1 Aprilie, Bucureşti - Conferinţă ASCOR cu Pr. Prof. Constantin Coman

UPADE 01.04.2013, ora 16.25: Conferința a fost anulată.

ASCOR Bucureşti organizează Luni, 1 Aprilie, de la ora 18.00, la Facultatea de Drept conferinţa cu tema: „Despre vederea lui Dumnezeu”. 

Invitat: Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Coman.

Persoană de contact: Monica Corchez – 0766.217.738

Sursă: ASCOR Bucureşti

2 Aprilie, Deva - Conferinţă susţinută de Pr. Nicolae Tănase: "Rănile familiei moderne"

În cadrul Întâlnirilor Duhovniceşti organizate de Asociaţia LOGOS DEVA - Marţi 02 aprilie 2013, la ora 18.00, în Sala Mică a Casei de Cultură din Deva va avea loc conferinţa cu tema "Rănile familiei moderne" susţinută de Părintele Nicolae Tănase –"Asociaţia Pro Vita pentru născuţi şi nenăscuţi" - de la Valea Plopului şi Valea Screzii, Jud. Prahova.

2 Aprilie, Bucureşti: Lansarea cărţii "Sf. Grigorie Palama - Opere complete, vol. II"

Librăria Bizantină vă invită Marţi, 2 Aprilie, de la ora 19.00 la lansarea cărţii "Sf. Grigorie Palama - Opere complete, vol. II". 

Invitaţi: Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Diac. Cornel Coman, Iulian Iancu - Preşedintele Comisiei de Industrie şi Servicii din Camera Deputaţilor.

3 Aprilie, Bucureşti: Lansarea de carte: "Sf. Treime între Apus şi Răsărit - Despre Filique şi alte dileme teologice"

Librăria Bizantină vă invită Miercuri, 3 Aprilie, de la ora 19.00, la lansarea cărţii "Sf. Treime între Apus şi Răsărit - Despre Filique şi alte dileme teologice". 

Invitaţi: Pr. Conf. Dr. Daniel Benga, Pr. Prof. Wilhelm Danca, Pr. Dr. Ioan Moga şi Andrei Pleşu.

Şcoala de Duminică - Pr. Ieremia: „Ca să creezi, trebuie să rămâi în modestie“

 

Meditând

De Augustin Păunoiu

Matematica şi viaţa în Hristos pot părea multora fără nici o legătură una cu alta. Pentru părintele Ieremia de la Putna, cu un doctorat în matematică dat în SUA, la Berkeley, această lipsă de legătură este doar aparentă. Este ca şi cum două curbe nu se intersectează deloc în planul real –, cel al privirii superficiale, al prejudecăţii, al ignoranţei –, dar au o multitudine de intersecţii în planul complex – cel al realităţii adevărate, profunde. Interviul de mai jos e o scurtă pledoarie la studiu şi seriozitate în viaţa duhovnicească.

Părinte Ieremia, cum a venit pasiunea pentru matematică?

Mi-a plăcut matematica din primii ani de şcoală, deşi în familia mea nu a existat vreo tradiţie în acest sens. Am început să merg la olimpiade începând cu clasa a IV-a. Anii au trecut, am dat, firesc, la matematică în Bucureşti, unde am intrat fără examen de admitere, pentru că eram olimpic. Am optat pentru Secţia de cercetare. Absolvenţii de după 1989 ai acestei secţii au creat o pârtie către străinătate. S-a creat un renume că matematicienii români sunt buni. Şi, într-adevăr, au fost unii foarte buni la început, spărgătorii de gheaţă, care au plecat în America, iar noi am urmat acest drum deja bătătorit de ei. Este un proces standard de a aplica, trimiţând dosarul la mai multe universităţi din America. Am fost primit la University of California at Los Angeles (UCLA) şi la University of California at Berkeley (UC Berkeley). Am ales-o pe ultima pentru că avea un prestigiu mai mare.

În timpul unui curs la Berkeley

După aceea mi-am dat seama că nu întâmplător am obţinut bursa la Berkeley. Acest oraş este aproape de San Francisco, unde se află biserica cu moaştele Sfântului Ioan Maximovici, despre care citisem înainte să aplic pentru America. Tot timpul cât am stat în America am mers în fiecare săptămână la acea biserică.

Ca să mă întreţin, a trebuit să predau în cadrul Departamentului de matematică.

Viaţa în SUA şi apropierea de mănăstire

V-aţi gândit încă de acolo că o să vă faceţi monah?

Într-un anumit fel, da. Viaţa trăită acolo nu a fost mult diferită de cea a unui monah. La ce mă refer? La singurătate, singurătatea pe care o întâlneşti fiind străin. În general, în America se suferă de singurătate. Producţiile lor de divertisment sunt o încercare de a umple un gol. Orice om care merge în America are un şoc, în sensul că filmele lor sunt altceva decât viaţa lor. E ca şi cum mergând printr-un deşert vezi un panou, iar în film nu vezi pustiul, ci ţi se arată numai panoul. E multă singurătate acolo, distanţele fizice sunt mari şi acestea implică distanţe enorme între oameni.

