Pe
16 noiembrie, anul acesta, se împlinesc 105 ani de la naşterea
celui mai mare teolog ortodox pe care neamul românesc l-a dat în
secolul al XX-lea. Opera şi gândirea sa, de mare înălţime
duhovnicească, au rămas repere fundamentale în cercetarea
teologică contemporană. Dar studiul teologic aprofundat al
părintelui Stăniloae s-a reflectat puternic şi în viaţa sfinţiei
sale. O mărturisesc cei care îi treceau pragul casei pentru a afla
un cuvânt de folos sau pentru a primi o lămurire la întrebările
care îi frământau, într-o vreme neprielnică pentru preocupări
duhovniceşti. Am stat de vorbă cu o parte dintre ucenicii
părintelui, pentru a şti de ce îl căutau, ce era atât de special
în persoana lui, cum reuşea el să creeze acel duh de comuniune.
Răspunsurile lor ne descoperă imaginea unui preot şi om cu totul
deosebit.
„N-am
simţit vreodată la părintele vreo umbră de superficialitate“
Părintele
Gheorghe Holbea este doctor în Teologie Ortodoxă şi lector la
Catedra de Teologie sistematică a Facultăţii de Teologie Ortodoxă
din Bucureşti. Teza de doctorat susţinută în anul 2000 la
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Thessalonic, Grecia, s-a
intitulat „Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae şi legătura ei
cu teologia contemporană răsăriteană şi apuseană“. Părintele
Gheorghe Holbea a fost şi el unul dintre ucenicii părintelui
Stăniloae.
În
ce moment al vieţii dumneavoastră l-aţi cunoscut pe părintele
Dumitru Stăniloae?
Pe
părintele profesor Dumitru Stăniloae l-am cunoscut în perioada
studenţiei. Am descoperit sprijinul de care aveam nevoie, pomul
statornic înrădăcinat în pământul roditor al Bisericii. Într-o
vreme a confuziei, am simţit în acel spaţiu, în apropierea
părintelui, atmosfera inspirată de Dumnezeu a Sfinţilor, unde
firii şi naturii li se deschid cu totul alte perspective înnoitoare,
în ciuda formelor efemere prin care trecem. Într-o vreme în care
se urmărea depersonalizarea prin transformarea individului într-o
rotiţă a unui mecanism care era numit „marea masă“, părintele
vorbea despre marea taină a persoanei descoperită nouă prin
Mântuitorul Iisus Hristos. Îmi amintesc câtă bucurie am avut când
mi-a dăruit manuscrisul dactilografiat al lucrării „Chipul
nemuritor al lui Dumnezeu“. Citeam doar câteva pagini pe zi şi
simţeam o bucurie care dospea în mine gânduri creatoare, pentru ca
apoi, cu entuziasmul debordant al adolescentului, să împărtăşesc
şi altora din bucuria mea.
Puteţi
să ne descrieţi, în câteva cuvinte, cum percepeaţi statura
duhovnicească a părintelui Stăniloae?
Părintele
unea în personalitatea sa, într-un chip armonios, pe preotul
ortodox cu teologul de mare iubire şi cuprindere, pe preotul
căsătorit preocupat de Filocalie, pe omul înaintat în zile, dar
cu duhul tânăr, plin de iubire.
„Fiecare
sfânt părinte făcea să izvorască în sufletul părintelui
Dumitru o bucurie aparte“
Deşi
pentru mulţi era numai un riguros păstrător al dogmei şi al
adevăratei noastre credinţe, părintele demonstra că, tocmai de
aceea, e plin de căldură şi cu inima deschisă tuturor. În
perioada aceea, tocmai terminase de tradus câteva lucrări ale
Sfântului Atanasie cel Mare şi era entuziasmat de personalitatea
Sfântului Atanasie, pe care îl simţea inspirându-l şi ajutându-l
în truda sa zilnică. Fiecare sfânt părinte făcea să izvorască
în sufletul Părintelui Dumitru o bucurie aparte. Observând
aceasta, mi-am dat seama de diferenţa dintre Părintele Dumitru şi
ceilalţi traducători ai operelor Sfinţilor Părinţi. La părintele
Dumitru, esenţială era comuniunea cu sfinţii pe care îi traducea
şi care îl inspirau în această muncă de tălmăcire. Simţeai în
preajma sa, când îţi vorbea, cum se hrăneşte de la Părinţi,
cum pune în valoare şi asimilează mesajul lor, cum întrupează
într-un mod firesc viaţa şi învăţătura lor.
„Să
mergem către Iisus din adâncurile inimii!“
Ce
efecte v-a produs în suflet întâlnirea cu părintele Dumitru
Stăniloae şi cum s-au conturat aceste efecte în viaţa
dumneavoastră?
Faptul
de a-l fi cunoscut pe părintele Dumitru mi-a creat sentimentul
încrederii şi siguranţei în lucrarea lui Dumnezeu în istorie,
chiar şi în acea perioadă a studenţiei, plină de molozul
bisericilor dărâmate, a fricii şi terorii că eşti urmărit în
fiecare clipă de nişte forţe diabolice, care căutau să se
insinueze chiar şi în cutele cele mai profunde ale sufletului tău,
când părintele îndemna „să mergem către Iisus din adâncurile
inimii“. Chiar şi în acea perioadă a laşităţii şi
compromisului grosolan, în numele unor pretinse interese ale
familiei sau ale copiilor, prezenţa sa, încrederea sa profundă în
Ortodoxie, în valorile răsăritene, în neamul său, preschimba,
prin Hristos, patima oarbă a istoriei în calea Învierii. Ceea ce
mă întărea în prezenţa sfinţiei sale era atitudinea cu care
trata orice problemă. N-am simţit vreodată la părintele vreo
umbră de superficialitate; nimic din dragostea superficială,
efemeră, sau din asprimea sterilă care pustieşte. Prezenţa sa
răspândea o limpezime şi o stare de linişte ce se înfăţişa
liturgic, dincolo de istoria imediată.
„Părintelui
Stăniloae ştia cum să creeze comuniune între oameni diferiţi“
Doamnă
profesoară Elena Solunca Moise, care a fost primul contact cu
părintele Stăniloae?
M-am
întâlnit cu părintele Stăniloae mai întâi în scris. Înainte
de Revoluţie, cine a vrut să citească, putea să citească. Aşa
am ajuns să citesc şi cărţile părintelui Stăniloae, iar eu, ca
absolventă a unei facultăţi de filosofie, cu multe întrebări
rămase deschise, ale unei filosofii la modă atunci, nu-mi găseam
răspunsul la multe întrebări. Întâlnirea cu părintele Stăniloae
în cărţile sale m-a luminat, mi-a arătat unde trebuia să caut şi
ce puteam să aflu şi, indirect, am devenit într-un fel ucenica
dumnealui, eu de fapt fiind pe vremea aceea fiica duhovnicească a
părintelui Galeriu.
„În
prezenţa lui simţeam că Dumnezeu este Iubire“
Cu
mare timiditate m-am dus la părintele Stăniloae după ce a fost
ales membru al Academiei Române, mai întâi corespondent şi apoi
titular. Şi a fost o întâlnire mirabilă. Am discutat cu părintele
şi am simţit că toate rezervele mele de a mă apropia de el,
considerându-l mult prea mare pentru prea modesta mea fiinţă, erau
inutile; şi asta pentru că în prezenţa lui simţeam că Dumnezeu
este Iubire, iar această iubire care creştea cu fiecare nou venit
în casa părintelui era capabilă să te înalţe, aproape fără ca
tu să îţi dai seama, la înălţimea gândirii şi simţirii sale
creştine.
Am
devenit treptat eu şi soţul meu un fel de obişnuiţi ai casei. Ne
duceam frecvent. Mergând către Biserica „Sfântul Silvestru“,
treceam mai întâi pe la părintele Stăniloae, după aceea ajungeam
la părintele Galeriu, şi-i duceam veşti. Se crea astfel o
comunitate. Era foarte frumos la părintele Stăniloae, acea stare a
lui Dumnezeu-Iubire, pe care trebuie să spun că nu am mai trăit-o
în preajma nimănui, dar pe care o trăiesc şi acum doar citind
cărţile sau privindu-i pur şi simplu portretul.
„Părintele
avea harul de a scoate din tine credinţa“
Care
erau temele pe care le discutaţi împreună cu părintele?
Subiectele
porneau îndeobşte toate pe de o parte de la cărţile sale, iar pe
de altă parte de la pregătirea mea filosofică. Era extraordinar la
părintele faptul că, în termeni socratici vorbind, avea o
maieutică, harul de a scoate din tine, de a face vizibilă şi
perceptibilă credinţa pe care tu o ai în tine, lumina dumnezeiască
pe care o ai în suflet. Ăsta cred că a fost marele har
duhovnicesc; în preajma lui simţeai cum poţi să-L vezi, aproape
să-L „naşti“ tu pe Dumnezeu, din sinele tău profund acoperit
cu aluviuni ale vieţii cotidiene, ale lecturilor noastre, ale
educaţiei pe care fiecare dintre noi am primit-o. Din cauza aceasta
apropierea dintre noi a fost una pe care nu o pot descrie în
cuvinte.
Era
uimitor că citea în tine, şi, uneori, când ne dădea un canon, nu
îl dădea ca pe o sentinţă. Ei bine, plecai de acolo şi mergeai
şi mestecai gândurile, dându-ţi seama că absolut tot ce ţi-a
spus era exact ce trebuia să-ţi spună şi simţeai lucrul acesta.
Părintele
era un om spectaculos, impresionant, ca manifestare?
Nu.
Era bun şi blând. Eram puţin geloasă pe soţul meu pentru că la
fiecare întâlnire părintele îi lua capul în mâini aşa, ca pe o
cupă, îl săruta pe frunte şi îi dădea binecuvântarea. Pe mine
nu mă săruta decât de trei ori pe an.
Darul
părintelui Stăniloae era acela că ştia cum să creeze o comuniune
între oameni diferiţi. Noi, cei care veneam în casa din strada
Cernica proveneam din diverse domenii, felurite profesii. El reuşea
să facă un tip de comuniune, apoi ne apropia, trimiţându-ne pe
unul la altul, în funcţie de nevoile fiecăruia. Era ca un dirijor
de orchestră. Trimitea pe fiecare şi aşa se crea comuniunea pe
care o simţeam toţi în jurul lui, dar împreună, parcă
ţinându-ne toţi de mână. Fiecare din noi îşi aducea aportul în
acest cerc, dar era un aport pe care dumnealui îl stimula. Asta era
formidabil la părintele Stăniloae, cum ştia să creeze acea
comuniune în care toţi ne simţeam în dragostea lui Hristos. Iar
acest lucru nu se poate spune în cuvinte.
„Majoritatea
timpului părintele scria şi traducea“
Lăcaşul
unde părintele Dumitru Stăniloae a slujit ca preot în ultimii 10
ani din viaţă a fost Biserica „Sfântul Nicolae“ - Negustori
din Bucureşti. Parohul acestei biserici, părintele Dinu Mihalcea şi
duhovnicul părintelui Stăniloae, a fost unul dintre apropiaţii
marelui teolog. Ne-a povestit câteva din amintirile păstrate în
legătură cu pesoana părintelui.
Părinte
Dinu Mihalcea, cum aţi ajuns să slujiţi la altar împreună cu
părintele Stăniloae?
Eu
am venit ca preot în Biserica „Sfântul Nicolae“ - Negustori în
anul 1980. Părintele Stăniloae a început să slujească aici din
1981. Familia Stăniloae stătea foarte aproape de biserică, la nici
300 de metri de casa noastră. După ce părintele a venit la
biserica unde slujeam am început şi noi să ne ducem la dumnealui
acasă şi acolo l-am cunoscut pe actualul Patriarh, Preafericitul
Părinte Daniel, pe părintele Ioanichie Bălan, pe părintele
Galeriu, pe profesorul Ioan Bria, Sorin Dumitrescu, pe Horia Paştina,
pe Leonida Lari, pe psihiatrul Enăchescu, pe Costion Nicolescu.
