Evanghelia
Matei
9, 1-8
În
vremea aceea a venit la Iisus un om cu numele Iair, care era
mai-marele sinagogii; şi acesta căzând la picioarele lui Iisus, îl
ruga să intre în casa lui, fiindcă avea numai o fiică, ca de
doisprezece ani, şi aceasta era pe moarte. Iar când se ducea Iisus
şi-L împresurau mulţimile, o femeie, care avea de doisprezece ani
curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată avuţia ei şi de
către nici unul nu putuse fi vindecată, apropiindu-se ea pe la
spate, s-a atins de poala hainei lui Iisus şi îndată s-a oprit
curgerea sângelui ei. Atunci Iisus a grăit: cine este cel care s-a
atins de Mine? Dar, cum toţi tăgăduiau, Petru şi ceilalţi care
erau cu El au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te
strâmtorează şi Tu mai întrebi: cine este cel care s-a atins de
Mine? Dar Iisus a grăit iar: s-a atins de Mine cineva, căci Eu am
simţit puterea care a ieşit din Mine. Atunci femeia, văzând că
n-a rămas ascunsă, a venit tremurând şi, căzând la picioarele
Lui, I-a spus, de faţă cu tot poporul, pentru care pricină s-a
atins de El şi cum că s-a tămăduit numaidecât. Iar Iisus i-a
zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit, mergi în
pace. Pe când încă vorbea El, a venit cineva din casa mai-marelui
sinagogii şi a zis acestuia: a murit copila ta; nu mai osteni pe
Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, a zis către Iair: nu te teme;
crede numai şi se va mântui. Şi, intrând în casă, n-a lăsat pe
nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru, pe Iacob, pe Ioan, pe
tatăl copilei şi pe mama ei. Ci plângeau toţi şi se tânguiau
pentru copilă; El însă le-a zis: nu plângeţi, căci n-a murit,
ci doarme. Dar ei L-au luat în râs, ştiind bine că a murit.
Atunci El, scoţând pe toţi afară şi apucând copila de mână, a
strigat, zicând: copilă, deşteaptă-te! Şi duhul ei s-a întors
şi a înviat îndată; şi a poruncit Iisus să-i se dea ei să
mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei; iar Iisus le-a
poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.
Arhimandritul
Cleopa Ilie – Despre
cei adormiți în Hristos
“Iar
El a zis: Nu plângeți; nu a murit, ci doarme“ (Luca 8, 52)
Iubiți
credincioși,
În
Sfânta Evanghelie de astăzi ați auzit despre două minuni mari și
preaslăvite, pe care le-a făcut Domnul Dumnezeul și Mântuitorul
nostru Iisus Hristos. Una cu vindecarea femeii care era în curgerea
sângelui de doisprezece ani; iar alta cu învierea fiicei lui Iair,
mai marele sinagogii din Capernaum. În predica de azi vom vorbi
despre cei adormiți în Domnul.
Dar
mai întâi să ne punem o întrebare. Pentru care pricină a zis
Mântuitorul către cei ce erau de față și plângeau după fiica
lui Iair, care murise: “Nu plângeți; nu a murit, ci doarme“
(Luca 8, 52).
Iată
răspunsul: Acest cuvânt l-a zis Mântuitorul, ca să ne arate că,
după venirea Sa cu trupul în lume, toți cei ce vor crede în El și
vor face poruncile Lui, nu vor mai muri cu sufletul. Chiar de mor cu
trupul, ei sunt vii înaintea Lui, după cum și în alt loc al
Sfintei Evanghelii ne-a spus Hristos: “Cel ce va crede întru Mine,
chiar de ar muri, viu va fi“ (Ioan 11, 25). Adică, unii ca aceștia
numai cu trupul sunt adormiți, iar nu și cu sufletul.
Acest
adevăr ni-l arată pe larg și marele Apostol Pavel care zice:
“Fraților, despre cei ce au adormit, nu voiesc să fiți în
neștiință ca să nu vă întristați ca ceilalți, care nu au
nădejde“ (I Tesaloniceni 4, 13). Care sunt cei ce nu au nădejde?