Să vă dau un exemplu. Dacă în oraşele noastre obişnuim să ieşim în oraş, să ne plimbăm prin centru, cum se spune, acolo noţiunea aceasta nu există. În centru se plimbă mai mult homeless-i (cei fără adăpost), care au ca avere doar un cărucior. Americanul nu se duce să se plimbe, el se duce cu maşina direct unde are nevoie, la cumpărături, în mall sau oriunde. În California, distanţa de acasă până la magazinul de cumpărături este în medie de 30-40 km. Acolo nu se văd oameni pe stradă, ca la noi. Singurătatea este foarte apăsătoare şi rămâne o problemă pregnantă.

Pentru mine aceasta a fost o pregătire foarte bună; gândul spre călugărie îl aveam înfiripat, dar îmi era frică să-l exprim chiar şi în interiorul meu.

L-am avut duhovnic pe părintele Arsenie Papacioc începând cu 1996. Pe când eram în clasa a IX-a, au început problemele mari în familia noastră. Atunci mama a început să se îndrepte spre Biserică, ca la ultima scăpare. Eu nu aveam nici o familiaritate cu Biserica, chiar aveam un dispreţ faţă de nivelul intelectual al celor din Biserică.

Schimbarea mare cu mine s-a produs după întâlnirea cu părintele Arsenie. Nu a fost ceva spectaculos, ci o influenţă constantă şi eficace duhovniceşte, nu prin sfaturi de a mă ruga într-un fel anume sau de a citi ceva în mod special, ci mai ales prin rugăciunea părintelui şi prin modul lui de a fi.

Gândul spre monahism l-am mărturisit părintelui Arsenie, dar el aproape că nu-l lua în seamă. Apoi mi-a spus „să mai vedem“ şi, în orice caz, mi-a zis să păstrez taina, pentru că dacă prinde vrăjmaşul de veste este în stare să răstoarne întreaga lume ca să mă oprească. De aceea eu am fost tot timpul cu frică la gândul de a deveni monah, atât pentru cuvântul părintelui, dar şi din motive interioare. Era de negândit pentru mine, privind din afară. Acum mi se pare uşor, dar din exterior privind, făgăduinţa aceasta este copleşitoare. Când am început să merg la biserică, mi se părea un lucru de negândit să-ţi păstrezi fecioria până la căsătorie, cu atât mai mult să fii total abstinent ca monah. Nu îndrăzneam să gândesc prea sus, ci Îl rugam pe Dumnezeu să rânduiască să-I slujesc şi să fiu al Lui. În ce mod, asta ştia doar El. Pasul acesta este mult prea mare ca să-l putem face singuri.

Câţi ani aţi stat în SUA?

Cinci ani: 2002-2007. Acasă, la familie, veneam în fiecare an. Părintele Arsenie nu-mi impunea nimic în privinţa căii de urmat în viaţă. Din când în când îi pomeneam despre gândul meu de mănăstire, iar el părea că-l aude pentru prima dată, nepărând a-şi aduce aminte de sfaturile legate de monahism pe care mi le dăduse deja. Când l-am întrebat într-un an la ce mănăstire să mă duc, mi-a răspuns categoric: „La Putna!“.

În ultimul an de doctorat am venit acasă pentru că mama era bolnavă, apoi m-am întors peste vară în America pentru a preda nişte cursuri; mi-am vizitat prietenii, pe 4 septembrie m-am întors în ţară, iar pe 7 septembrie am venit la Putna.

Deşi ştiam că doctoratul se termină, voiam cumva să o mai lungesc. Mă tenta asta pentru că puteam să îi ajut cu bani şi pe cei de acasă. În SUA este un salt calitativ consistent în privinţa veniturilor între doctoranzi şi post-doctoranzi. Aşa că am aplicat pentru o poziţie de post-doctorand. Dar a rânduit Dumnezeu ca atunci să nu fiu primit nicăieri. De-abia după ce am plecat la Putna m-a contactat profesorul meu prin e-mail ca să-mi spună că mi-a găsit o bursă nu ştiu pe unde. Apoi un prieten care rămăsese în Berkeley m-a sunat: „Nelule, ai primit nişte plicuri. Nu vii să vezi ce faci cu bursa asta?“

În toamna lui 2006, de sărbătoarea Thanksgiving, am mers în Arizona, la părintele Efrem Filotheitul, ucenic al lui Gheron Iosif, un om de o mare putere duhovnicească. Nu am reuşit să vorbesc între patru ochi cu părintele Efrem, dar mi-a spus că se va ruga pentru mine. Sunt convins că şi pentru rugăciunile părintelui Efrem desprinderea de carieră şi venirea la mănăstire au decurs lin pentru mine.

„Am trăit o răstignire a minţii…“

Cum se împacă matematica cu călugăria?

Eu aş întreba ce legătură are matematica cu Dumnezeu. Atunci când eram în liceu, prin clasele IX-XI, prezenţa lui Dumnezeu creştea în viaţa mea. Dar nu vedeam nici o legătură între matematică şi Hristos. Eram deci tentat să renunţ la matematică. Însă părintele Arsenie mi-a zis: „Nu, nu trebuie să renunţi. Mergi cu amândouă înainte“. După aceea am aflat cât de multe te învaţă personal matematica despre Dumnezeu. Şi nu doar despre El, ci şi despre tine, despre lume şi relaţia între toate acestea.