Părintele
Stăniloae venea la noi în biserică în fiecare duminică. Slujea,
se împărtăşea şi predica. Avea o voce domoală, calmă, dar care
dădea în acelaşi timp un efect deosebit. Predica sa, cuvântul lui
simplu, captiva pe toţi. Era foarte prietenos, cu dragoste
părintească faţă de toţi. Oamenii veneau la sfârşitul slujbei
să îi sărute mâna, iar el îi binecuvânta cu răbdare pe toţi.
Dacă cineva întreba un anumit lucru era întotdeauna dispus la a da
un răspuns, o explicaţie, o lămurire oricui dorea. Era stimat,
apreciat şi respectat de toţi. Nu se grăbea niciodată, nici la
vorbă, nici ca să plece din biserică mai repede.
„Dorea
ca fiecare om să plece cu folos de la el“
Care
era atmosfera din casa Părintelui Stăniloae?
Părintele
trăia într-o modestie nespusă. În acelaşi timp avea un suflet
larg. Faptul că era deschis faţă de toţi era un lucru admirat de
toţi. Când ne duceam la dumnealui acasă nu repezea pe nimeni sau
cumva să motiveze „nu mai pot să stau, trebuie să plecaţi“,
ori altceva. Rămânea şi dacă erau lucruri de lămurit nu se dădea
înapoi niciodată. Dorea ca fiecare om să plece cu folos de la el.
Pentru aceasta lumea îl iubea aşa de mult. Predicile lui erau
ascultate cu atenţie pentru că nu erau nişte predici savante, ci
pe înţelesul tuturor.
Am
asistat la multe convorbiri de-ale dânsului cu cei care veneau
pentru a-i pune tot felul de întrebări. Oricine venea la părintele,
indiferent de oră, era bine primit. Majoritatea timpului părintele
scria şi traducea. În camera lui erau maldăre întregi de
manuscrise. Părintelui i-au rămas multe articole şi manuscrise
netipărite pentru că atunci Tipografia Institului Biblic nu putea
din cauza cenzurii comuniste să publice materialele sale. Muncea
foarte mult, iar lucrările lui erau de înaltă valoare, dar foarte
puţini apreciau în acel timp osteneala părintelui. Ar fi vrut ca
multe din articole să îi apară, dar atunci nu s-a putut mai mult.
„Când
vorbea despre Dumnezeu, vorbea ca despre Tatăl lui“
Domnul
Costion Nicolescu, cercetător ştiinţific principal la Muzeul
Ţăranului Român, doctor în teologie ortodoxă, scriitor şi om de
media, ne-a împărtăşit şi el din clipele pline de har petrecute
alături de părintele Dumitru Stăniloae.
Cum
l-aţi cunoscut pe părintele Dumitru Stăniloae?
Înainte
de a-l cunoaşte personal pe părintele Dumitru Stăniloae, am auzit
despre el prin anul 1975, de la un student la Facultatea de Teologie.
Ulterior, am cumpărat cartea părintelui despre viaţa Sfântul
Grigorie Palama. Bineînţeles că nu am priceput nimic - mi s-a
părut foarte complicată - dar cu toate acestea mi-a trezit un
respect extraordinar. Apoi a venit şi momentul întâlnirii, „faţă
către faţă“, cu părintele Stăniloae.