Sunt cei care cred că odată cu moartea trupului, moare și sufletul
și că niciodată nu vor mai învia cei morți ai lor, precum au
fost și sunt păgânii închinătorii de idoli și toate popoarele
care nu cred în Hristos și în învierea Lui din morți.
Noi
însă, “credem că Iisus a murit și a înviat“. Și, la fel
credem că Dumnezeu “pe cei adormiți întru Iisus, îi va aduce la
învierea, cea de apoi, împreună cu El“ (I Tesaloniceni 4, 14).
Căci “dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom viețui
împreună cu El“ (Romani 6, 8; I Corinteni 15, 49). Cât despre
cei morți în credința în Iisus Hristos, ei nu sunt morți ci
adormiți, așa cum adeverește Sfânta și dumnezeiasca Scriptură,
care zice: “Hristos a înviat din morți, fiind începătura
învierii celor adormiți“ (I Corinteni 15, 20). Vedeți că nu
zice: începătura învierii celor morți, ci a acelor adormiți?
Așadar,
prealuminat ne arată aceste mărturii ale Sfintei Scripturi că cei
ce mor cu credința în Iisus Hristos, nu sunt "morți",
căci după cum nu putem zice unui om ce doarme că este mort, tot
așa și celor ce au adormit în Hristos nu le putem spune că sunt
morți, ci adormiți. Aceștia, la judecata de apoi, se vor scula și
vor avea mărturie de la Hristos înaintea Tatălui, despre credința
lor cea dreaptă și despre faptele lor cele bune (Matei 10, 32; 25,
34; Luca 12, 8; Apocalipsa 3, 5). Așa a adormit în Hristos, Sfântul
întâiul mucenic și arhidiacon Ștefan, fiind ucis cu pietre de
către iudei pentru mărturisirea lui Iisus Hristos, care se ruga și
zicea: "Doamne Iisuse, primește duhul meu!" Și
îngenunchind a strigat cu glas mare: “Doamne, nu le socoti lor
păcatul acesta! Și zicând acestea a adormit“ (Fapte 7, 59-60).
Așa
au adormit milioane de sfinți și martiri care au crezut și au
mărturisit pe Hristos și care nu sunt morți, ci adormiți în
Hristos până la obșteasca înviere.
Iubiți
credincioși,
După
ce ați auzit că toți cei ce mor cu credință statornică în
numele lui Iisus Hristos, nu sunt morți ci adormiți, este bine să
arătăm și în ce fel vor învia cei adormiți în Hristos. Trebuie
să știți și să înțelegeți, că toți cei adormiți în
Hristos, nu se vor scula la judecata viitoare, tot așa cum au fost
când au murit cu trupul. Nu, cu adevărat nu.
Avem
atâtea mărturii în Sfânta Scriptură despre acest lucru că la
judecata de apoi, cu mare prefacere se vor schimba trupurile celor
adormiți în Hristos și cu însușiri și daruri preaminunate se
vor îmbrăca atunci. Pe aceste însușiri și daruri ale trupurilor
celor adormiți în Hristos, ni le arată Marele Apostol Pavel,
zicând: “Seamănă-se întru stricăciune, scula-se-va întru
slavă; seamănă-se întru slăbiciune, scula-se-va întru putere;
seamănă-se trup firesc, scula-se-va trup duhovnicesc“ (I
Corinteni 15, 42-44).
Apoi,
arătând că este trup firesc și trup duhovnicesc, zice: Este trup
firesc, este și trup duhovnicesc. De aici înțelegem că trupurile
drepților la judecata cea viitoare vor străluci ca soarele, după
cum a zis Domnul Însuși: “Atunci drepții vor străluci ca
soarele întru împărăția Tatălui lor“ (Matei 13, 43). Mai
trebuie să știm că preaminunată va fi atunci acea ușurime și
lesne mișcare a trupurilor drepților. Atunci ei se vor purta cu
iuțeala fulgerelor în orice parte a lumii și ca gândul vor zbura
din cer și vor veni la mormintele și la trupurile lor (Ușa
pocăinței, Brașov, 1812, Cartea a II-a, p. 85 și Cartea a IV-a,
p. 254).
