 |
| foto: Максим Глухих (Orthphoto) |
Există - prea răspândită - o viziune
contabilicească sau juridică asupra spovedaniei. Cel care o urmează gândeşte
aşa: îmi mărturisesc toate păcatele săvârşite (dacă se poate, chiar bifându-le
pe un îndrumar de spovedanie ca să fiu sigur că nu îmi scapă ceva), iar
duhovnicul îmi acordă, în numele lui Dumnezeu, iertare, eu redevenind curat, ca
la botez, şi fiind eliberat de povara greşelilor mele. Dacă s-a întâmplat să
uite a mărturisi ceva, fie ea şi o greşeală mai mică, un astfel de om intră în
panică, simţindu-se vinovat că nu s-a spovedit complet, cum se cuvine.
Într-o astfel de viziune, Mântuitorul este
un soi de judecător foarte atent la orice abatere de la poruncile dumnezeieşti,
iar duhovnicul este văzut mai degrabă ca un organ de anchetă şi un dezlegător
de păcate, nu ca un îndrumător în cele ale vieţii duhovniceşti (ca să citez un
ierarh: ar trebui, de aceea, să fie numit mai degrabă „păcătovnic“, decât
„duhovnic“). Păcatul e văzut - prin analogie cu justiţia omenească - ca un soi
de infracţiune sau de contravenţie, după caz (şi gravitate). Canonul e similar,
în acest caz, unei pedepse, el trebuind să fie proporţional cu gravitatea
faptelor rele săvârşite. Tributar unei astfel
de concepţii, omul nu simte nevoia să se spovedească mai des de o dată pe an,
cel mult în cele patru posturi. Pentru dânsul, spovedania e doar o „curăţenie
generală“, care trebuie făcută la anumite intervale (mai mari) de timp. Aşa cum
e, spre exemplu, curăţenia pe care o face gospodina în casă, înainte de
Sfintele Paşti.
Să vedem ce are
să ne spună Dumnezeu despre o astfel de viziune, pornind de la următoarea
pericopă evanghelică: „Intrând în
corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Şi iată, I-au adus un slăbănog
zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului:
Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sine:
Acesta huleşte.Şi Iisus, ştiind
gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a
zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice:
Scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta
păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa
ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel
care dă oamenilor asemenea putere“ (Matei 9, 1-8).
Constatare:
Iisus îi iartă păcatele paraliticului fără ca acesta să rostească nici măcar o
silabă (fapt întărit şi de relatările evangheliştilor Marcu şi Luca)! Altfel
spus, cel puţin la o lectură literală, nici nu se poate vorbi aici de vreo
mărturisire (spovedanie), nici completă, nici parţială a păcatelor! Ba, mai
mult, suntem îndreptăţiţi să presupunem că acel slăbănog este adus pentru a fi
vindecat de boala care-l ţinea la pat, intenţia nu este aceea de a veni la
Hristos pentru a obţine iertare de păcate. Şi nici nu se poate sesiza vreun
canon pe care Domnul să-l fi dat acestuia... Încât, nu m-ar mira să se găsească
vreunul care - precum „unii dintre cărturari“ - să-L suspecteze pe Mântuitorul
de o comportare cam... neortodoxă! Dacă se întâmplă aşa, este pentru că
alunecăm prea uşor în formalism şi legalism, alegând „litera“ în loc de a trăi
„în duh şi în adevăr“ (Ioan 4, 23).
Spovedania nu
este un scop în sine. Ea - ca şi celelalte sfinte taine - ne apropie de
Dumnezeu. Dacă am înţelege, până la ultimele consecinţe, faptul că ţinta vieţii
creştine este unirea desăvârşită cu Dumnezeu (numită şi îndumnezeire), multe
din convingerile şi practicile noastre greşite le-am lepăda uşor. Plus că am
aprecia, aşa cum se cuvine, ceea ce ne oferă Biserica, modul în care ea ne
ajută să ne întâlnim cu Domnul.
Spunând că,
prin mărturisire, vrem să ne apropiem de Iisus Hristos - Dumnezeu-Omul,
recunoaştem, implicit, că suntem la distanţă de El. Ceea ce provoacă această
distanţare se numeşte păcat. Aşadar, prin păcat nu înţeleg o încălcare a unei
legi, ci o faptă, un cuvânt, un gând prin care eu nu mă apropii, ci mă depărtez
de Dumnezeu. De aceea, când spun la spovedanie: „nu am păcate mari, nu am dat
în cap la nimeni, nu am furat, nu am înşelat pe nimeni, nu beau, nu fumez etc.“
nu înseamnă - automat - că sunt un om care mi-am trăit viaţa cu Dumnezeu. Ba mă
mai şi asemăn acelui fariseu care vorbeşte de faptele sale bune şi dă slavă lui
Dumnezeu „că nu este ca alţii“. Cu alte cuvinte, în loc să fie o spovedanie
reală, adică una care să mă apropie de Hristos, este una în care, prin mândrie
şi judecarea celorlalţi, mă îndepărtez şi mai tare de Dânsul. Mântuitorul ne-a
lăsat poruncile dumnezeieşti nu ca pe o legislaţie, ca pe nişte criterii după
care să putem fi evaluaţi la judecată, ci le-a lăsat ca pe o serie de repere
sigure pentru cei care vor să fie cu Dumnezeu. Aşa cum un şofer primeşte
indicaţii rutiere de la unul care cunoaşte drumul, atunci când doreşte să
ajungă la o anumită destinaţie.
Vom merge, cu El, „la casa noastră“!
Dacă am
înţelege, aşadar, că la scaunul de spovedanie venim ca să vorbim cu Hristos
Domnul, să-I arătăm şi să-I spunem Lui cum şi prin ce anume ne-am depărtat de
El, rugându-L, ca nişte neputincioşi ce suntem, să ne reprimească în
proximitatea Sa ori să ne apropie şi mai mult de Dânsul - atunci am avea o
imagine cu mult mai reală asupra tainei pocăinţei.
Pentru ca
slăbănogul din Capernaum să primească iertarea divină, asta a şi contat: că
acest om paralizat şi-a dorit cu tot sufletul să vină la Iisus, că a îndurat
orice pentru asta (şi umilinţa de a fi purtat pe uliţe în patul de boală, în
văzul tuturor, şi chinul de a fi urcat pe acoperişul casei unde predica
Domnul), că a primit, fără cârtire, nu (mult dorita!) vindecare a trupului, ci,
într-o primă fază, „doar“ iertarea păcatelor. Dar nu numai că nu a fost
nemulţumit de primele cuvinte ale Domnului, ci le-a primit cu o bucurie pe care
nu o poate înţelege decât cel ce a gustat din prezenţa sau harul lui Dumnezeu. Iertarea
aduce împăcare, înseamnă că două persoane reintră în comuniune, că pot comunica
şi că pot fi una cu cealaltă fără nici un fel de bariere sau resentimente.
Cam tot aşa se
întâmplă şi în relaţia omului cu Dumnezeu, cu precizarea că Dumnezeu este Cel
care iartă pentru că El nu greşeşte niciodată în relaţie cu omul, El nu
încetează, adică, niciodată a-l iubi pe acesta. Omul, în schimb, răneşte
iubirea Lui dumnezeiască, întorcându-I spatele, alegând ceva sau pe cineva mai
mult decât pe (sau în locul lui) Dumnezeu.
Mărturisirea
paraliticului, chiar dacă una non-verbală (deşi, nu putem şti noi ce-i va fi
spus, fie şi în gând, Domnului), a fost totuşi una completă, căci s-a adus pe
sine cu totul înaintea lui Hristos. Pot fi, în unele situaţii excepţionale,
oameni care, de atâta zdrobire a inimii şi de atâtea lacrimi câte varsă, abia
dacă mai pot vorbi la taina spovedaniei. Dar atitudinea lor de pocăinţă
puternică, conştientizarea lor, iubirea pe care o arată ei lui Dumnezeu îi
recomandă de o mie de ori mai mult pentru a primi dezlegarea de păcate decât pe
cei care lecturează - cu sentimentul că-şi fac, astfel, datoria de buni
creştini - listele de păcate săvârşite, până la ultimul amănunt.
Iisus i-a iertat slăbănogului păcatele
„văzând credinţa lor“, adică a celor care I l-au adus înainte. Acesta este şi
rolul duhovnicilor, de a pune pe ucenici înaintea Domnului, de a-i apropia de
Dumnezeu. Iar drept canon (sau epitimie, cum se
mai numeşte în limbaj bisericesc), acel paralitic a primit porunca de a-şi lua
patul şi de a umbla cu el. Adică de a avea patul drept semn al păcatelor sale
săvârşite şi iertate, prilej de recunoştinţă profundă, dar şi de trezvie
continuă. De altfel, un canon (indiferent că el constă în rugăciuni, metanii,
fapte de milostenie sau altele) are două valenţe: pe de o parte de a ne ţine
aproape de Dumnezeu (Căruia Îi suntem recunoscători pentru iubirea ce ne-o
arată permanent şi necondiţionat), pe de altă parte de a ne reaminti mereu cât
suntem de vulnerabili şi că putem oricând a cădea în păcat (adică a ne depărta
de Domnul).
Şi mai este un
aspect, extrem de important, pe care-l sesizăm la pericopa evanghelică din
Duminica vindecării slăbănogului din Capernaum. După ce-i iartă păcatele şi-l
vindecă - adică îl restaurează întru iubirea lui Dumnezeu - Mântuitorul nu-l
ţine lângă Dânsul, ci-l slobozeşte, spunându-i: „mergi la casa ta“! Asta ca să
înţelegem că, într-adevăr, aici, pe pământul acesta, scopul este să ne lipim
cât mai mult de Dumnezeu, adică să ne îndumnezeim. Dar, mai ales când va fi
„cer nou şi pământ nou“ (Apocalipsa 21, 1), fără a ne despărţi o clipă de
Dumnezeu, vom merge „la casa noastră“ sau în locul „gătit nouă“ (Domnul ne
spune că „în casa Tatălui meu multe locaşuri sunt“ - Ioan 14, 2). Adică vom fi
dumnezei (după har) şi vom împărăţi şi noi cu Dumnezeu...
E important
acest aspect, mai ales pentru cei care cred că a te apropia de Dumnezeu, „a fi
una“ întru El (cf. Ioan 17, 21), ar însemna un soi de dizolvare a identităţii,
o pierdere a propriei personalităţi, dimpreună cu o înjugare la lucrările lui
Dumnezeu şi o renunţare la capacitatea de a fi creatori. Or, Mântuitorul ne
arată că ne vrea în relaţie de iubire cu Dânsul, dar în deplină libertate şi
încredinţându-ne, fiecăruia în parte, o lucrare personală, în armonie cu aceea
a lui Dumnezeu. Orice iubire lumească, fără Dumnezeu, ne leagă, într-un fel sau
altul, ne aduce, parţial sau total, în situaţia paraliticului din Capernaum. Doar
iubirea Domnului nici nu ne constrânge, nici nu ne stăpâneşte, ci ne eliberează
din toate paraliziile noastre.
Sursă: Ziarul de Iaşi
0 comments:
Trimiteți un comentariu