Monahul Ieremia (stânga) alături de părinţii Anania şi Epifanie (dreapta)

Descoperirea mea personală este că practic tot ce facem are legătură cu Dumnezeu. Mai mult, ne descoperă multe despre noi, despre lume.

Lucrurile sunt profunde. Matematica ne învaţă să facem lucrurile temeinic. Aşa ajungem să le facem şi pe cele ale lui Dumnezeu foarte bine.

În matematică eu am lucrat în geometrie algebrică şi teoria numerelor, deci matematică cu grad mare de abstractizare. Începând cu facultatea şi terminând cu doctoratul, abstractizarea în studiul matematicii creşte. Matematica din liceu este destul de departe de matematica modernă (părintele râde). Complexitatea operaţiilor şi nivelul de abstractizare al noţiunilor sunt de negândit pentru un om nefamiliarizat. Am trăit o răstignire a minţii.

Gândiţi-vă doar, cum se pot defini riguros numerele naturale? Noi avem 1, 2, 3…, le enumerăm pe degete ca la clasa I. Dar să le defineşti, să spui ce sunt ele, îţi stă mintea în loc… În primul rând, în matematică este o axiomă existenţa unei mulţimi cu un număr infinit de elemente. Nu se poate demonstra existenţa infinitului, el este acceptat ca axiomă. În natură, nimic nu ne spune că infinitul există. Nu avem nici o probă. Totuşi, un matematician lucrează foarte mult cu infinitul. Deşi nu poate demonstra că există, îl ia ca atare – „prin credinţă“ am spune noi. Ei bine, pornind de la această mulţime cu un număr infinit de elemente, se alege un prim element – „1“, apoi printr-un anumit procedeu se desemnează un „succesor“ – notat „2“, apoi pentru fiecare element „n“ deja definit se construieşte un „succesor“, notat „n+1“ şi tot aşa… Şi aşa se definesc numerele naturale. Apoi vin numerele raţionale, cele reale, cele complexe – cu definirea acestora ne aflăm abia la nivelul primului semestru de facultate – şi toată multitudinea de concepte matematice.

Aşadar matematica, prin generalizări şi abstractizări succesive, mi-a răstignit mintea şi mi-a pregătit-o pentru a primi revelaţia lui Dumnezeu, cu reverenţă. Nu te mai întrebi de ce Dumnezeu este în trei Persoane, şi nu în două sau una, sau mai multe, sau orice altceva legat de tainele lui Dumnezeu, atunci când tu nici realitatea văzută nu o poţi surprinde cum trebuie, matematic vorbind, nu o poţi conceptualiza.

Ştiinţa lucrează doar cu aproximări ale realităţii

Matematica te învaţă o cuminţenie, un respect faţă de taină, de taina realităţii. Una dintre provocările matematicii este cum să modeleze realitatea. Din Antichitate până astăzi, asta se încearcă. Constant, fizicienii cer modele de la matematicieni: „Am problema asta, am experimentul acesta, explicaţi-l voi, fundamentaţi-l riguros“. Aceasta a făcut-o Einstein, care a folosit pentru Teoria Relativităţii un model matematic descoperit cu 50 de ani înaintea lui de un mare matematician, Bernhard Riemann. Matematica vine să modeleze realitatea. Toţi ştim că matematica este grea. Şi asta pentru că realitatea este greu de modelat. Nici acum nu putem să o modelăm cum trebuie. Ştiinţa lucrează doar cu aproximări ale realităţii.

Şi dacă atunci când te referi la realitatea naturală nu eşti încă pe teren solid, cum e în faţa lui Dumnezeu? Ce pretenţie poţi să ai în faţa Lui?

Asta m-a învăţat matematica, buna-cuviinţă, respectul faţă de taină, aşa cum ne îndeamnă şi Sfinţii Părinţi: „Cinsteşte taina în tăcere“.

Să vă mai vorbesc şi despre altceva ce am învăţat făcând matematică. O trăsătură comună nouă, oamenilor, este aceea că ne minţim foarte uşor. Dacă ne place ceva, imediat tindem să credem acel lucru. Şi ne aducem o mulţime de argumente ca să susţinem propriile noastre voinţe, propriile noastre păreri. Se întâmplă frecvent acest lucru în zilele noastre.

Or, matematica nu te lasă să faci aşa ceva. Să mă explic. La doctorat am avut o problemă pe care nici nu vreau să mă gândesc de câte ori am zis că am rezolvat-o, ca să descopăr ulterior că mă înşelasem. Intuiţia de la început era bună, adică simţeam că o să-mi iasă, că o s-o scot la capăt. Aceasta, în particular fie spus, e mare lucru. Dar când intram în detalii, lucrurile se complicau. Îmi spuneam: „Trebuie că drumul trece pe aici, pentru că e mai scurt“. Dar nu era aşa. Realitatea nu era cum voiam eu să fie. Eu sunt un om tare la cerbice, aşa că mi-au trebuit câţiva ani ca să descopăr drumul, care era mult mai sinuos. Din fericire, matematica nu te lasă să te minţi singur, nu te lasă să falsifici realitatea, ci, dacă eşti sincer, îţi arată unde ai greşit.

Până la urmă am ajuns aproape să-mi fie frică să spun că am rezolvat problema. Am realizat că exaltarea, mândria nu ne sunt de folos; după ce te mândreşti, imediat, obligatoriu, vine coborârea. Deci matematica te educă în smerenie. Să nu te bucuri până când lucrurile nu sunt gata.

„Mergi înainte cu nădejde mai presus de orice nădejde“

Mai e ceva. Distanţa dintre proiect sau iluminare, faptul că tu intuieşti cum ar ieşi problema, şi împlinirea propriu-zisă a proiectului este foarte mare. În matematică, rezolvarea unei probleme poate să îţi ia şi doi ani de zile şi pe parcursul rezolvării pot apărea surprize – nu ai cum să observi toate detaliile de la început.

Cam la fel sunt lucrurile şi în viaţa duhovnicească. Chemarea lui Dumnezeu există. Pe acolo este drumul. Când ai văzut drumul din exterior, îţi părea într-un fel, dar atunci când păşeşti pe el, vezi că drumul trece şi prin pădure, uneori şi prin mlaştină, se mai lasă ceaţa, te poate prinde şi întunericul. De multe ori îţi vine să renunţi, să te întorci. Sunt momente în viaţă în care practic ai făcut tot, ai încercat şi încoace, şi încolo, ai epuizat tot ce îţi stătea la îndemână şi nu mai ştii ce să faci. Ai senzaţia că ai pierdut drumul. Şi totuşi: „Măi, parcă ştiam că pe aici e drumul…“ La fel ca Apostolii pe drumul Emausului: „Noi nădăjduiam că El este Mesia…“ (Lc. 24, 21). Şi, dacă renunţi în momentul acela, ai pierdut totul. Trebuie să-ţi zici: „Măi, am ajuns până aici. Ce mai am de pierdut? Merg înainte! Oricum altceva mai bun nu am de făcut.“ Dar lucrurile acestea se fac în nişte tensiuni foarte mari. Dacă după patru ani de doctorat nu ţi-a ieşit problema, nu mai ai cum să fii detaşat. Şi aşa se naşte discernământul, ajungi să te cunoşti pe tine însuţi. Acesta era de fapt sfatul pe care mi-l dăduse părintele Arsenie înainte de a pleca la doctorat: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!“.

Un element extrem de valoros al vieţii duhovniceşti este acesta: să mergi mereu înainte, să nu renunţi, să crezi chemării dintâi şi să mergi înainte cu nădejde mai presus de orice nădejde, cum spune părintele Zaharia de la Essex, parafrazându-l pe Sfântul Apostol Pavel (Rom. 4, 18). Doar dacă mergi până la capăt îţi iese. Nu trebuie să renunţi cu nici un chip. Momentul acesta de cumplită deznădejde e foarte aproape de vârf. Dacă reuşeşti să depăşeşti momentul, ai învins. Dacă dai înapoi, ai pierdut totul. E un prag pe care trebuie să-l treci, dincolo de care este uşa.

Acest moment nu e mincinos, acolo nu se joacă teatru, nimic nu e regizat. E un moment de totală nesiguranţă, ţi-ai terminat toate resursele, nădejdea. Atunci e nevoie să mai mergi puţin şi afli răspunsul tău; cu rugăciune multă. Am avut colegi care s-au întors din drum – mă refer la calea matematicii.

Printre medaliaţi Fields

Cum a fost mediul în care aţi studiat la Berkeley?

Matematica mi-a deschis uşile spre a cunoaşte oameni importanţi de ştiinţă, genii matematice. Am avut ocazia să cunosc medaliaţi Fields (medalia Fields este echivalentul premiului Nobel pentru cercetări matematice). La Berkeley i-am întâlnit pe aceşti oameni, deosebit de modeşti, smeriţi, pe care văzându-i, nu te mai poţi lăuda cu vreun lucru din viaţa ta.

Cunoaşterea ştiinţifică este îngemănată cu necunoaşterea; orice nouă descoperire aduce cu sine şi o mulţime de noi necunoscute. Odată am întrebat un profesor medaliat Fields, care de câţiva ani buni lucra la fundamentarea matematică a câmpului cuantic din fizică: „Înţelegeţi mecanica cuantică?“ La care el a răspuns: „Nimeni nu înţelege mecanica cuantică!“

Einstein avea un respect extraordinar pentru tainele universului. Omul de ştiinţă sincer cu el însuşi este foarte conştient de cât nu cunoaşte, de cât nu stăpâneşte. De aceea, când aud de tot felul de experienţe genetice care se fac, mă înfior.

Cu ştiinţismul, cu politizarea aceasta a ştiinţei în care absolutizăm ştiinţa, făcând din ea o credinţă mondială, dogma vieţii noastre (pentru că atunci când ai justificare ştiinţifică, ai închis gura oricui), ne aflăm foarte departe de adevăr. Realitatea, Dumnezeu, oamenii – toate lucrurile sunt mult mai fine, mai personale, mai nuanţate. Iar dacă tu intri cu bocancii şi vrei să trasezi un drum aşa, pe unde crezi tu că ar trebui să treacă, nu e în regulă.

Mândria, spune Gabriel Liiceanu, este „înţepenirea în proiect“. Dacă începi să te mândreşti, înseamnă că te-ai oprit şi îţi admiri opera. Or, omul care creează nu are timp de asta. Se uită la ce a făcut, dar nu se blochează acolo, ci continuă cercetarea lui. Politizarea ştiinţei apare la oamenii care s-au înţepenit în proiect. Ca să produci, ca să creezi, trebuie să rămâi în modestie, în respect faţă de taină. Altfel, chiar geniu fiind, adopţi o postură cumva politică, ca să propagi anumite iluminări parţiale drept adevăr imuabil. Un exemplu este Stephen Hawking.

Acestea sunt numai câteva dintre lucrurile pe care le-am învăţat din experienţa mea cu matematica. Am această convingere: Dumnezeu ni Se descoperă, ne vorbeşte şi ne învaţă pe limba noastră, aşa cum a făcut-o cu Sfântul Apostol Petru prin pescuirea minunată (Lc. 5, 1-11). De aceea mi se pare foarte important să facem bine ceea ce facem, ca pentru Dumnezeu, pentru că aşa vom dobândi o cunoaştere corectă a realităţii, a lumii, a noastră şi a lui Dumnezeu.

Sursa: ZiarulLumina

10 Aprilie, Bucureşti - Concert caritabil: "Paşi spre lumina Învierii"

Miercuri, 10 Aprilie, de la ora 18.30, la Biblioteca Naţională va avea loc concertul caritabil “Paşi spre lumina Învierii”, susţinut de Grupul Psaltic Tronos, Corala N. Lungu al Patriarhiei Române şi Corul Facultăţiii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti.

Duminica a 2-a din Post (a Sfântului Grigorie Palama) - Vindecarea slăbănogului din Capernaum

APOSTOLUL

EVREI 1, 10-14; 2, 1-3

Întru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi cerurile sunt lucrul mâinilor Tale; ele vor pieri, dar Tu rămâi, şi toate ca o haină se vor învechi; ca un pe un veşmânt le vei strânge şi ca o haină vor fi schimbate. Dar T acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi. Şi căruia dintre îngeri a zis Dumnezeu vreodată: «Şezi de-a dreapta Mea până când voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale?». Îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?

Pentru aceea se cuvine ca noi să luăm aminte cu atât mai mult la cele auzite, ca nu cumva să ne pierdem. Căci, dacă s-a adeverit cuvântul grăit prin îngeri şi orice călcare de poruncă şi orice neascultare şi-a primit dreapta răsplătire, cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire care, luând obârşie din propovăduirea Domnului, ne-a fost adeverită de cei ce au ascultat-o.

EVREI 7, 26-28; 8, 1-2

Fraţilor, un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi şi fiind mai presus decât cerurile. El nu are nevoie să aducă zilnic jertfe, ca arhiereii: întâi pentru păcatele lor, apoi pentru ale poporului, căci El a făcut aceasta o dată pentru totdeauna, aducându-Se jertfă pe Sine însuşi. Căci Legea pune ca arhierei oameni care au slăbiciune, pe când cuvântul jurământului, venit în urma Legii, pune pe Fiul, desăvârşit în veacul veacului.

Lucru de căpetenie din cele spuse este că avem astfel de Arhiereu care a şezut de-a dreapta tronului slavei în ceruri, slujitor Altarului şi Cortului celui adevărat, pe care l-a înfipt Dumnezeu şi nu omul.

*

EVANGHELIA

MARCU 2, 1-12

În vremea aceea, a intrat iarăşi Iisus în Capernaum după câteva zile şi s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat aşa de mulţi, că nu mai puteau încăpea nici pe locul dinaintea uşii, iar Dândul le grăia cuvântul lui Dumnezeu. Şi au venit la Dânsul aducând un slăbănog, pe care îl purtau patru inşi. Dar, neputând ei să se apropie de Dânsul din pricina mulţimii, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi prin spărtură au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Atunci, văzând credinţa lor, Iisus a zis slăbănogului: fiule, iartă-se ţie păcatele tale. Dar unii dintre cărturarii care erau acolo de faţă cugetau în inimile lor: de ce grăieşte Acesta astfel de blasfemii? Cine poate să ierte păcatele, decât numai singur Dumnezeu. Însă Iisus, cunoscând îndată cu duhul Său că aşa gândeau ei în sinea lor, le-a zis: de ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: iartî-se păcatele tale, sau a zice: scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele, a zis slăbănogului: ţie îţi poruncesc: scoală-te ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit afară înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi preamăreau pe Dumnezeu, zicând: niciodată n-am văzut aşa ceva.

IOAN 10, 9-16

Zis-a Domnul: Eu sunt uşa; dacă va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi, şi păşune va afla. Furul nu vine decât numai să fure, să junghie şi să piardă. Eu am venit ca oile Mele să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug. Eu sunt păstorul cel bun; păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile sale. Iar cel plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge, iar lupul răpeşte şi risipeşte oile. Cel plătit fuge, pentru că este plătit şi n-l doare inima de oi. Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl; şi Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele. Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc; ele vor asculta de glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor.

*

Sf. Ioan Gură de Aur:

Dar ce zic eu, că nu este ruşine a-şi mărturisi cineva păcatele sale pomenirea păcatelor noastre este cu mult mai mărită decât pomenirea faptelor noastre celor bune.

Pomenirea faptelor noastre celor bune nu numai că nu ne dă vreo strălucire, ba chiar aduce asupra noastră ruşine şi osândire; pe când pomenirea păcatelor noastre ne umple de o veselă asigurare şi îndreptare la Dumnezeu. Cine ne spune aceasta? Fariseul şi vameşul. Acesta din urmă şi-a mărturisit păcatele sale şi s-a dus îndreptat de dânsele; iară celălalt şi-a numărat faptele sale cele bune şi s-a pogorât mai jos decât vameşul. Vezi câtă vătămare se aduce cand cineva pomeneşte faptele sale cele bune şi cât folos se pricinuieşte cand cineva nu uită păcatele sale ? Si aceasta nu este de mirare.

Căci cine pomeneşte faptele sale cele bune, cade în mândrie şi semeţie, dispreţuindu-i pe ceilalţi oameni, ca fariseul acela. El n-ar fi ajuns la o fală aşa de mare şi n-ar fi zis: “nu ca ceilalţi oameni” (Lc. 17, 11) dacă n-ar fi pomenit postul şi zeciuielile sale. Dimpotrivă, pomenirea păcatelor noastre smereşte duhul nostru, ne învaţă a fi cumpătaţi, si prin cumpătare ne dobândeşte bunăvoinţa lui Dumnezeu. Ascultă numai, cum ne porunceşte Hristos să nu pomenim faptele noastre cele bune: “Când aţi făcut toate, ziceţi: robi netrebnici suntem” (Lc. 17, 10). El vrea să zică: mărturiseşte tu numai că eşti un rob netrebnic, iar Eu nu te voi face aşa, dacă tu vei mărturisi înjosirea ta, ci te voi mări şi te voi încununa. Citeşte mai mult...

*

Sf. Teofan Zăvorâtul:

V-aţi îmbolnăvit! Ce este de făcut? Răbdaţi şi mulţumiţi lui Dumnezeu, spunând în sinea dumneavoastră:

Această boală este pentru păcatele mele mari şi nenumărate. Domnul îmi ia puterile ca prin aceasta să mă facă mai înfrânat. El nu mai ştie cum să mă îndrepte altfel. A încercat şi cu milă, şi cu necazurile, şi nimic nu a folosit. Iar ceasul morţii se apropie – şi, când va veni, ce va face ticăloşia mea? Doamne, Dumnezeul meu! Cruţa zidirea Ta cea neputincioasă.

Totul e de la Dumnezeu: şi bolile, şi sănătatea. Şi de la Dumnezeu totul ni se dă spre mântuirea noastră. Aşa să îţi primeşti şi tu boala şi să dai mulţumită pentru ea lui Dumnezeu, Care Se îngrijeşte de mântuirea ta. Cum anume slujeşte spre mântuire boala trimisă ţie de Dumnezeu poţi să nici nu încerci să afli, fiindcă se prea poate să nici nu reuşeşti. Dumnezeu trimite boala uneori ca pe o pedeapsă, ca pe un canon, alteori spre învăţare de minte, ca omul să îşi vină în fire, alteori ca să îl izbăvească de un necaz ce ar cădea asupra lui de ar fi sănătos, alteori ca omul să vădească răbdare şi prin aceasta mai mare răsplată să merite, iar alteori ca să se curateasca de vreo patimă, ca şi din multe alte pricini.Citeşte mai mult...

*

Pr. Petroniu Tănase:

După popasul din Duminica Ortodoxiei, săptămâna a doua urmează cu rânduiala obişnuită. Totuşi sfintele slujbe, cântările şi citirile de la utrenie şi vecernie, îmbărbătându-ne în ostenelile duhovniceşti, în fiecare săptămână stăruie asupra unei teme deosebite. În săptămâna aceasta ni se pun înainte pilde din Vechiul Testament.

„Adam, nepostind, a luat moartea pentru neascultare; ci noi, să postim ca să câştigăm Raiul; Postul aduce mari daruri celor ce-l lucrează. Astfel, prin post Moise s-a făcut văzător de Dumnezeu şi a primit Legea, iar Ilie s-a arătat mergător pe cer în căruţa de foc. Să ne facem şi noi ca Ilie, căruţă din cele patru bunătăţi: rugăciunea, milostenia, smerenia şi postul. Cei trei tineri întăriţi cu postul s-au arătat mai tari decât focul; şi noi, prin post vom scăpa de focul gheenei“.

Postul este nedesăvârşit fără smerenie şi milostenie. Deci să-l împodobim cu iertarea celor ce ne-au greşit şi cu milostenia şi cu îndurarea spre cei săraci, făcută în ascuns, ca să nu ştie stânga lucrul dreptei. Că nimic nu mântuieşte pe suflet ca dăruirea la cei lipsiţi, iar milostenia unită cu postul izbăveşte de moarte. Deci să mâncăm darurile Duhului ca pe nişte bucate şi ca o băutură să bem izvoarele lacrimilor şi să aducem laudă lui Dumnezeu veselindu-ne în aşteptarea bucuriei celei mari de la capătul postului. „Doamne, învredniceşte să mergem lesne spre cele viitoare şi să ajungem încununaţi şi la stăpânească ziua Învierii tale“.

Duminica de încununare a săptămânii este închinată marelui Arhiepiscop al Tesalonicului, Sf. Grigore Palama, apărătorul şi teologul luminii celei dumnezeieşti, pe care văzând-o ucenicii pe Tabor, la Schimbarea Domnului la Faţă, n-ar fi mai vrut să se lipsească de ea şi au zis: „Doamne, bine este nouă aicea!“. Citeşte mai mult...

*

Părintele Cleopa Ilie:

Cele mai importante rugăciuni comune care se fac în bisericile noastre pentru credincioşi sunt mai ales două: Sfânta Liturghie şi Taina Sfântului Maslu. Oare câte minuni nu s-au făcut şi se fac astăzi prin Sfânta Liturghie? În timpul ei, mai ales în sărbători, se adună cei mai mulţi credincioşi. Astfel rugăciunile lor comune, săvârşite cu multă credinţă, se unesc cu rugăciunile preoţilor din sfintele altare şi contribuie cel mai mult la împlinirea cererilor lor.

Rugăciunile cu credinţă ale preoţilor, unite cu ale credincioşilor, săvârşesc cea mai mare minune ce are loc pe pământ de la Hristos până astăzi. Această minune negrăită este prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos în cadrul Sfintei Liturghii. Astfel, fără Sfânta Liturghie nu avem Sfânta împărtăşanie, iar fără aceasta, nu ne putem uni cu Hristos, nu putem fi iertaţi şi deci mântuiţi, că zice Domnul: “De nu veţi mânca Trupul Meu şi de nu veţi putea bea Sângele Meu, nu veţi avea Viaţa întru voi“.Citeste mai mult…

Prima conferință la „Serile Doxologia“: Andrei Pleşu despre Parabolele lui Iisus

Poate fi ascultată aici. 

Scrisoare pentru Basarabia

Institutul “EudoxiuHurmuzachi” pentru românii de pretutindeni și Consiliul Național al Elevilor a lansat pe15 martie 2013, o campanie  de promovare a valorilor identitare în rândul tinerilor sub sloganul TU AL CUI EȘTI?. În cadrul acestei campanii vor fi promovate în rândul tinerilor liceeni din România principalele evenimente ale istoriei românilor și relevanța lor, simbolurile naționale românești, precum și alte elemente de cultură și civilizație românescă care pot întări, prin cunoașterea lor, sentimentul apartenenței la un set de valori comune și mai ales al mândriei de a fi român.

Primul proiect din cadrul acestei campanii se referă la popularizarea, în rândul liceenilor, a semnificației datei de 27 martie 1918 și se va desfășura sub forma unui concurs de eseuri online cu tema “SCRISOARE PENTRU BASARABIA”. Tinerii liceeni din România sunt invitați să compună un eseu de maxim 6000 de caractere, sub forma unei scrisori pentru românii din stanga Prutului, pe care să-l încarce online, pe platforma alcuiesti.ro, creată special în acest scop.

Organizatorii vor oferi participanților la concurs 5000 de exemplare din volumul “200 de ani de istorie a românilor dintre Prut și Nistru”, coordonat de academicianul Ioan Aurel-Pop, precum și trei mari premii constând în 3 laptopuri de ultimă generație.

Regulament Concurs:

Cerințe: elaborarea unui scurt eseu , de maxim 6000 de caractere, cu tema, SCRISOARE PENTRU BASARABIA

Perioada de desfășurare: 

15 martie – 10 aprilie   – transmiterea eseurilor de către participanți

11 aprilie – 20 aprilie – publicarea online a eseurilor și votul publicului

30 aprilie  – anunțarea câștigătorilor

Modalitate de înscriere: eseurile vor fi încărcate pe pagina de la următoarea adresă: www.alcuiesti.ro

Desemnarea câștigătorilor: Toate eseurile vor fi publicate pe pagina de internet a institutului în perioada 11 aprilie – 20 aprilie, unde vor putea fi votate de publicul larg.

Selecția câștigătorilor se va face în funcție de:

Numărul de voturi obținute de fiecare eseu 50%.

Nota acordată de un juriu compus din reprezentanții Institutului și ai Consiliului Național al Elevilor

Lista câștigătorilor va fi publicată în data 30 aprilie.

Sursă: Institutul Eudoxiu Hurmuzachi

Nichita Stănescu, la 80 de ani

 

Sursa

De Dana Andronie

Vi l-aţi putea imagina pe Nichita Stănescu la 80 de ani? Pe 31 martie, Poetul ar fi împlinit această venerabilă vârstă. Probabil de asta s-a şi grăbit să plece mai devreme, ca să rămână veşnic tânăr în memoria publică. Vorba altui poet: “S-a dus de tânăr să pască/ Izlazul de iască/şi gândul/ acela de fapt, rumegându-l/ pe el/ şi pe cel de dinainte de el/ şi de lume/ ea, născuta anume,/ să-l pască/ în islazul de iască/ pe cel nevoit să se nască”.

Ceea ce ne-a lăsat Nichita este un tezaur. Un tezaur public în care oricine poate intra şi ieşi. Ca într-o poezie de-a sa. Din păcate, nu prea intrăm. Nici în poezie, nici în întregul tezaur al vorbelor sale.