Nici
o întârziere nu li se va pricinui lor din greutatea duhovniceștilor
trupuri. De aceea înțeleptul Solomon cu scânteile focului a
asemănat pe drepți, zicând: “Ca scânteile prin foc vor fugi“
(Înțelepciunea lui Solomon 3, 7); căci scânteile focului când se
împrăștie de vânt, pretutindenea cu mare lesnire se risipesc.
Încă vor avea în vremea aceea trupurile drepților mare și
covârșitoare subțirătate, încât vor trece prin celelalte
trupuri și prin orice fel de materie, asemenea cu trupul Domnului
după înviere, care a trecut prin piatra mormântului și prin ușile
încuiate ale ucenicilor cu mare lesnire și fără de nici o oprire.
Dar,
frații mei, cine poate spune câtă bucurie și câtă mirare va fi
atunci când aceste suflete duhovnicești și slăvite vor veni din
cer la judecata viitoare, cu ochii lor plini de lumină și de
bucurie și vor căuta pe pământ trupurile lor. Ce fel de vorbire
se va face împreună atunci între sufletele și trupurile lor? Câte
dulci și sfinte sărutări, câte duhovnicești îmbrățișări vor
face atunci sufletele către trupurile lor cu care au viețuit pe
pământ? Atunci va zice sufletul către trupul său, cuvântul cel
din Sfânta Scriptură: “Cât de frumos ești dragul meu, și cât
de drăgăstos ești tu“ (Cântarea Cântărilor 1, 15). “Iubitul
meu este alb și rumen și întru zeci de mii este întâiul.
Trandafirii mirositori sunt obrajii lui, strat de ierburi aromate,
iar buzele lui la fel cu crinii roșii“ (Cântarea Cântărilor 5,
10-13). După aceste convorbiri va zice sufletul către trupul său:
"Vino, trupule, prietenul meu din măruntaie să ne unim unul cu
altul împreună, ca un mire cu mireasa sa, că iată iarna a trecut
și s-a sfârșit, iar grindinile, furtunile și tulburările lumii
nu mai sunt.
Bunătățile
cerurilor se gătesc, bucură-te dar fratele meu împreună
locuitorule. Acum Dumnezeu a dat sfârșit dorului meu celui de mult
pe care îl aveam de a mă întâlni și de a mă uni cu tine. Câte
osteneli am suferit noi împreună pe pământ, câte scârbe, câte
suferințe, câte lacrimi am vărsat împreună, câte privegheri,
câte dureri am răbdat împreună când eram în viața cea de pe
pământ și suspinam după viața cea veșnică? Dar acum, moartea
s-a pierdut, patimile s-au prăpădit, a sosit viața și învierea,
nestricăciunea și odihna. Unde ai fost atâția ani, unde atâta
vreme ai locuit? Ci, o Dumnezeule, cum trupul acesta al meu zăcea în
groapa oaselor celor fără de suflare, iar eu umblam plimbându-mă
prin rai, îndulcindu-mă din parte din frumusețile lui pentru
puțina mea dare de plată!
Vino
dar acum, trupul meu, și să luăm plățile deplin. Fiindcă și tu
ai fost împreună călător și ajutător la ostenelile mele, tu ai
răbdat ocările și necinstea împreună cu mine pentru Hristos,
aspra viețuire a postului și a privegherii, crucea pocăinței,
lipsa hranei, lipsirea de cele spre trebuință, toate cu osârdie
împreună cu mine le-ai răbdat. De câte ori ai scos pâinea din
gura ta ca să hrănești pe cei săraci! De câte ori te-ai golit pe
tine, ca să îmbraci pe cei goi! De câte ori ai lăsat pământurile
și moșiile tale, averile, bogăția și cinstea ta, ca să nu
strici pacea cu vecinii tăi! Cu dreptate dar este, câte lacrimi
împreună cu mine ai semănat, iarăși împreună cu mine bucurii
să seceri. Și la câte ai fost împreună cu mine părtaș la
osteneli și ajutor, la acestea să te faci împreună cu mine părtaș
al slavei mele.
Deci,
scoală-te fratele meu din praf și te unește cu mine, ca să umblăm
împreună și să ne împărtășim împreună de răsplata
ostenelilor noastre" (Ibidem, p. 83-86).