„Mă
făceau să mă simt ca acasă, ca un copil al lor“
Am
plecat către casa părintelui cu o mare sfială; am nimerit adresa -
era un bloc mic cu apartamente micuţe pe strada Cernica - am sunat
la uşă şi mi-a deschis doamna preoteasă. Am intrat sfios. Dar
părintele m-a întrebat cine sunt, ce fac, aşa cum se interesează
orice om atunci când îi calci pragul. Eram prea emoţionat ca să
realizez ceva, şi parcă de abia aşteptam să plec. Ceva minunat
s-a întâmplat la plecare: doamna preoteasă mi-a zis, cu o lumină
în ochi şi foarte serios: „Să mai vii! Să mai vii pe la noi!“
A fost aşa de imperativă - dar în felul frumos - încât am simţit
nevoia să mă întorc, mai ales după ce am scăpat de poticnirea de
prima dată, cunoscându-l mai bine pe părintele cu chipul său de o
lumină extraordinară. Maica preoteasă era braţul lui, vocea lui
şi prima care îl înţelegea. Când erau împreună mă făceau să
mă simt ca acasă, ca un copil al lor.
Casa
părintelui - un loc de validare duhovnicească
Descrieţi,
vă rog, biroul părintelui.
Camera
în care locuia avea aspectul de chilie, ceva minuscul, cu bibliotecă
şi un birou absolut modest - aşa, de ultimul student, mobilă
obişnuită şi un televizor pe care nu-l deschidea decât doamna
preoteasă ca să asculte „vremea“, după care îl închidea.
Printre cărţile acelea care stăteau să se prăbuşească, erau şi
icoane vechi, pe sticlă. Toate acestea dădeau aspectul unei chilii
mai deosebită decât una obişnuită deoarece era însufleţită de
prezenţa părintelui. Pentru mine, casa părintelui era un loc de
odihnă şi de validare duhovnicească. De ce zic validare? Ajungând
din când în când în preajma unui astfel de om, în care
asemănarea lui Dumnezeu este lucrată, adică nu este lăsată în
paragină, puteam şi eu să am acces la o anumită pace şi linişte,
un fel de isihie care te vindeca de orice tulburare.
„Când
vorbea despre Dumnezeu vorbea ca despre Tatăl lui“
Ce
v-a făcut să vă legaţi sufleteşte de el?
Ceea
ce m-a atras foarte mult la el a fost faptul că ştia să te
asculte, participa la cele ale tale, îl vedeai cum compătimeşte
sincer împreună cu tine, atunci când te întreba de necazurile
tale, apoi le punea în legătură cu Dumnezeu. Nu puteai să zici că
te-ai dus la el şi ai stat un sfert sau o jumătate de oră şi
totul s-a discutat pe chestii lumeşti, banale. Întotdeauna, după
ce etapa aceasta pământească despre viaţa noastră o derulam
într-un fel sau altul, deodată, şi de obicei destul de rapid,
decola spre teologie.
Când
vorbea despre Dumnezeu vorbea ca despre Tatăl lui, ca despre un
prieten apropiat, iar lucrul acesta era molipsitor. Când erai acolo
uitai cine eşti, ca atunci când te duci cu un vreasc prăpădit la
foc, şi lemnul acela se aprinde şi devine la fel cu focul. Dumnezeu
era Persoană apropiată. Iubirea, Persoana, Treimea erau câteva
constante ale lui pe care ţi le apropia. Deodată simţeai că
Dumnezeu este cu tine, alături, acolo, dar nu într-un fel naiv,
copilăresc şi nici savant, ci firesc, natural. Pentru părintele
Dumitru comunicarea nu era teorie, ci act asumat în fiecare clipă,
cu tot omul. Era o comunicare cu totul personală. El ştia să te
asculte atent şi să-ţi răspundă exact la ceea ce aveai nevoie.
Cuvântul lui te ajungea şi te însoţea. Îl simţeai totdeauna
aproape, aproape… Cu tine! Îl simt şi acum… Iar în întâlnirea
cu el nu lipsea niciodată Dumnezeu, prezenţă mângâietoare şi
încurajatoare. Chipul său, atât în partea vădită, cât şi în
cea lăuntrică, înaintase până departe pe drumul asemănării cu
Dumnezeu.
Sursa:
Ziarul Lumina
0 comments:
Trimiteți un comentariu