„Nu cumva apa din izvor e bună pentru pești?” / Bătrânul Porfirie, Părinte duhovnicesc și pedagog

În primăvara anului 1995 Eleni Konstandoulaki, din Hania (insula Creta), absolventă a Facultăţii de Teologie a Universităţii din Belgrad, mi-a povestit următoarea întâmplare pe care mi-a confirmat-o şi a completat-o în anul următor Dragana Simic din Serbia, studentă la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Atena. Aproape de Novi Sad se află vestita mănăstire de maici de la Jazak (episcopia Srem). În iarna anului 1983 această sfântă mănăstire a trecut printr-o mare primejdie. Regimul ateu, la putere în acea vreme, a încercat să desfiinţeze mănăstirea, aruncând otravă în reţeaua de alimentare cu apă a mănăstirii. Atunci Părintele Porfirie i-a dat telefon imediat maicii stareţe a acelei mănăstiri. I-a spus toate amănuntele despre planul ucigaş ce începuse a fi aplicat şi a sfătuit-o să caute în altă regiune apă pentru nevoile mănăstirii. Ba chiar i-a spus unde se afla un izvor, într-o pădure din apropiere. De atunci mănăstirea ia apă doar din acel loc.

Trebuie spus că Părintele Porfirie nu a fost niciodată în Serbia. Totuşi, în acele momente, cu dumnezeiescul Har, s-a aflat chiar în acel loc. Deşi se afla la Oporos, de unde telefona, a călătorit cu duhul sute de kilometri, până în regiunea Srem, chiar în inima Serbiei. Acolo a văzut totul atât de limpede, încât cunoştea şi descria amănunţit regiunea respectivă. Şi aceasta tocmai fiindcă Bătrânul Porfirie, ca părinte duhovnicesc, iubea mult şi respecta mănăstirile şi, în special, pe cele de maici. Se ruga necontenit, zi şi noapte, pentru obştile monahale şi pătimea împreună cu ele, când se aflau în primejdie sau la necaz.

După această minunată întâmplare, cuviosul părinte a continua să vorbească la telefon cu Mănăstirea Jazak. Maicile şi stareţa îl îndrăgeau şi aveau pentru sfinţia sa o evlavie neţărmurită. În ce îl privea, deja le cunoştea bine pe maici, le ştia sufletul şi vorbea cu stareţa despre fiecare în parte. Fusese foarte impresionat de personalitatea unei maici care era arheolog şi care avea o memorie foarte bună. Bătrânul care, aşa cum vom vedea mai departe, avea darul străvederii, îi indicase acelei maici un loc lângă podul cel mare aflat la intrarea în Belgrad unde, în adâncul pământului, se aflau obiecte de mare valoare, ce datau din epoca preistorică.

Scrisoarea următoare cuprinde o altă descriere amănunţită a acestui minunat mod de comunicare al Părintelui Porfirie cu fiii săi duhovniceşti şi cu oamenii pe care îi iubea, îi ajuta şi îi apăra cu rugăciunile sale. Este o scrisoare datată 18.02.1993, pe care ne-a trimis-o maica Theodosia, stareţa Sfintei Mănăstiri a Sfinţilor Theodori din Kalavryta. Stareţa Theodosia povesteşte:

„În primăvara anului 1985, aflându-mă în Mănăstirea Sfinţilor Theodori din Kalavryta, într-o noapte cam pe la ora două şi jumătate, am auzit pe cineva săpând puţin mai departe de geamul chiliei mele, în curtea mănăstirii. Ca să văd mai bine ce se întâmplă, am stins lumina în chilie, m-am uitat pe fereastră în curte, unde am văzut o lanternă ce se stingea şi se aprindea întruna. Atunci m-am rugat Sfinţilor noştri făcători de minuni să ne apere. Am verificat ferestrele şi porţile subrede ce dădeau în curtea mănăstirii năruite, ca nu cumva să intre cineva înăuntru şi, după ce m-am încredinţat că domnea liniştea, m-am întors în chilie.

Dimineaţa aveam Sfânta Liturghie. Chiar când mă pregăteam să mă duc la biserică, pe la ora şase dimineaţa, sună telefonul. M-am gândit că era vreun suflet necăjit care avea vreo problemă – lucru care de altminteri se întâmpla destul de des – şi am ridicat receptorul. Spre marea mea uimire am auzit aceste cuvinte:

-         Ascultă, fiica mea, sunt Părintele Porfirie. Să nu ieşi afară dacă auzi pe cineva săpând, căci ai putea fi atacată. Bagă de seamă că nişte oameni îndrăciţi dau târcoale mănăstirii.

-         De ce sapă? Au găsit ceva, părinte? Am întrebat eu.

-         Nu, copila mea, fiindcă le-au luat alţii mai înainte, zise părintele.

-         Părinte, aţi fost vreodată aici la noi, la mănăstire? l-am întrebat.

-         Nu, fiica mea, dar acum sunt acolo. Întreabă-mă ce vrei.

Aşadar, folosindu-mă de această ocazie, l-am întrebat despre o peşteră de mare însemnătate istorică, aflată lângă mănăstirea noastră.

Chiar lângă mănăstire se află o peşteră, unde vieţuiseră primii călugări, înainte de a se ridica mănăstirea, în secolul al XI-lea. Istoria menţionează chiar minuni ce s-au săvârşit în acest loc. Aşadar, i-am rugat pe ciobanii din satul învecinat să nu-şi mai adăpostească animalele acolo, aşa cum obişnuiau să facă înainte să mergem noi în acel loc, în vremea când mănăstirea era pustie. Chiar le-am propus să le dăm materiale ca să-şi ridice un şopron puţin mai încolo, unde să-şi adăpostească animalele. Ţăranii însă nu au vrut, spunând că animalele lor s-au obişnuit acolo şi de aceea nu voiau să schimbe locul.

Aşadar, fiindcă exista această peşteră l-am întrebat pe Părintele Porfirie:

-         Părinte, ne sfătuiţi să facem din peşteră o bisericuţă?

-         De care peşteră zici, că aveţi două? De cea în care au vieţuit primii călugări? M-a întrebat părintele.

-         Da, părinte.

-         E bine să o faci bisericuţă, fiica mea, căci peştera este sfinţită. Dar te-or lăsa sătenii? Nu se vor împotrivi?

Am rămas încremenită de uimire cu telefonul în mână, auzind ce-mi spunea.

Trebuie să mai spun că, într-adevăr, există două peşteri, dar noi nu o văzusem pe cea de-a doua, deşi ne instalasem în mănăstire de mai bine de un an. Ciobanii din regiune au fost aceia care ne-au spus că mai există încă o peşteră.

În timp ce eu rămăsesem  încremenită de uimire, îl aud pe Părintele Porfirie zicându-mi:

-         Peşti, maică stareţă, peşti!

-         Ce peşti, părinte? îl întreb eu.

-         Fiica mea, nu cumva apa de izvor e bună pentru peşti? Dă aşadar oamenilor să mănânce peşte. Vor veni vremuri grele!

Şi, într-adevăr, când ne instalasem la mănăstire, dusesem apa pentru analize la laboratorul de chimie din Patra. Această apă curge din belşug din cele două izvoare din curtea mănăstirii şi voiam să aflu dacă e bună de băut şi îndeajuns pentru nevoile mănăstirii şi ale vizitatorilor ce ar fi venit aici să se închine. Într-adevăr, apa s-a dovedit curată şi potrivită şi pentru pescărie. Totuşi, n-am putut să facem păstrăvăria dorită înainte de a le adăposti pe maici, din pricina cheltuielilor mari de renovare a mănăstirii surpate şi arse, care timp de unsprezece ani fusese transformată în stână de oi, cheltuieli pe care a trebuit să le facem când, în anul 1984, Episcopul locului, ne-a chemat să deschidem mănăstirea. De altminteri ne aveam nici cel mai mic ajutor material şi nici sprijin moral. Însă sfinţii făcători de minuni şi rugăciunile sfântului Părinte Porfirie, ne-au ajutat să facem în cele din urmă două bazine pentru păstrăvi şi somon. Astfel au fost hrăniţi şi mulţi dintre suferinzii găzduiţi la mănăstire.