Iubiți
credincioși,
Am
vorbit până aici despre cei adormiți în Hristos, despre darurile
și însușirile pe care le vor avea trupurile celor adormiți în
Hristos la judecata viitoare și despre convorbirea ce vor avea
sufletele drepților cu trupurile lor înviate la judecata cea de
obște în vremea de apoi.
Acum
voi adăuga din Viețile Sfinților o istorioară sfântă și
adevărată prin care Dumnezeu ne-a arătat în chip minunat învierea
cu trup a celor adormiți în Hristos.
Pe
vremea împăratului Teodosie cel Tânăr, care a luat împărăția
Bizanțului în anul 408 după venirea Domnului, s-a ivit un eres
blestemat, care zicea că nu vor învia morții. Iar Preabunul nostru
Mântuitor, care pururea poartă grijă de Biserica Sa, pe care a
răscumpărat-o cu Preascump sângele Său, a arătat o mare și
preaslăvită minune despre învierea celor adormiți întru El în
acest chip: Șapte tineri creștini ostași cu rânduiala, din orașul
Efes, a căror nume erau: Maximilian, Ianvlih, Exacusodian,
Martinian, Ioan, Dionisie și Antonie, pe vremea marilor prigoane din
partea păgânului împărat Decie, au fugit din fața muncitorilor
și s-au ascuns în peștera muntelui ce se chema Ohon. Stând ei
acolo la rugăciune către Dumnezeu, au adormit în această peșteră
și au dormit 192 de ani, până pe vremea împăratului Teodosie cel
Tânăr.
Deci,
cu puterea lui Dumnezeu trezindu-se ca dintr-un somn preadulce, li
s-a făcut foame și au trimis în orașul Efes pe Ianvlih, cel mai
tânăr dintre ei, să le cumpere ceva de hrană. Acela luând niște
bani de argint, s-a dus în cetatea Efesului cu mare grijă ca să nu
fie cunoscut de cineva spre a fi prins de cei ce chinuiau pe
creștini... și mergând la un vânzător de pâine, a scos un ban
de argint și i l-a dat vânzătorului. Dar banul acela avea pe el
chipul lui Deciu, cel ce împărățise de demult. Văzând acest
lucru vânzătorul de pâine a prins pe Sfântul Ianvlih și i-a zis:
"De unde ai găsit această comoară să ne spui și nouă, iar
de nu, te vom da pe mâna judecătorului". Apoi a dus pe Sfântul
Ianvlih la antipatul și la episcopul cetății.
Auzind
Sfântul Ianvlih că împăratul Deciu a fost de demult a căzut cu
fața la pământ și a zis: "Tot Deciu este împărat în
cetatea aceasta?" Iar episcopul i-a zis: "Nu, fiule. Acest
împărat păgân a fost de demult. Acum împărățește peste noi
drept credinciosul împărat Teodosie". Atunci Sfântul Ianvlih
a zis: "Mă rog vouă să mergeți după mine să vă arăt
peștera muntelui Ohon și pe prietenii mei ca să știți de la
dânșii adevărul. Căci noi, fugind din fața păgânului împărat
Deciu, mai înainte cu câteva zile, ne-am ascuns în peștera aceea,
iar pe el l-am văzut intrând în cetatea Efesului".
Apoi
episcopul și antipatul cu mai marii cetății au mers cu tânărul
și cu mulțime de popor la peșteră. Iar la gura peșterii au găsit
între două pietre, două tăblițe de plumb pe care erau scrise
aceste cuvinte: "Acești șapte tineri sfinți, au fugit din
fața muncitorului Deciu și s-au ascuns în peștera aceasta, iar
Deciu a poruncit de s-a astupat peștera și așa s-au sfârșit
într-însa acești tineri care au murit pentru Hristos" (a se
vedea pe larg Viețile Sfinților, la 4 august). Citind aceste,a toți
s-au umplut de mirare și au preaslăvit pe Dumnezeu. Apoi, intrând
în peșteră, au găsit pe sfinții tineri șezând plini de
bucurie, cu fețele strălucind ca lumina, de harul lui Dumnezeu.
Deci văzându-i pe ei antipatul și episcopul și cei mai mari ai
cetății, au căzut și s-au închinat până la pământ la
picioarele lor, și au dat mare slavă lui Dumnezeu, că i-a
învrednicit să vadă o minune preaslăvită ca aceasta.
