 |
FOTO: Stareţul
Mikhail (Semenov)
|
În
trecut, lucrurile se întâmplau probabil aşa: după ce o persoană afla
despre viaţa duhovnicească şi că există mânăstiri de călugări în care aceştia
se pun cu totul în slujba Domnului, fără să stea prea mult pe gânduri, persoana
respectivă îşi lua rucsacul în spinare şi pleaca la mănăstirea spre care
purtarea de grijă dumnezeiască îi îndreapta paşii. Este minunat să auzim că o
asemenea poveste lipsită de complicaţii se întâmplă şi în zilele noastre.
Despre
ascultarea făcută din dragoste, despre cum o mănăstire poate fi ridicată de la
zero, despre motivul pentru care părinţii văzători cu duhul nu sunt ghicitori
şi de ce un călugăr nu se dezvinovăţeşte niciodată sunt câteva dintre
subiectele abordate în interviul luat stareţului Mikhail (Semenov) de la
Schitul Sfânta Mahramă a Domnului din satul Klykovo.
„Adevăr
vă grăiesc: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în
ea.” (Luca 18:17)
Un loc
în care Dumnezeu este mai aproape
 |
| FOTO: Klykovo. Pictor: Elena Sokolova. 2012 |
-
Părinte Mikhail, este un lucru cutremurător ca un mirean să renunţe la „viaţa”
lui şi să plece la mănăstire! Oare ar trebui să existe ceva care să-l îndepărteze
de lume ca să poată face acest pas?
-
Orice lucru făcut bine este făcut din iubire. Cum ar reacţiona femeile din ziua
de azi dacă soţii lor ar fi deportaţi în Siberia la fel ca revoluţionarii
decembrişi din vremurile ţariste? I-ar urma precum au făcut soţiile acelora,
neştiind când se vor mai întoarce? Puţin probabil – o femeie modernă probabil
că ar divorţa şi s-ar recăsători cu un om de afaceri care nu merge la
închisoare şi n-are nicio legătură cu infracţionalitatea sau cu trădarea. Dar
soţiile decembriştilor, femei de lume care nefiind sărace, au ales exilul în
Siberia, condiţiile proaste şi lipsa siguranţei zilei de mâine, au făcut-o pur
şi simplu pentru că îşi iubeau soţii. Acelaşi lucru se întâmplă şi în
creştinism cu călugăria: totul este făcut din iubire de Dumnezeu. Nu există alt sens. Nu este vorba despre un moft egoist sau
de o ambiţie personală. Problema
omului contemporan este că evaluează toate lucrurile din perspectiva a ce îi
face lui plăcere. Se gândeşte la mănăstire în felul următor: „Stai un pic,
de ce să am nevoie de aşa ceva? Mie ce-mi iese? Ce avantaje obţin din asta?”
Dar ce legătură au avantajele cu mănăstirea? Dacă un om ajunge la un anumit
grad de iubire va dori să fie împreună cu persoana iubită. Aşa se întâmplă şi
cu dragostea de Dumnezeu a unui creştin. Un om care a reuşit să obţină totul în
lume – un serviciu bun, o familie reuşită – dar tânjeşte după Dumnezeu, va dori
să nu mai existe nimic în calea dragostei lui, să nu mai stea nimic între
el şi Dumnezeu. Şi ce loc mai potrivit pentru acest lucru decât mănăstirea? O
mănăstire reprezintă un asemenea loc; oamenii de aici trăiesc numai pentru
acest lucru.
- Când
v-aţi dat seama că acest lucru e valabil şi pentru dumneavoastră. Aţi crescut
într-o familie credincioasă?
- Da,
n-am avut atei în familie, dar exista o lipsă de literatură duhovnicească în
toată ţara, iar oamenii nu avea acces la o mai adâncă înţelegere a Ortodoxiei –
pur şi simplu nu existau scrieri despre acest subiect. Totuşi aveam acasă
cartea „Noului Testament”. Îmi aduc aminte cum mama a cumpărat-o de la biserică
pe 100 de ruble Brezhnev i şi cum o păstra ca pe o comoară la locul cel mai de cinste
din casă. O păstra înfăşurată într-un prosop şi o citea numai stând în picioare
şi ţinându-o tot în prosop. Numai faptul că deţineam un „Nou Testament” era pe
atunci o mare realizare! Şi în asemenea condiţii, ce adevăruri de credinţă
puteam pricepe? Doar pe cele mai simple. Aveam o înţelegere simplistă a
credinţei. N-am fost niciodată ateu şi nu m-am îndoit niciodată, dar aveam o
credinţă pe măsura înţelegerii mele necomplicate.
 |
| FOTO: Klykovo.Ru |
- Dar
aţi fi putut rămâne doar aşa cu o „credinţă mărginită”?
- Nu,
nu voiam acest lucru. De la o vârstă
fragedă eram interesat de un alt gen de viaţă – viaţa care se ascundea dincolo
de faţada vieţii cotidiene şi confortabile. De mic copil m-am încredinţat din
poveştile bunicii că ne aşteaptă o viaţă viitoare şi că aceasta este la fel de
bogată ca şi cea de aici cu diferenţa că nu are sfârşit. Nu m-am îndoit de
acest lucru nici când am ajuns la maturitate. Şi vă daţi seama că dacă un om
întreg la minte află că există o viaţă viitoare care-l aşteaptă va dori să afle
cum să ajungă la ea, nu-i aşa? Este aşa cum zice psalmistul: „Doamne, fă-mă
să-mi cunosc sfârşitul şi care este numărul zilelor mele, ca să ştiu ce-mi
lipseşte.” (Ps.38:4) Acest lucru m-a preocupat dintotdeauna. Aşa că, la
tinereţe, după ce am înţeles că viaţa cotidiană a omului este într-un fel sau
altul mereu împletită cu păcatul, am luat o hotărâre: atunci voi trăi aşa
cum pot, iar dacă nu se iveşte o altă cale să trăiesc fără să păcătuiesc voi
munci până închid ochii ca paznic într-o biserică, slujindu-l numai pe Dumnezeu
ca să-mi salvez sufletul. Astea erau gândurile mele copilăreşti! Nici nu ştiam
că există mănăstiri şi că se poate trăi o viaţă pur duhovnicească. Când am aflat de existenţa lor, n-am stat prea mult pe
gânduri în ceea ce priveşte calea pe care să o apuc.
- Când
eraţi tânăr, puteaţi număra mănăstirile pe degetele de la o mână. Cum de aţi
aflat de ele?
- Din
cărţi. În anul 1991, literatura ortodoxă a devenit accesibilă şi am început să
citesc. Am citit foarte mult şi am aflat despre scrierile Sfinţilor Părinţi,
până atunci necunoscute mie. Toate acestea m-au impresionat foarte mult. Eram
mânios că asemenea bogăţii fuseseră ascunse de noi. A crede sau a nu crede este
o alegere personală a fiecărui om, dar noi fusesem privaţi de posibilitatea
acestei alegeri.
- Aţi
crezut şi aţi plecat imediat la mănăstire?
- Păi,
da. Am aflat mai multe despre Biserică, pentru că fusesem dintotdeauna
credincios.
-Şi
cum au primit părinţii dumneavoastră vestea plecării la mănăstire? N-au vrut să
vă însuraţi?
- Ba
da.
-Deci
asta înseamnă că nu i-aţi ascultat?
- Nu,
de ce să însemne asta? Înainte să plec
le-am spus despre hotărârea mea. A fost o perioadă de clarificare a lucrurilor.
Mi-au pus la încercare seriozitatea hotărârii mele, iar mai apoi au fost de
acord cu ea şi mi-au dat binecuvântarea să plec. Aşa că nu m-am dus la mănăstire de capul meu.
- Şi
ce s-ar fi întâmplat dacă nu şi-ar fi dat acordul?
- Dacă
nu ar fi fost de acord, probabil că nu aş fi plecat împotriva voinţei lor. Am
avut o relaţie foarte bună cu părinţii mei şi mă bazam pe ei că mă vor
înţelege. Şi m-au înţeles. Ulterior, ambii părinţi s-au călugărit; mama este în
Shamordino, iar tata şi-a încheiat zilele aici, în mănăstirea din Klykovo.
Un
drum cu sens unic
 |
| Mănăstirea Optina, înainte de renovare. Foto: optina.ru |
- Asta
e o poveste interesantă. Nu ştiam nimic despre Optina; mă numeam Serghei în
lume, iar sfântul meu protector era Sfântul Serghie de Radonej. I-am
citit viaţa şi m-a uluit, aşa că m-am dus la lavra Sfintei Treimi şi a
Sfântului Serghei cu intenţia de a rămâne acolo. Dar nu mi-am luat şi
paşaportul cu mine pentru că în naivitatea mea gândeam: „La ce i-ar folosii
un paşaport unui călugăr?” Atunci erau vremuri în care se putea călători
prin ţară fără acte de identitate; acestea nu era necesare nici pentru
cumpărarea unui bilet de tren şi nimeni nu te întreba nimic. Aşa că am pornit
la drum fără paşaport. Când am ajuns la mănăstire m-au întrebat: „Unde ţi-e
paşaportul?” „Nu primim pe nimeni fără paşaport!” Le-am răspuns că
nu mă mai întorc după el. Luasem hotărârea să o iau într-o singură direcţie,
indiferent de ce s-ar fi întâmplat. Vorbeam cu un preot atunci şi acela m-a
sfătuit: „Du-te la mănăstirea Optina”. La Optina erau mai îngăduitori şi
am rămas acolo. Am ajuns acolo pe 23 octombrie 1992, de ziua Sfântului Ambrozie
de la Optina, iar un an mai târziu, pe 15 august 1993, eram deja în Klykovo.
 |
| FOTO: Mănăstirea Optina în 1990 |
- De
ce aţi plecat atât de repede de la Optina?
- Am
ajuns în Klykovo cu binecuvântarea de a construi Mănăstirea din Klykovo. De-a lungul timpului, n-a existat niciodată o mănăstire în
aceste locuri, cu excepţia bisericii satului. Când am ajuns pe locul unde
fusese biserica nu am găsit nimic, decât ruinele bisericii şi o casă –
fosta casă parohială, care acum nu mai este pentru că între timp a ars.
-
Cred că v-a fost greu. Câţi
aţi ajutat la construcţie?
-
Desigur că nu ne-a fost uşor să începem construcţia de la zero, dar eram tineri
şi nu ne gândeam la acest lucru. Şapte dintre noi, care încă nu îmbrăcaserăm
rasa călugărească, eram veniţi de la mănăstirea Optina. Aveam o dorinţă
fierbinte de a trăi şi a ne ruga într-un loc retras de lume. Timp de doi ani
abia dacă am supravieţuit. Nu aveam niciun ban, absolut nimic şi trăiam de pe o
zi pe alta, din mila Domnului. De multe ori nu ştiam ce vom mai mânca a doua zi
şi pe lângă asta mai trebuia să reconstruim şi biserica fără niciun ban în
buzunar. Aşa că am apelat la rugăciunile schimonahiei Seforaii.
- Cum
se poate lua binecuvântare de la o femeie?
- Schimonahia Sefora ne aştepta deja. Când în anul 1993
aceasta s-a rugat Maicii Domnului să-i arate locul unde-şi va sfârşi zilele,
Preacurata Fecioară i-a apărut şi i-a spus: „Aşteaptă – preoţii de la
Mănăstiea Klykovo vor veni să te ducă acolo.” A aşteptat doi ani. La
început nu aveam unde să o ducem. Chiar noi trăiam în condiţii extrem de
proaste acolo; ridicam o construcţie, care când am întâlnit-o noi pe maica
Sefora în 1995, era pe jumătate terminată. Maica a început să ne zorească: „Construiţi
mai repede, vreau să locuiesc cu voi.” Am făcut tot ce-am putut ca să
terminăm şi chiar înainte de Crăciun, în 1996, am adus-o aici.
-- Cum
de aţi întâlnit-o pe schimonahia Sefora?
 |
| FOTO: Schimonahia Sefora |
- Am
întâlnit-o la mănăstirea Optina. Eram acolo de o lună când am auzit că o maică
duhovnicească a ajuns la mănăstire şi toată lumea o stima foarte mult. Se
spunea că este îmbunătăţită, văzătoare cu duhul şi o femeie dedicată numai
rugăciunii… Bineînţeles toţi voiam să vorbim cu ea; mulţi dintre noi eram
începători în viaţa duhovnicească şi aveam o mulţime de nedumeriri. Şi eu m-am dus să o văd. Mi s-a spus: „Vezi-ţi de
treabă! Sunt o mulţime de
stareţi care stau la rând să-i ceară sfatul. Tu n-ai nicio şansă să intri.” În prima noapte n-am reuşit să intru la ea şi m-am
împăcat cu gândul că poate nu voi reuşi să o văd. Totuşi, a doua zi, când
ieşeam din biserica cu hramul Intrării Maicii Domnului în biserică, un muncitor
a venit la mine şi mi-a zis: „Vezi că o duc pe Matuşka. Haide să-i luăm
binecuvântarea!” M-am gândit atunci în sinea mea: „Cum poate lua cineva
binecuvântare de la o femeie? Şi ce înseamnă asta?” Dar apoi am văzut-o cum
binecuvânta pe fiecare în parte, cu multă grijă, cu trei degete. M-am dus şi eu
la ea; m-a însemnat cu semnul Crucii şi m-a întrebat: „Cum te cheamă?” I-am
răspuns că Serghei. Atunci ea mi-a spus surprinsă: „Şi ce cauţi aici?” I-am
răspuns: „Îi ajut pe părinţi, lucrez ca economiii al mănăstirii.” Schimonahia a făcut pauză, apoi mi-a zis: „Dar noi doi o să locuim
împreună.” Cea care o ajuta în chilie mi-a şoptit: „Ascult-o pe Matuşka
pentru că e maică duhovnicească.” Am stat un pic în tăcere, după care maica
Sefora m-a bătut cu palma uşor pe umăr şi mi-a spus: „Atunci, continuă,
continuă ce faci, momentan.” Eu desigur că m-am îndepărtat uluit. Unde urma
să locuim noi doi împreună? Pe urmă mi-am scos acea conversaţie din minte.
Mi-am mai adus aminte de ea, de-abia când o aduceam pe Matuşka aici în Klykovo.
A trăit în mănăstirea noastră până a murit.
Nu
i-am făcut niciun fel de „reclamă” schimonahiei Sefora. Totul s-a întâmplat de
la sine. Oamenii o ştiau, iar ea chiar ajuta lumea. Nişte persoane mi-au spus,
de exemplu, că în timpul unei operaţii a stat la căpătâiul pacientei…
 |
| Schitul Sfânta Mahramă a Domnului din satul Klykovo. Foto: A.Pospelov / Pravoslavie.Ru |
- Dar
nu se află într-un fel de pericol sufletesc oamenii care tot vin la mănăstire,
la moaştele schimonahiei, să se roage la mormântul ei, nu pentru că-L caută pe
Dumnezeu, ci pentru că vor să-şi rezolve nişte probleme din viaţa de zi cu zi?
- Ba
da. De multe ori oamenii au o înţelegere distorsionată a lui Dumnezeu, dar după
ce li se întâmplă o minune făcută de un sfânt la care s-au rugat, se întăresc
în credinţă. După aceasta, Dumnezeu le cere să facă faptele de credinţă, dar
până să se aprindă în om flacăra credinţei, de multe ori este nevoie de o
minune. Omul este suficient de inteligent încât să apeleze la sfântul potrivit
şi să se roage acestuia ca minunea să se întâmple. Astfel, omul este un pic
împins de la spate ca să facă primii paşi în lucrarea de mântuire, dar a doua
sau a treia oară, poate nu că nu mai primeşte aceiaşi „plată în avans” – pentru
că nu-L poate înşela pe Dumnezeu.
- Aţi
avut şi dumneavoastră nevoie de o asemenea rampă de lansare?
- Nu
am vânat minunile şi nu am avut drept scop al rugăciunilor săvârşirea vreunei
minuni. Pur şi simplu mi-am dus viaţa cu gândul ca Dumnezeu să rânduiască ce
îmi este de folos. Singura mea dorinţă era să învăţ de la oamenii cu viaţă
sfântă. Domnul m-a ajutat în această direcţie – am întâlnit mulţi părinţi
duhovniceşti.
De ce
părinţii înainte-văzători nu sunt ghicitori
Oamenii
lumeşti, din păcate, îi văd pe părinţii cu harisma proorociei ca pe nişte
ghicitori. Vor mereu o rezolvare rapidă la problemele lor, iar când ajung la un
părinte înainte-văzător nici măcar nu ştiu ce vor cu adevărat. Pur şi simplu
vin valuri-valuri într-o învălmăşeală generală: „Ai fost la părintele cutare?”
