la cinematograf fără mine, deoarece eu demontam
toată pelicula. Le mai şopteam şi în sală, dar, la internat
discutam pe îndelete. Mă interesau şi filmele mai profunde,
psihologice, de la care lumea ieşea după primele minute de obicei.
Colegii rămâneau, oarecum nedumeriţi că îi ţin pe loc, iar apoi
povesteam toate scenele. Îmi amintesc de o secvenţă de câteva
minute, plictisitoare poate pentru ceilalţi, în care Clint Eastwood
doar îşi mutase trabucul dintr-o parte în cealaltă a gurii, scena
fiind profundă, iar eu le explicam tot procesul gândirii
camarazilor mei”.
Clopotarul
mănăstirii de aur…
Anii
liceului, frumoşi pentru plinătatea trăirilor acelor vârste,
veneau pentru viitorul părinte cu privaţiunile lor: ”Aveam o
rânduială că duminica dimineaţa trebuia să facem meditaţii la
internat şi, totuşi, dacă sâmbăta seara puteam merge la film sau
la teatru, duminica seara făceam tot posibilul să ajung la
vecernie. Frecventam Biserica cu lună din Oradea, catedrala din
vremea aceea. Acesta era mediul… meu şi, de aceea, îndemn copiii
să studieze şi să iubească matematica.
E
bârna dintr-o sală de gimnastică, cea care dezvoltă fundamental
pentru viaţă”. Lucrând la atâtea aparate ale minţii, „bârna”
fiindu-i cea mai apropiată, tânărul Ioan a ajuns să absolve
Politehnica, fiind repartizat să lucreze în producţia economiei
socialiste, într-o ramură foarte grea, energia.
Şi,
deşi părea realizat, traseul Înaltului de-abia îşi pregătea
iţele pentru ţeserea unei pânze către veşnicie. Însă pecetea
harului avea să vină, el având mici licăriri… mistice: „Mă
tot gândeam să mă înscriu la medicină şi, dacă aş ajunge
doctor, să îi cer directorului spitalului o cămăruţă undeva la
ultimul etaj, ca eu să pot rămâne mereu între bolnavi. Şi a doua
imagine, ca un vis: ce-ar fi dacă, undeva în munţi, aş găsi o
mănăstire de aur şi eu să fiu clopotarul… ?” N-a ajuns să
trateze trupul oamenilor, devenind doctor de suflete, vieţuind între
fraţii şi surorile din mănăstiri, din parohii ori din acele
locuri neştiuite decât de ochiul Celui Preaînalt. Iar predicile
sale, ştiute ca fiind deosebit de pătrunzătoare, răsună în
conştiinţa credincioşilor asemeni clopotelor unei mănăstiri de
aur…
Tismana
sau drumul crucii
Plecat
să respire după ani de travaliu în şcoală şi la serviciu,
conştiinciosul inginer avea să înţeleagă că timpul şi chemarea
la ascultare au sosit, iar controlul asupra propriului drum trecea în
mâna Atotputernicului: „Deşi lucram şi predam în acelaşi timp,
nu ştiu de ce în fiecare seară mă cuprindea o stare de
nemulţumire.
Timp
de trei ani nu mi-am permis să îmi iau concediu. Am făcut apoi
cerere şi am plecat să o vizitez pe sora mea, care trăia pe Valea
Cernei. Ajuns acolo, am aflat că în fiecare zi trece o maşină
spre Tismana. Imediat am reacţionat la acest nume. Am ajuns acolo în
7 septembrie, seara, şi am găsit… mănăstirea din munţi. Numai
că nu era de aur, ci într-o stare avansată de degradare.