Auzind
împăratul Teodosie aceasta, a venit la peșteră și, intrând a
văzut pe sfinți ca pe niște îngeri ai lui Dumnezeu și, căzând
în genunchi li s-a închinat lor.
Vorbind
împăratul Teodosie cu ei șapte zile, i-a văzut plecându-și
capetele lor și adormind somnul morții, după porunca lui Dumnezeu.
Apoi a poruncit să se facă șapte sicrie de aur, în care purtând
sfintele trupuri ale sfinților tineri, i-a îngropat acolo în
peșteră.
Iubiți
credincioși,
Ce
datorii avem noi față de cei adormiți, mai ales față de morții
noștri?
Să
ne rugăm lui Dumnezeu pentru iertarea și odihna sufletelor lor. Și
cum nu știm care dintre cei adormiți au fost mântuiți sau nu,
suntem datori să ne rugăm lui Dumnezeu pentru toți morții noștri,
pomenindu-i regulat la Sfânta Liturghie și la parastase cu
dezlegări. Iar în familie suntem datori să facem milostenie la
săraci în numele lor. Milostenia și slujbele cu dezlegări la
biserică sunt singurele căi de ajutorare a celor răposați. Prin
acestea Biserica a scos multe suflete din osândă și le-a mântuit.
Și
dacă cei adormiți au fost în viață credincioși, iubitori de
Dumnezeu și de biserică, milostivi, smeriți și apoi spovediți și
împărtășiți înainte de moarte, slujbele și dezlegările îi
mântuiesc sigur și îi scot din osândă la odihnă.
Iar
dacă, dimpotrivă, au trăit în viață indiferenți și departe de
Dumnezeu și de biserică și au murit nespovediți, slujbele și
milostenia nu le mai ușurează osânda sufletului, căci nimeni din
cei ce mor nedezlegați prin spovedanie nu pot intra în odihna
raiului, căci zice Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: ce veți
dezlega - prin spovedanie - pe pământ, va fi dezlegat și în
cer...
Așadar
foarte mult putem ajuta la mântuirea răposaților noștri prin
slujbe și milostenie în numele lor. Că fiii Bisericii lui Hristos
prin moarte nu mor, adică nu sunt aruncați în osânda veșnică a
iadului, ci dorm, adică se odihnesc cu drepții în sânul lui
Avraam, adică în rai, până la Judecata de apoi. De aceea este
păcat ca noi creștinii să plângem ca niște deznădăjduiți pe
cei morți, ci numai să ne întristăm pentru plecarea lor dintre
noi, ca cei ce au nădejde.
Vă
spun și aceasta, că este păcat și oprit de Biserică să pomeniți
la sfintele slujbe pe cei ce au fost necredincioși, adică lepădați
de Dumnezeu, sau sectanți, adică lepădați de Ortodoxie, care au
murit atei sau în vreo sectă. La fel, nu puteți pomeni la biserică
pe cei ce s-au sinucis și pe copiii avortați, pentru că primii
și-au pierdut nădejdea de mântuire, iar ceilalți nu au fost
botezați. Nu pot fi pomeniți la slujbe nici creștinii care au
refuzat preotul și Sfânta Împărtașanie înainte de moarte sau
care n-au vrut să se împace și să ierte pe dușmanii lor nici
măcar în ceasul morții. Pe toți aceștia nu-i puteți pomeni.
O
mare datorie avem și față de noi înșine și de fiii noștri.
Aceea de a duce pe pământ o viață curată, creștinească, legată
permanent de Hristos, știind că nu cunoaștem ceasul morții
fiecăruia dintre noi și că fiecare în ce va fi găsit, în aceea
va fi judecat!
Deci
să ne pocăim fiecare de păcatele noastre, acum când mai avem
putință și puțină vreme. Să ne spovedim și împărtășim cât
mai des cu Prea Cinstitele Taine; să ne rugăm neîncetat lui
Dumnezeu cu credință și cu nădejde; să îndemnăm și pe fiii și
frații noștri la pocăință și sfințenie, iar pentru cei
răposați să ne rugăm așa cum ne învață Sfânta Biserică: "Cu
sfinții odihnește, Hristoase, sufletele adormiților robilor Tăi,
unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără
de sfârșit". Amin.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu