În
urmă cu puțină vreme, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop
Justinian Chira al Maramureșului și Sătmarului a plecat la
întâlnirea cu Hristos, pe Care L-a slujit întreaga viață. Pilda
vieții sale ne îndeamnă să avem nădejde în încercările care
se abat, uneori fără veste, asupra noastră. Cuvintele lui rămân
ca un testament scump de împlinit pentru fiecare dintre noi.
Interviul de față ne vorbește despre plecarea sa la mănăstire,
perioada de noviciat și Rohia, loc binecuvântat de Dumnezeu.
Înaltpreasfinția
Voastră, ne aflăm la Mănăstirea „Sfânta
Ana”-Rohia, o așezare duhovnicească cu evidentă ocrotire a
Maicii Domnului.
Da.
Acesta este într-adevăr un loc ales și binecuvântat de Dumnezeu.
Nu are nimic din comoditățile mănăstirilor cu livezi sau cu
parcuri în jurul lor. E o așezare simplă, pe care parcă o ține
Dumnezeu în brațe.
Maica Domnului plângea fiindcă mănăstirea rămăsese pustie
Cadrul
natural, cu unduirea atât de blândă a coamelor de deal, parcă și
mai mult ne îndeamnă la meditație, sporind lucrarea
duhovnicească de aici.
Acest
loc și oricare spațiu natural îl ajută pe om să ia contact
direct cu Dumnezeu. Eu, care am viețuit aici aproape treizeci de
ani, am experiența lui Dumnezeu prin natură. Cunosc fiecare copac.
Pentru mine fiecare copac e ca un frate. Mi-au fost aproape când am
rămas singur aici, căci personalul a fost dat afară din mănăstire
în 1959. Monahii au plecat în miez de noapte, iar eu nu m-am simțit
singur, pentru că a doua zi dimineață am avut un moment
de întâlnire. Aflându-mă într-o cameră de jos, am auzit că
sus în stăreție cineva intră pe terasă. Am auzit pasul când a
intrat pe terasă, am auzit un plâns dureros de femeie. Atunci m-am
întrebat ce necazuri atât de mari are această femeie, de a venit
în zori de zi la mănăstire plângând. Și am ieșit să o văd.
Am ajuns în curte și n-am întâlnit-o. Am crezut că a intrat în
birou, dar nu era nici acolo. Am căutat-o apoi în celelalte camere
și în biserică, dar n-am găsit-o. Abia atunci când am revenit în
curte mi-am dat seama că era stăpâna casei. Mănăstirea aceasta
este denumită și „Casa Maicii Domnului”, căci copila
Anuța, moartă la doar 10 anișori, l-a rugat în vis pe tatăl ei
(preotul Nicolae Gherman) să facă în Dealul Viei „casă Maicii
Domnului”. Chiar dacă trăiam clipe grele, din acel moment am fost
conștient că Maica Domnului era persoana care a
venit a doua zi după plecarea călugărilor din mănăstire. Mi-am
dat seama că a venit stăpâna casei și a plâns, fiindcă
mănăstirea rămăsese pustie.
Vorbiți
despre trecutul Mănăstirii Rohia.
Rohia
este prima mănăstire din Transilvania, de după 1700, când uniații
au pustiit mănăstirile din Ardeal. Odată cu distrugerea clădirilor
și a zidurilor, ei au distrus și cel mai prețios tezaur românesc
din Transilvania. S-au distrus atunci nenumărate manuscrise și
icoane, acest lucru îl menționează și Nicolae Iorga în scrierile
sale. În 1926, când a fost târnosită, Rohia era prima mănăstire
românească din zonă. Cu ea a reînceput înflorirea monahismului
în Transilvania și Maramureș. Mănăstirea „Sfânta Ana”-Rohia
a avut un rol deosebit de-a lungul timpului pentru păstrarea
Ortodoxiei. La început a fost un schit modest, cu o căsuță de
lemn. Vatra mănăstirii de la Rohia nu a fost făcută de boieri sau
voievozi, ci de poporul român. Poporul a fost cel care și-a făcut
cuibul acesta de închinare și de rugăciune în muntele Rohiei.
Când
ați cunoscut prima dată Rohia?
Nu
am cunoscut Rohia înainte de a veni ca frate la mănăstire. Până
la douăzeci de ani am trăit doar în casa părinților. La 16 ani,
când am hotărât să plec la mănăstire, tata și mama m-au rugat
să mai rămân cu ei. Înainte de a muri, tata m-a chemat lângă
el, m-a sărutat, m-a binecuvântat și mi-a spus să am grijă de
mama. Simțindu-și sfârșitul aproape, mi-a cerut să-i citesc
Paraclisul Maicii Domnului. Și în timp ce rosteam Paraclisul, tata
a adormit. Tata nu a murit, tata a adormit. Aveam 16 ani și am rămas
cu mama să o ajut în gospodărie, nu m-am îndurat să o las
singură. La douăzeci de ani a sosit momentul binecuvântat de
Dumnezeu. Și într-o zi de duminică i-am spus mamei că plec la
mănăstire. Ea a început să plângă și m-a rugat să nu plec:
„Mai rămâi o zi”. Și am mai rămas o zi și apoi încă una.