Ne-a lăsat multe probleme, căci marea poezie nu este cea care le rezolvă, ci cea care le pune. Adică, ne pune pe noi în situaţia de a ne formula întrebări pentru a găsi răspunsuri. Ţineţi minte “Lecţia despre cub”?. Ei bine, cubul lui Nichita nu este perfect. Este cubul căruia trebuie să-i spargi un colţ ca să fie observat. Şi abia atunci realizezi perfecţiunea cubului. Nu din ceea ce este, ci din ceea ce ar fi putut fi: “Ce cub perfect ar fi fost acesta/ de n-ar fi avut un colt sfărâmat!”. “Lecţia despre cub” este o pildă asemănătoare cu pildele lui Iisus, pe care de altfel nici nu ne omorâm să le înţelegem. De aceea, Nichita ne-a dat, mură-n gură, şi explicaţia: "Dragii mei, feriţi-vă să aveţi dreptate prea repede, prea devreme, ca să aveţi la ce visa...”.

Poetul Necuvintelor este mereu cu noi. Dar nu prea ne dăm seama, pentru că nu tot timpul realizăm că respirăm, că vedem sau că auzim. Asta nu înseamnă că nu respirăm, că nu auzim sau că nu vedem. Aşa se întâmplă şi cu Nichita. Este ca aerul, ca lumina, ca sunetul. Face parte din “ecosistemul” nostru spiritual, românesc din care, făcând înşine parte, nu-l  conştientizăm. Sau vorba unui alt poet: “Ce bucurie ar fi şi ce mister/ de s-ar simţi lumina luminând?/ şi cerul că e umbra altui cer/şi-nfrântul că-i doar singurul înfrânt?”

La Nichita Stănescu sensul iubirii  este o viziune a sentimentelor, în dulcele stil clasic, iar toată opera sa poetică este o epica magna care-şi cere dreptul la timp, într-o enciclopedie de opere imperfecte.

Şi pentru că Nichita Stănescu s-a născut la trei zile (şi 15 ani) după unirea Basarabiei cu patria mumă, poate este momentul şi cazul să (re)amintim dimensiunea patriotic-românească a rusului Nichita Stănescu. “Stând şi fiind” este, probabil, cea mai tulburătoare poezie patriotică, după “Doina” lui Mihai Eminescu.

“Doamne, apără poporul român/ Ai grijă de el şi apără-l/ El este al tău/ Cu blandeţea lui de miel/ Şi cu răbdarea lui de taur/ Cu omenia lui de floare de zăpadă/ Ce se vede pe geam, Doamne/ Pe speranţă şi pe libertate/ Doamne, poporul meu nu se spală de mine/ Eu nu mă spăl de poporul meu/ Dacă îmi vine alt miros decât mirosul lui/ Mă spăl pe mâini de propriile mele mâini/ Şi mă las legat de boara de zăpadă/ A poporului meu/ Mărul se poate spăla numai de măr/ De poporul mărului, nu!/ De pom, nu!/ Doamne, apără poporul român şi nu te spăla de el!/ Pe maica mea care m-a născut pe mine/ Am dăruit-o poporului român/ Daruieşte-ţi, Doamne, pe maica ta care te-a născut pe tine/ Poporului român”.

Nichita a fost, aşa cum singur s-a definit, un soldat, revenit la rosturile armoniei universale printr-o ceremonie personală şi universală în acelaşi timp, ca ciobanul din “Mioriţa”. Şi chiar dacă această ceremonie este diferită de cea din “Mioriţa”, diferenţa este de nuanţă, nu de esenţă:”Soldatul mărşăluia, mărşăluia,/mărşăluia/până când/până la genunchi/piciorul/i se tocea, /i se tocea/i se tocea/până când/trunchiul/până la coaste/i se tocea, i se tocea/i se tocea/până când/până la sprâncene orbea/orbea, orbea/până când/părul lui iarbă neagră era/ iarbă neagră era/, iarbă neagră era./Un cal alb venea/şi o păştea/şi o păştea, şi o păştea./I-ha-ha, i-ha/ i-ha”.

“Nu regret nimic, nici un gest pe care-l fac, pentru că sunt prea bătrîn soldat şi cunosc toate mirosurile puştii albe”, a spus Nichita unui om când i-a dăruit un haiku. Puşca albă a “Îngerului blond” este, de fapt, “Pasărea cu clonţ de rubin” a lui Nicolae Labiş.

“Nu a crezut că o să moară. Nici pînă în ultima clipă - spunea Dora Stănescu. Nichita a trăit cu o forţă imensă. Bănuiesc că şi-a construit şi această relaţie de înţelegere a morţii la fel de puternic cum a şi trăit, cum a şi gîndit toate temele fundamentale pe care le-a tratat în poezia lui”. Ultimele lui cuvinte au fost: “Verde-rece”. Verdele-rece pe care s-a dus să-l pască...

Cum spuneam, pe 31 martie, Nichita Stănescu ar fi împlinit 80 de ani. Vi-l puteţi închipui pe Nichita “pururi tânăr, înfăşurat în manta-i”, la vârsta zeilor?

Sursa: http://jurnalul.ro