„Şi ţi-a zis ceva?” Înţelegeţi? Domnul dă părinţilor îmbunătăţiţi un dar
– de regulă este vorba despre harisma înainte-vederii, a proorociei. Este
foarte important să înţelegem că în această proorocie, părintele respectiv nu
vorbeşte de la el. El spune ceea ce Domnul îi descoperă pentru o anumită
persoană.
 |
| FOTO: Schimonahia Sefora |
Când
am început să stau de vorbă cu schimonahia Sefora, ea mi-a descoperit darul pe
care îl avea în mod direct, ca să nu cred despre ea că este doar o bătrânică cu
un culioniv pe cap. Mi-a zis: „Nu sunt o păpuşă vorbitoare. Dacă
vrei să afli ceva de la mine, trebuie să te rogi cu o noapte înainte Domnului
şi Maicii Lui şi să ceri ca Dumnezeu să-mi descopere. Apoi când vei veni la
mine, îţi voi spune ce ai nevoie să auzi.” După aceste cuvinte, n-am mai
întrebat-o niciodată nimic. Pur şi simplu mă rugam cu o noapte înainte să mă
duc la ea, cerând să mi se dea răspuns, iar când ajungeam în chilia ei,
îngenuncheam în faţa ei, iar ea îmi spunea ce voiam să aud fără a-mi pune nicio
întrebare. Acesta este darul proorociei şi dovada că Dumnezeu se manifestă prin
cei care îl au.
Dar
dacă Dumnezeu ştie că proorocia nu îi este de folos unei anumite persoane,
atunci El nu-i va descoperi nimic părintelui „văzător cu duhul”. Aşa că acel
părinte va vorbi cu tine ca un om obişnuit, conversând şi dând sfaturi. Oamenii
vin la părintele Ilie (Nozdrin) şi-i spun: „Părinte, ce fel de metal să
folosesc pentru acoperişul casei – ăsta sau celălalt?” Ce înseamnă asta?
Trebuie să-ţi descopere Dumnezeu ce tip de material să foloseşti la acoperişul
casei? Aşa că părintele răspunde: „Pune d-ăsta sau dintr-ălălalt.” Pur
şi simplu dă un sfat. „Câţi bani ai? Ai destui pentru a pune acoperiş din
cupru?” „Nu, nu n-am atâţia bani?” „Păi atunci fă-l
din tablă de zinc!” Asta
este evident pentru oricine. Un constructor cu experienţă ar fi mai competent
să dea un sfat în această chestiune.
 |
| FOTO: Părintele Ilie (Nozdrin) |
Există
situaţii speciale în care cineva chiar are nevoie de o îndrumare în ceea
ce priveşte parcursul vieţii sale. Pur şi simplu nu poate lua o hotărâre de
unul singur şi nu ştie cum să procedeze într-o anumită situaţie – există multe
lucruri care nu sunt evidente. În acele momente are nevoie de un părinte
înainte-văzător. Desigur că s-ar putea să nu-i placă ce aude de la acel părinte
şi în consecinţă să nu-i urmeze sfatul. În zilele noastre, oamenii vor adesea
să-l convingă pe părinte să le dea binecuvântare să facă ce „ar trebui”.
Pot veni chiar de mai multe ori la acel părinte ca să-l convingă să le dea
binecuvântarea, iar dacă reuşesc să o obţină, vor considera că asta este voia
Domnului. Dar nu e nimic de genul ăsta. Voia Domnului este atunci când auzi
ceva care nici măcar nu ţi-a trecut prin cap, iar dacă încerci să-l convingi pe
părinte: „Nu, părinte, nu aţi înţeles… Vedeţi sunt în această situaţie…
Chiar am nevoie să…”, iar părintele spune „Atunci, Domnul să vă
binecuvinteze” înseamnă oare că în realitate Dumnezeu îşi dă
binecuvântarea? Bineînţeles că nu!
-
Părinte Mikhail, poate oare cineva să înţeleagă de unul singur care este
chemarea sa, către călugărie sau către viaţa de familie? Creştinul aude această
chemare singur sau trebuie să fie cineva lângă el care să-i dea nişte indicii?
-
Julia, ce meserie ai?
- Sunt
jurnalist şi redactor.
- Şi
la început ai început să scrii articole de una singură sau te-a învăţat cineva
cum să le scrii?
-
Bineînţeles că m–a învăţat cineva cum să le scriu.
-Păi
atunci, nu avem nevoie de îndrumători şi în viaţa duhovnicească? Când cineva creşte
duhovniceşte şi obţine şi ceva experienţă va avea nevoie de un îndrumător
duhovnicesc – îl numim de obicei părinte duhovnicesc.
Dar să
fim bine înţeleşi: un părinte duhovnicesc nu poate fi primul preot care-ţi iese
în cale cu un patrafir şi veşminte preoţeşti. Un părinte duhovnicesc este acea
persoană care a ajuns la maturitatea duhovnicească. Există trei vârste
duhovniceşti: pruncia, tinereţea şi bătrâneţea. Dacă cineva este la vârsta
prunciei duhovniceşti, chiar dacă e preot, nu va avea dreptul să fie îndrumător
duhovnicesc. Va fi în stare să te spovedească, dar nu are niciun drept să-ţi
ofere îndrumare duhovnicească pentru că este de aceiaşi vârstă duhovnicească ca
şi tine.
Şi
reversul: dacă vei găsi un îndrumător fără experienţă duhovnicească, vă veţi
rătăci amândoi pentru că tu îi vei fi motiv de slavă deşartă, iar el îţi va
împuia capul cu adevărurile lui personale. Dacă însă îndrumătorul duhovnicesc
are ceva experienţă duhovnicească, chiar dacă nu a ajuns încă părinte
duhovnicesc sau n-are daruri duhovniceşti, îţi poate împărtăşi din experienţa
lui deosebit de preţioasă.
- Aţi
avut şi dumneavoastră un asemenea îndrumător?
- Am
stat pe lângă părintele Ilie şi maica Sefora şi am încercat să fac totul
impecabil, să trăiesc în ascultare.
-
Ascultarea este ceva ce îi înspăimântă pe oamenii din lume. Ascultarea înseamnă
respingerea totală a propriilor gânduri?
- Dar
îndeplinirea obligaţiilor către proprii părinţi? Nu înseamnă şi asta ascultare?
- Păi,
una e să fii copil, şi alta să fii adult. Dacă eşti deja adult n-ar trebui
să-ţi foloseşti singur capul?
- Şi
cum rămâne cu cinstirea părinţilor? Ai 40 de ani, mama ta are 60 şi îţi spune:
„Fă asta!” Ce vei face? Ascultarea ne învaţă să acţionăm potrivit
iubirii pe care i-o purtăm cuiva. Nu o faci pentru că vrei, ci o faci din
dragoste. S-ar putea să nu vrei să faci ceva ce ţi-a cerut soţul tău, dar îl
iubeşti atât de mult că nu poţi să nu faci acel lucru. În viaţa de mănăstire,
ne străduim să construim acest gen de relaţii – aceasta este temelia şi orice
altceva se întemeiază pe ea. Dar din nu ştiu ce motive, oamenii au uitat de
dragoste. Până la urmă, vei asculta de mama ta şi la vârsta de 40 şi chiar la
60 de ani. Dragostea este singura explicaţie logică pentru care faci acest
lucru.
Trăind
viaţa în limita de viteză
 |
| Foto: Arhiepiscopul Maximilian (Voloshin)/Expo.Pravoslavie.Ru |
-
Cuvântul grecesc „monah” sau „monos” se traduce prin cuvântul „singur”. Trebuie
oare ca cel care alege această cale să se obişnuiască cu gândul că toţi
cunoscuţii din jurul lui vor dispărea?
- Nu,
nu e vorba despre o dispariţie, ci despre conştientizarea stării de unire pe
care o avem cu Dumnezeu. Într-unul dintre psalmi este scris: Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în
care nu este izbăvire. Aici
vorbim despre dezvoltarea de către călugăr a propriei relaţii personale cu
Dumnezeu prin străduinţa de a se apropia tot mai mult de El, chiar dacă se
nevoieşte într-o mănăstire cu viaţă de obşte unde există reguli exterioare şi
ascultare. Călugărul îşi construieşte viaţa interioară doar raportându-se la
Dumnezeu, acesta fiind motivul pentru care vorbim de singurătatea călugărului. Un
monah este singur cu Dumnezeu.
- Nu
este posibil să construim această viaţă interioară în Dumnezeu şi trăind în
lume?
-Se
poate. Dar de ce s-au înfiinţat mănăstirile? Pentru ca oamenii să fie feriţi de
ispite. Astăzi în lume oamenii trăiesc parcă în afara oricărei limite de
viteză. Autoturismele au un mecanism care le limitează viteza ca să nu se
strice înainte de vreme. În lume un asemenea mecanism la nivel moral nu există
– acolo trăim ca şi cum ne-ar fi permis orice şi nimeni nu ne leagă cu
lanţuri... Dar până la urmă, şi conştiinţa ar trebui să deţină un mecanism de
limitare a ceea ce avem voie să facem. Acest mecanism funcţionează în
mănăstiri.
- Dar
nu funcţionează şi în cazul oricărui credincios care merge la biserică?
- Aşa
ar trebui, dar avem nişte organe de simţ – vedere, auz etc. – prin care suntem
ispitiţi cu voie sau fără de voie. Ne învoim apoi cu aceste ispite şi le cultivăm
în sufletele noastre.
Cine
trăieşte în lume ajunge în contact pe o cale sau alta cu diverse influenţe şi
informaţii. Acestea nu trec pe lângă noi fără să lase nicio urmă; ele se
sedimentează în noi şi se tot acumulează. În aceste condiţii, omul nu mai poate
trăi în curăţie interioară desăvârşită.
-
Mănăstirea fereşte omul de acest lucru?
-
Mănăstirea creează nişte condiţii în afara cărora lucrurile nu sunt permise. Călugării
şi maicile pot folosi calculatoarele, pot citi ştirile sau pot viziona filme,
dar toate acestea în interiorul anumitor limite.
Un
călugăr nu se dezvinovăţeşte pe sine
 |
Foto:
Klykovo.Rusia
|
- Să
zicem că cineva vrea să fie muncitor sau novice la o mănăstire. Vă puteţi da
seama imediat dacă este apt sau nu să rămână în mănăstire?
- Da,
se vede în ochii persoanei! Ochii sunt oglinda sufletului şi totul este
întipărit în ei. Înainte nu puteam să-mi dau seama după acest semn, dar acum
îmi dau seama doar la o privire dacă omul din faţa mea este dezechilibrat
psihologic.
- Deci
nu acceptaţi pe oricine?
- Acum
am nişte criterii stricte, pentru că, spre exemplu, foştii puşcăriaşi au rar
rezultate pozitive... Situaţia e complicată şi cu dependenţii de droguri pentru
că foarte adesea aceştia nu sunt motivaţi să facă nimic.
-
Atunci de ce mai vin?
-
Uneori pur şi simplu pentru că n-au unde să stea, n-au ce să mănânce sau cred
că li se va întâmpla vreo minune în mănăstire. Unora dintre ei chiar li s-au
întâmplat minuni, dar foarte des, după o perioadă de timp, aceşti oameni se
reîntorc la vechea lor stare. Sunt extrem de puţini oameni care se pot recupera
în totalitate după o dependenţă de droguri. Mănăstirea nu protejează pe nimeni
de durere. Şi pe deasupra, aici începe un război duhovnicesc, iar vrăjmaşul îşi
face şi el treaba…
- Se
spune că la mănăstire războiul nevăzut este mai crâncen decât în lume. De ce se
întâmplă acest lucru? Nu a fugit călugărul de toate ispitele lumii?
- Dacă
n-am avea organele de simţ, diavolul ar avea mai puţine ocazii să ne ispitească.
Organele noastre de simţ sunt punctele noastre vulnerabile, prin care el ne
poate ataca.
 |
| FOTO: V. Eshtokin / Expo.Pravoslavie.Ru |
Fraţii
se spovedesc destul de des (nu zilnic, dar cam la două zile sau o dată pe
săptămână) ca să se poată curăţi şi elibera de păcatele ce li se vor fi
întâmplat cu o zi înainte. În acest mod, călugărul se străduie să-şi menţină
curăţia exterioară.
Dar
patimile rămân, iar diavolul cunoaşte foarte bine care sunt slăbiciunile unei
anumite persoane, iar atunci când vrea să o abată de la drumul cel drept,
diavolul îi amplifică acele patimi interioare. Aşa că persoana trebuie să se
comporte cu cea mai mare atenţie ca să nu cadă pradă ispitelor. Nu-ţi poţi opri
pur şi simplu gândurile ca pe un radio. În mănăstire adevărata luptă se dă la
nivelul gândurilor. Tot astfel nu-ţi poţi debranşa imaginaţia, iar amintirea
vechilor păcate rămâne. Monahii încep să-şi cunoască sinele la un nivel mult
mai subtil şi se auto-evaluează într-un mod mai realist.
În
lume, oamenii gândesc cam aşa: „Păi am păcate – dar ce să fac? Există
neputinţe şi neputinţe. Dar în linii mari sunt un om bun: dau bani la săraci,
mă duc la biserică.” Dar un călugăr în loc să se dezvinovăţească pe
sine încearcă să se concentreze, să-şi adune gândurile, ca să se poată apăra de
ispite. Acest lucru însă nu este la îndemâna oricui.
Să
îndrăznim să facem mai mult
-
Credeţi că Domnul „visează” să-i limiteze pe oameni în vreun fel anume? În
niciun caz. Dumnezeu din iubire şi-ar dori să dea fiecăruia dintre noi ce îşi
doreşte, dar nu îndrăzneşte. Toţi ne aflăm în purtarea Lui de grijă, dar noi
trebuie să căutăm să înţelegem ce vrea Dumnezeu de la fiecare dintre noi.
Dacă
nu facem acest lucru şi acţionăm de capul nostru – suntem liberi, iar Dumnezeu
nu ne va încalca vreodată liberul arbitru. A avut dreptate cine a zis că Domnul
nu ne salvează dacă noi nu dorim să fim salvaţi.
 |
| Foto: Klykovo.Ru |
Dar în
acest caz riscăm să nu înţelegem şi nici să fim conştienţi vreodată că trăim
numai la o măsură condiţionată de propriile dorinţe, dar cât timp trăim pe
pământ avem o ocazie pe care nu ne-o poate lua nimeni: putem îndrăzni să vrem
mai mult.
-
Oamenii aleg întotdeauna mănăstirea doar din dorinţa de a sluji lui Dumnezeu?
- Din
dorinţa extremă de a sluji lui Dumnezeu. În lume, un om poate realiza tot ce-şi
doreşte: poate câştiga bani şi să-şi susţină familia, dar un călugăr tânjeşte
după Dumnezeu, altfel nu ar mai veni la mănăstire.
Material
preluat din: Julia Posashko, Călugări: Despre alegere şi libertate
(Moscova: Nikea, 2014), 39-60 ăRussianî.
i Ca să vă
faceţi o idee despre ce însemna acest lucru: pe atunci salariul mediu lunar era
de 180-200 ruble, cina într-un restaurant de lux costa 10 ruble, un kilogram de
cârnaţi costa 2,20 ruble, iar un televizor – dacă se putea face rost de el –
costa între 300-400 ruble.
ii Schimonahia
Sefora, în lume numită Daria Nicholaev Shnyakina (născută Senyakina) a fost o
ascetă creştin-ortodoxă şi maică duhovnicească. S-a născut în 1896 şi şi-a
dorit din cea mai fragedă vârstă să se dedice exclusiv lui Dumnezeu într-o
mănăstire, dar datorită morţii premature a tatălui ei, a fost obligată de mama
ei să se mărite ca să ajute la susţinerea familiei. Darya n-a vrut să nu-şi
asculte mama. A trecut prin multe încercări în secolul XX, cel atât de plin de
suferinţă: colectivizarea sau confiscarea tuturor proprietăţilor de către
autorităţile sovietice, foametea, războiul şi persecuţia religioasă. În 1967,
este tunsă în monahism în lavra Sfintei Treimi şi a Sfântului Serghei, dar a
continuat să trăiască în lume. Mutarea
ei la Klykovo i-a fost prevestită din anul 1993, când mănăstirea de-abia se
construia şi nimeni nu ştia de existenţa ei. Schimonahia Sefora a adormit în
Domnul la vârsta de 102 ani la mănăstirea din Klykovo. Mulţi oameni au găsit în
persoana ei o maică duhovnicească, mângâiere şi o mărturie a credinţei în
Hristos.
iii Economul dintr-o mănăstire creştin-ortodoxă se ocupă cu
supravegherea proprietăţii mănăstireşti şi cu activităţile agricole. Puterile
economului sunt stabilite de către fiecare mănăstire în parte. Economului i se
supun chelarul, responsabilii cu atelierele mănăstireşti, cu casa de oaspeţi,
cu infirmeria şi cu trapeza, bucătarul şi paznicul.
iv acoperământ de cap purtat de călugăriţe.
Julia Posashko a stat de vorbă cu stareţul Mikhail (Semenov)
Sursa: Pravoslavie.ru
Traducere:
Gabriela Coşereanu
*******************************************************************************************
Dacă doriți să
traduceți ca
voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă,
vă rugăm să ne scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com
0 comments:
Trimiteți un comentariu