Am
rămas peste noapte acolo, iar la liturghie am început să cânt
împreună cu maicile. M-au lăsat să mai stau şi a doua zi şi
m-au întrebat dacă ştiu să crap lemne. Şi, mergând spre
lemnărie, în faţa bisericii am fost întrebat ce mai ştiu să fac
şi am spus că mă pricep să repar ceva la curent. Mi-au spus că
nu mai crap lemne şi am primit un coş de reşouri şi fiare de
călcat să le repar. Între timp a venit şi stareţa şi a auzit ce
făcusem. A doua zi m-a dus la Schitul Crasna, care era în renovare,
să fac instalaţia de curent. Sâmbăta avea deja lumină acolo. Se
apropia însă sfârşitul concediului şi m-am întors la Tismana,
să revin la sora mea. Atunci, au zis maicile să rămân încă o
zi, că vine mitropolitul Olteniei, Nestor, care mi-a şi propus să
nu plec, urmând să mă ocup de restaurarea mănăstirilor. I-am
spus de dorinţa mea de a urma teologia, eu fiind respins la Sibiu,
pe motiv că aveam prea multă şcoală. M-a luat la mitropolie, la
serviciul tehnic, apoi, încet, m-a lăsat să merg la seminar. În
trei ani am reuşit să comprim acolo şi, ulterior, am început şi
Facultatea de Teologie de la Sibiu. Ca şi în alte situaţii când
am dat examen, şi aici am avut parte de concurenţă, deoarece eram
90 de candidaţi pe cinci locuri. După absolvire, mitropolitul m-a
hirotonit şi m-a călugărit. La Lainici.
Peste
două zile m-a pus să fac biserica, fără planuri atunci. Eu visam
să fiu cel mult diacon celib, să pot predica şi să umblu de la o
mănăstire la alta… La un moment dat eram pe punctul de a primi o
bursă la Institutul Teologic Sf. Vladimir din SUA. Mitropolitul
Nestor a insistat să primesc şi stăreţia de la Lainici, chiar
dacă aş fi stat egumen doar trei zile. Nu am mai plecat atunci din
ţară, ci mai târziu, în Israel”.
Mecanic
la trenul pentru veşnicie
Mai
târziu a ajuns şi la Ierusalim, la un pas de Mormântul
Mântuitorului, de Drumul Crucii şi la o… pâine de cel despre
care se spune că i-ar fi la inimă, Sfântul Ioan Iacob din pustia
Hozevei. Acolo, unde pietrele depun mărturie, Înaltul Ioan Selejan
a făcut acea parte de studii pentru sine: „Am zis să fac
politehnica pentru tata, teologia pentru mama, iar şcoala doctorală
pentru mine. Studiul meu era pe epoca primară a creştinismului,
coborând chiar mai jos, spre zona păgână”. Poate şi datorită
acestei aplecări ştiinţifice a ierarhului, majoritatea monahilor
călugăriţi în Harghita şi Covasna de ÎPS Ioan poartă nume de
sfinţi din acea perioadă, fiind oarecum unice: Teona, Esia,
Sositea, Loida, Damaris… „Nimeni nu mai pomeneşte aceşti
sfinţi”, spune mitropolitul pus acum în faţa unei alte
încercări, aceea de a unge roţile oarecum ruginite ale unei
locomotive responsabile de trenul pentru veşnicie al Banatului.
Lumea
e însetată de iubire
Întrebat
cum înţelege chemarea credincioşilor acestor locuri, ierarhul, cu
sfială, se gândeşte la Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, care,
cercetat de credincioşii din Banat acasă la el, adică în Sfântul
Munte Athos, a fost chemat, la 80 de ani, să păstorească turma de
aici.
„Eu
n-am mai fost în această zonă de 40 de ani, când, în timpul
stagiului militar, am stat trei săptămâni la Timişoara (în
Fratelia) şi restul la Lugoj. Am rămas, apoi, 20 de ani, oarecum
ascuns în Carpaţi, nefiind o persoană de ieşire publică. Însă
faptele şi viaţa mea de acolo au fost duse în ţară de cele două
râuri care izvorăsc de acolo: Mureşul şi Oltul. Cred că lumea
avea nevoie de un om care să iubească… Uneori, predica mea
durează 70 de minute, iar ieşirea 50 de minute. Cu mine se pot
obţine poze compromiţătoare şi în catedrală, când am la piept
oameni care plâng.
S-au
întrebat unii de unde ştiam că aveau cancer sau că un altul era
puşcăriaş… Păi nu ştiam, dar am simţit că aveau nevoie de
mine. Într-o biserică, lumea se îmbulzea la binecuvântări, dar
un om a rămas retras. După ce s-a dus mulţimea, m-am dus la el.
I-a spus ulterior stareţului acelei mănăstiri că va da toată
cărămida necesară lucrărilor. Era mirat şi impresionat că
mitropolitul s-a dus tocmai la el, care avea suferinţă acasă. După
o asemenea întâlnire, un alt om i-a făgăduit preotului că va
renunţa la fumat”.
Paracliser
pentru preoţii pe care-i păstoreşte
Pilda
slujirii ierarhului acestui loc trece spre fraţii săi de la
altarele din Banat, deoarece ÎPS Ioan îi vizitează duminicile,
făcând slujiri mai mici decât cele ale preotului: „Când merg
duminica la parohii, neanunţat, stau cu preotul în altar, fac
cădelniţa, mai zic câte o ectenie ca el să îşi termine
rugăciunea pe care o spune în taină…
Unii
nu înţeleg ce fac, dar pe majoritatea i-a mişcat un astfel de
comportament. Şi simt cum încearcă să revină şi ei… Pe unii
dintre preoţi îi vizitez seara, le spun doar când pornesc. Vreau
să le cunosc familiile, problemele şi biserica. Eu nu pensionez
acte, ci preoţi şi, înainte de a o face, doresc să ştiu dacă
are unde să locuiască, dacă nu e bolnav…”.
„Învăluirea
în iubire poate să transforme orice om”
„Iubirea
e cea mai complexă armă de a cuceri lumea aceasta. Nu omul, nu
averea, ci inima semenilor noştri. Eu n-am văzut nici un păstor
care să-şi bată oile, ci doar care merg şi după mioara cea
rătăcită sau rănită. Acesta este Dumnezeu care a venit din
strălucirea dumnezeirii în ţinutul păcatului. Păcatele nu rămân
printre firele de iarbă, ci se ridică către cer şi se aud vaiete
datorită aroganţei… Oamenii strigă că le e sete de iubire! Iar
Hristos a mers pe cărarea iubirii, inclusiv când i se băteau cuie
în mâini, pe Golgota”.
Cu
ştiinţă pedagogică sau ca şi cum ar fi urmat vreun training de
comunicare, mitropolitul foloseşte retorica sau chiar dialogul
pentru a coborî scena Evangheliei în mijlocul celor cărora le
vorbeşte, iar duhul său îi însoţeşte pe cei nevrednici: pe
leproşi, care erau zece plus unul, el însuşi, care, fiind atât de
cuprins de lepra păcatului, nu s-a putut arăta preoţilor, iar lui
Hristos i-a fost atât de milă încât i-a spus să rămână la
marginea drumului şi, când a coborât de pe cruce, l-a uns cu
sângele său, vindecându-l. Sau între cei risipitori de talanţi,
care a primit cei mai mulţi, iar Hristos i-a spus că nu îi mai dă
niciunul, ci doar cinci stropi de sânge pe Golgota, în schimbul a
cinci lacrimi de pocăinţă. „Încerc să mă pun la umbra
Bibliei… Când, la Harghita, i-am convins că pe mâinile mele e
lepră, m-am gândit că n-o să-mi mai sărute nimeni, niciodată,
mâinile, dar nu pot să vă spun ce a urmat. M-au luat în braţe şi
mi-au sărutat obrajii, mi i-au mângâiat… Învăluirea în iubire
poate să transforme orice om”.
"Copiii"
mitropolitului…
Iar
ochii i se umezesc, căci pledoaria sa pentru umilinţa întâiului
stătător al bisericii din Banat şi de oriunde e sinceră… Iar
vocea i se gâtuie când îşi aduce aminte de fiul pe care l-a
botezat, cu apă şi lacrimi, la Ierusalim: „Când eram la
Ierusalim, a venit la mine o femeie, româncă, să-mi spună că
soţul îi cere să oprească sarcina. Prima dată am sfătuit-o să
procedeze într-un fel, spre a-şi convinge bărbatul, a doua oară
altceva, iar când a venit a treia oară eram disperat şi m-am rugat
şi-am spus să îl mai ţină ea şase luni, până la naştere,
apoi să mi-l dea mie să îl cresc. Iar soţul n-a vrut să-l dea.
Şi, fiind plecat în ţară, n-au vrut să îl boteze până nu m-am
întors, iar la biserică era plin de români şi evrei, iar eu am
plâns tot timpul slujbei…
Peste
două săptămâni, au venit femei să le spovedesc şi au întrebat
de ce am plâns atunci. Eu le-am răspuns că e o taină a sufletului
meu. Şi au insistat că lumea vorbeşte că ar fi copilul meu. Şi
eu am plâns din nou, lucru care părea să fie un fel de
recunoaştere, iar ele au început să îmi reproşeze că mi-au pus
sufletele în mâinile mele etc… Şi când le-am spus adevărul,
cum a ajuns să se nască, au amuţit”. „Acum doi ani am primit o
scrisoare de la o tânără din Spania, pe care, în urmă cu vreo 20
de ani, mama ei voia să o avorteze. Îi ştiam părinţii de la
Ierusalim, iar soţul spera că o voi convinge. Şi a adus fetiţa pe
lume, iar când avea 16 ani mi-au prezentat-o: „Părinte, aceasta e
fata dumneavoastră! Şi a zis să ne fotografiem şi m-a mângâiat,
aici, pe obraz. Tatăl nu mai trăieşte, ea fiind cu mama în
Spania”. „Mame, nu mai ridicaţi săbiile! E aşa de greu acest
cuvânt”, şi gâtlejul i se strânge, din nou.
Crucea
şi mărgăritarele, strălucirea şi taina călugărului
Cuprins
cu privirea, mitropolitul se trădează numai prin crucea uşor
strălucitoare, prinsă de culionul catifelat. Doar ea licăreşte.
Crucea care, pentru noi, e semnul patimilor Hristosului răstignit,
al biruinţei Sale asupra morţii eterne. Şi ochii săi, mereu
învăluiţi de două mărgăritare…
Care
sunt lacrimile iubirii acestui călugăr cu părul şi barba ninse de
atâtea taine, cu statura semeaţă şi cugetarea adâncă: „Eu
n-am zis la nimeni că sunt mitropolit, ci mă simt unul dintre cei
mulţi şi mă rog să-mi dea Dumnezeu această conştiinţă să fiu
dintre ei, nu deasupra lor. Şi n-am predicat niciodată din amvon.
Cartea mea de muncă se află sus, la Dumnezeu, cât mă ţine Domnul
la lucru în via Lui, nu la mitropolie!”.
Şi,
totuşi, ierarhul…
Incorect
ar fi însă pentru aceia care se raportează administrativ la Înalt
Preasfinţitul Ioan să nu spunem că ierarhul se străduieşte, cu
mintea, sufletul şi picioarele sale să cunoască fiecare parohie,
fiecare slujitor, dar şi „copiii” abandonaţi în eparhie, fie
spitalul de pe Torontalului, care a fost „botezat” de mitropolit
şi încredinţat unor doici spre fi crescut să trateze şi să
mângâie bolnavii de cancer.
Sau
faptul că la catedrala noastră s-a strigat, înaintea papei sau a
patriarhului Rusiei, că familia e bărbat şi femeie, nu un cuplu de
homosexuali sau că tinerii arşi în Colectiv au fost pomeniţi la
Timişoara chiar în a treia zi de doliu. Iar pentru cei care îl
confundă cu predecesorul său, vrednicul de pomenire Nicolae
Corneanu, a cărui sănătate nu îi mai permitea să descindă şi
să afle adevărul… la el acasă, ÎPS Ioan avertizează că a
desfiinţat instituţia „audienţă”: „Eu n-am venit să stau
pe tron şi să vină lumea…!”.
Foto
ADRIAN PÎCLIŞAN
Sursa:
Renașterea
0 comments:
Trimiteți un comentariu