Iar a treia zi, miercuri de dimineață, am ieșit din casă și am
plecat în infinita lume a lui Dumnezeu. Nu cunoscusem înainte nici
o mănăstire și nici călugări. Erau zorii zilei când am ieșit
din sat. Atunci m-am uitat înapoi la sat, m-am închinat și mi-am
zis: niciodată nu mă întorc în sat. Am plecat din satul meu natal
Plopiș și am mers pe jos până la Rohia. Am plecat în zorii zilei
și am ajuns aici în amurg. Era 12 martie 1941. În acea perioadă,
Ardealul era sub ocupație maghiară, iar călugării plecaseră din
mănăstiri. Starețul Rohiei de atunci era părintele Nifon Matei,
un moț din Apuseni. Îmi amintesc și acum cum în amurgul zilei am
intrat la părintele stareț și i-am spus: „Eu sunt Ion. Am
douăzeci de ani și am venit să stau la mănăstire.“ Iar
starețul mi-a spus să rămân vreo două-trei zile la mănăstire,
ca să văd dacă îmi place și am într-adevăr dorință să rămân
ca frate. Și pentru că nu mi-a dat un răspuns clar, eu am întors
vorba și i-am spus: „Eu vreau să rămân la mănăstire.“
Starețul a răspuns: „Vom vedea, vom vedea”. Și atunci încă o
dată am întors cuvântul și i-am spus ferm: „Eu vreau să rămân
la mănăstire!“ Și starețul s-a ridicat de pe scaun, a zâmbit
și m-a îmbrățișat: „Bine, eu te primesc!” Și l-am întrebat
repede: „Când?“ Iar blândul Nifon Matei îmi dădu, în
sfârşit, un răspuns fără echivoc: „Acum”. Și atunci a fost
cel mai fericit moment din viața mea. Un moment mai fericit ca
acesta n-am trăit niciodată. Și din acel „Acum”, pentru mine a
început eternitatea.
Primul Paște la Rohia
Cum
a fost la început?
Greu!
Extrem de greu din punct de vedere economic. Mănăstirea rămăsese
fără nici o posibilitate materială. Când ceilalți călugări au
plecat, au luat tot ce era în mănăstire. De multe ori nu aveam ce
mânca.
Și
cum ați rezistat?
A
ajutat Dumnezeu. Era luna martie, după doar câteva luni de la
ocuparea Ardealului. Iar credincioșii nu mai veneau la
mănăstire, pentru că se zvonise că monahii au plecat toți din
mănăstire. Și a trebuit să suportăm această singurătate și
lipsă totală. Dar nu ne-am descurajat. Am avut ceva mălai și trei
cartofi și aceasta a fost mâncarea noastră. În ziua de Paște am
primit un ou roșu și o jumătate de cană de lapte. Le-am luat la
cameră, le-am pus pe masă și am început să plâng... Îmi
aduceam aminte de Paștele pe care îl trăisem în casa părintească,
când masa era îmbelșugată. Din cauza condițiilor
vitrege, în primul an la mănăstire eu am avut doar un ou, o felie
de cozonac și o cană de lapte.
În
schimb, erați foarte bogat sufletește...
Bogăția
sufletească este mai scumpă decât toată bogăția pământului.
Aici totul era modest. Existau doar clădirea stăreției și încă
două case șubrede, fără sobe. Însă nu am plâns în ziua de
Paște că nu am masă îmbelșugată, ci am plâns sărăcia lumii
întregi. Greu să pun în cuvinte durerea pe care am trăit-o cu
privire la societatea care îl izgonea pe Dumnezeu din viața
oamenilor. Dar mai ales mă speria gândul că omenirea refuză să
cunoască darurile și binecuvântarea lui Dumnezeu. Nu am regretat
Paștele și masa din casa părinților, ci am văzut ce înseamnă
adevărata viață, când nu te mai bucuri de Paște că ai mâncare
și băutură. Ci te bucuri de Paște ori de Crăciun pentru marea și
dumnezeiasca lucrare a lui Dumnezeu: Nașterea și Învierea
Domnului. La Paște și la Crăciun, nu mâncarea și băutura
contează. Nu acestea fac să se bucure un creștin adevărat.
Nașterea și Învierea Domnului Hristos sunt mari sărbători care
depășesc orice închipuire a omului. De două mii de ani, acestea
dau bucurie omenirii pe pământ, nu numai pentru creștini. Când e
Crăciunul, sau Paștele, întreg pământul se umple de o lumină
nouă și se bucură toate neamurile.
Cum
erau slujbele în situația grea de atunci?
Slujbele
se desfășurau normal, ca la mănăstire. Nu ne-am abătut
niciodată. Nici când au fost dați afară călugării din
mănăstire. În 1959, eu nu am întrerupt slujbele. Rânduiala era
deplină. Chiar dacă în jur era furtună, noi am mers
înainte.
(Interviu
realizat în luna iulie a anului 2011 la Mănăstirea „Sfânta
Ana”-Rohia)
Autor:
Ştefania Coşuleanu
Sursa:
Ziarul Lumina
0 comments:
Trimiteți un comentariu