Simţeam intens prezenţa Părintelui Porfirie, fiindcă de câte ori aveam o nedumerire, vorbeam cu sfinţia sa, care ne dădea cea mai bună soluţie. Odată, când am vorbit cu sfinţia sa la telefon, mi-a spus:

-   Fiica mea, ai de dat o luptă, dar nu te teme. În fiecare seară mă rog împreună cu tine.

Trebuie să mai spun că nu mă întâlnisem niciodată cu Părintele Porfirie şi nici nu-l văzusem vreodată, ci doar ce auzisem de la alţii că avea darul străvederii. Niciodată nu mai vorbisem cu sfinţia sa la telefon până atunci, aşa că m-am mirat cum de ne ştia aşa de bine pe noi şi problemele noastre. De unde găsise numărul nostru de telefon?

De aceea am sunat-o pe stareţa altei mănăstiri, care îl cunoştea pe Părintele Porfirie şi am întrebat-o:

-         Nu cumva, maică stareţă, i-aţi dat Părintelui Porfirie numărul nostru de telefon?

-         E oare nevoie să i-l dau? Doar mintea Părintelui Porfirie este ca un televizor, mi-a spus maica stareţă.

Odată mă aflam împreună cu câteva maici în vizită la o altă mănăstire. Fiindcă avea să-mi spună ceva important şi urgent, Părintele a sunat acolo, a cerut să-mi vorbească şi mi-a spus:

-   Să-i laşi să vină la tribunal pe cei cinci oameni care vor să depună mărturie în legătură cu hotarele  mănăstirii voastre. Adevărul trebuie spus, iar tu trebuie să aperi cele ce aparţin mănăstirii, fiindcă vin vremuri grele, iar lumea va trebui să capete ajutor de la mănăstiri.

Într-adevăr erau cinci oameni bătrâni care, recunoscători mănăstirii, îmi cereau stăruitor să îi chem să spună adevărul în privinţa unei nedreptăţi ce se făcuse mănăstirii. Aşa am şi făcut, iar mănăstirii i s-a făcut dreptate.

La puţin timp după aceea, internată fiind într-un spital din Atena unde medicii hotărâseră să mă opereze, am cerut să ies puţin şi m-am dus la Părintele Porfirie, pe care atunci l-am cunoscut prima oară personal. Stătea cu ochii închişi, fiindcă era foarte bolnav. Când am intrat toţi vizitatorii în camera lui, mi-a făcut semn cu mâna, deşi avea ochii închişi. Nu putea nici să vorbească. Am îngenuncheat lângă patul său, iar sfinţia sa mi-a făcut de trei ori semnul crucii deasupra capului, apăsându-mă cu putere. Apoi mi-a dat două cruciuliţe de la Muntele Athos. După ce m-a binecuvântat, am plecat, dar părintele nici atunci nu şi-a deschis ochii. Când m-am întors la spital, s-a constatat că nu mai trebuia să mă operez.

Câteva zile mai târziu mi-a spus la telefon:

-         Înainte să mor, aş vrea să vin la mănăstirea ta, dar nu ştiu dacă poate trece o maşină mică.

-         Ştiţi pe unde trebuie să veniţi, părinte? l-am întrebat.

-         Mă întrebi dacă ştiu, sărmana de tine. Ci fiindcă drumul e plin de gropi, iar maşina mică, de aceea te întreb dacă poate trece maşina, îmi răspunse părintele.

Cred că şi la Mănăstirea Maici Domnului din Varnakova (Dorida), unde ne aflăm acum, tot părintele ne-a îndrumat, la rugăminţile mele, fiindcă nimeni nu auzise pe atunci de această mănăstire. Părintele Porfirie însă o cunoştea bine şi chiar o vizitase.

Nutrim aşadar mare recunoştinţă pentru Părintele Porfirie. Fie aşadar ca rugăciunile şi apărarea sa să ne însoţească mereu pe noi toţi, aşa cum ne-a promis cu două zile înainte de a se muta la ceruri, din Kafsokalivia. Să ne învrednicească Harul şi Mila Preabunului nostru Dumnezeu ca, atunci când va veni şi pentru noi sfârşitul acestei vieţi pământeşti, să ne întâlnim, fie şi de departe, în Patria noastră cerească.”

(fragment din volumul Gheorghios S. Kroustalakis - Bătânul Porfirie, Părinte duhovnicesc şi pedagog)