Vindecarea orbului din Ierihon

APOSTOLUL

I Timotei 1, 15-17

Fraţilor, vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Şi tocmai pentru aceea am fost miluit, ca Iisus Hristos să arate mai întâi în mine toată îndelunga Sa răbdare, ca pildă celor ce vor crede în El, spre viaţa veşnică. Iar Împăratul veacurilor, Celui nestricăcios, nevăzutului, singurului Dumnezeu fie cinste şi slavă în vecii vecilor. Amin!

EVANGHELIA

Luca 18, 35-43

În vremea aceea, pe când se apropia Iisus de Ierihon, un orb şedea la marginea drumului şi cerşea. Şi, auzind mulţimea trecând, el a întrebat: ce este aceasta? Şi i-au spus lui că trece Iisus din Nazaret. Atunci el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-ţi milă de mine. Iar cei care mergeau înainte îl certau, ca să tacă; el însă şi mai tare striga: Fiul lui David, fie-ţi milă de mine! Iar Iisus s-a oprit şi a poruncit să-l aducă la Dânsul; şi, când s-a apropiat, l-a întrebat, zicând: ce vrei să-ţi fac? Iar el a spus: Doamne, să văd. Şi Iisus i-a zis: vezi! Credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi a mers după Iisus slăvind pe Dumnezeu, şi tot poporul, văzând aceasta, a dat laudă lui Dumnezeu.

*

Sf. Ioan Gură de Aur: 

Dar aud pe unii zicând: De ce oare să fie în lume nenorocirea şi ostenelile? Eu zic, că de acea viaţa aceasta de acum este plină de trudă şi de greutate, pentru că şi oamenii cei mai grosolan formaţi, care cu totul se dedau la cele vremelnice, să se obosească, să se sature de cele lumeşti şi pământeşti, să fugă de dezmierdări, să se lepede de dragostea lor către cele vremelnice, să-şi aţintească dragostea către cer şi să se pregătească pentru ziua judecăţii. Căci mulţi slujesc cărnii, şi încătuşaţi fiind de tirania celor vremelnice zac ca fiarele în viziunile lor şi se simt tihniţi în ele, de aceea prin nenorocire Dumnezeu voieşte a smulge de la dânşii această plăcere, şi pentru aceasta le-a trimis multă trudă, întristare, grijă, lupte şi primejdii, o întreagă oaste de patimi trupeşti, şi multe alte nevoi, pe care nu le putem toate număra, pentru ca ei, înspăimântându-se de acest nor de rele, să năzuiască a ajunge la limanul cel lin, şi să tindă a dobândi pacea cea veşnică, unde nu este binele amestecat cu răul, ci se află numai binele singur.

Dacă suferinţa ta nu provine de la Dumnezeu, ci de la oameni, iar tu proslăveşti pe Dumnezeu şi nu-L huleşti, căci El, deşi ar fi putut a te scăpa de ispitire, totuşi a îngăduit-o pentru încercarea ta; iată tu atunci vei dobândi de la Dânsul aceeaşi răsplătire ca şi aceia, cărora Insuşi Dumnezeu le-a trimis suferinţa lor. Ca şi aceia, care pătimesc pentru Dumnezeu, vei fi şi tu încununat, căci tu ai suferit cu răbdare nenorocirea, pricinuită ţie de oameni, si ai proslăvit pe Dumnezeu, care ar fi putut să te scape de dânsa, dar n-a vrut. Citeşte mai mult…

*

Sf. Teofan Zăvorâtul:

De la noi se aşteaptă dorinţa fierbinte, cautarea şi silirea de sine spre ruperea de toate impătimirile şi spre întoarcerea către Domnul. Dar să nu creadă cineva că atunci când toate acestea sunt în el a ajuns deja la tot ce caută. Nu, el când toate acestea sunt, trebuie sa aştepte ca harul dumnezeiesc, venind, să săvârşească in fapt şi ruperea, şi întoarcerea. Cel înlănţuit doreste cu osârdie libertatea, o caută şi se străduie s-o primească… Dar tot în lanţuri se află, până ce va veni cel ce are stăpânire să îl dezlege şi îl va dezlega. La fel se întâmplă şi în noi... Cu lanţuri puternice ne-a legat vrăjmaşul prin patimi si prin lume. Când ajungem să ne dăm seama de această robie a noastră şi simţim cât de nesuferită si de pierzătoare este starea aceasta, începem sa dorim libertatea, s-o căutăm şi să ne dam toata silinţa ca s-o primim; cu toate acestea însă ramanem în lanţuri până ce va veni Domnul Cel tare, il va lega, precum Insuşi a zis, pe cel ce ne ţine in lanţuri, ne va dezlega şi ne va da drumul în libertate (Lc. 11,21-22). Iată un pom care e înfipt în pamânt prin multe rădăcini, care pătrund adânc in acesta. Dacă el ar dori libertatea, n-ar putea s-o primească altfel decât dacă o mână puternica apropiindu-se, l-ar smulge din sanurile pământului. Adânc am prins rădăcini numeroase in lume şi în obiceiurile acesteia… Chiar dacă am simţit cât de greu şi de pierzător este acest lucru, nu ne putem smulge până ce nu ne va smulge Dumnezeu Insuşi, până ce Dumnezeu, venind, nu ne va izbăvi de stăpânirea aceasta întunecată si ne va pune înainte întru Impărăţia Fiului iubirii Sale (Col. 1,13).

Poate va spune cineva: „Dar ce anume sunt dator să fac ca să mă învrednicesc de un asemenea har?” Doreşti să te rupi de lume şi să fii una cu Hristos? Mai întâi de toate, adaugă la această dorinţă toată sinceritatea şi puterea, pe cât depinde de tine asta, şi totodată să începi să cauţi harul fără să te cruţi.

Unde să-l cauţi? In toate cele unde I-a plăcut Domnului să-l ascundă pen­tru noi ca în nişte vase… Adică în toată întocmirea  Sfintei noastre Biserici şi în toate rânduielile ei, iar mai ales în Sfintele Taine ale Mărturisirii şi Sfintei Impărtăşanii. De asta să mergi la biserică de câte ori ai putinţa, să te rogi acasă cu osârdie, sa citeşti cărţile sfinte, să porţi discuţii duhovniceşti cu cine poţi, să iei asupra ta o nevoinţă oarecare (cum ar fi postul, privegherea, insingurarea, ostenelile ajutorării aproapelui), să nu te impraştii, să nu te agiţi în deşert, să nu cauţi slava deşartă şi laude omeneşti; să te însingurezi in tine însuti şi să cazi la Domnul în inima ta; iar mai cu seamă să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti cu Sfintele lui Hristos Taine precum se cuvine. Asa să cauţi, şi vei afla, precum a făgăduit Domnul (Mt. 7, 7). Aşa să baţi, şi ţi se va deschide (Mt 7, 7). Citeşte mai mult…

*

PF Daniel:

De multe ori, când suntem prea grăbiţi şi superficiali, trecem nepăsători pe lângă cei bolnavi sau suferinzi. Însă Hristos Domnul nu consideră boala omului o normalitate, chiar dacă unii s-au obişnuit cu ea, ci El este sensibil la suferinţă şi la starea de neîmplinire sau de nefericire a omului. El nu consideră că este firesc tot ceea ce a devenit obişnuinţă a oamenilor, şi anume ca bolnavul să fie marginalizat sau să fie doar ajutat să supravieţuiască, fără a căuta stăruitor vindecarea lui deplină sau cel puţin a da sens duhovnicesc suferinţei fizice. Hristos Domnul doreşte ca omul să vieţuiască în mod firesc, adică sănătos şi bucuros, în comuniune deplină cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni. De aceea, El a avut faţă de orbul din Ierihon o atitudine diferită de cea a multor oameni din jurul Lui. Iisus gândeşte în mod diferit de aceştia şi nu consideră că boala este un destin orb, de neschimbat, ci El vindecă pe cei bolnavi şi schimbă viaţa lor, aduce bucurie acolo unde este suferinţă şi durere, aduce comuniune acolo unde este singurătate, ridică demnitatea umană când aceasta este decăzută, diminuată, desconsiderată sau umilită. Citeşte maimult…

*

Mitropolitul Antonie Bloom:

Există un grad al disperării care coincide cu o speranţă absolută, desăvârşită. Este tocmai punctul la care, ajunşi înlăuntrul nostru înşine, ne va fi posibil să ne rugăm. În acest moment, strigătul “Doamne, fie-Ţi milă!” va fi de ajuns. Nu mai e nevoie să-i ţinem lui Dumnezeu discursurile complicate pe care le găsim în cărţile de rugăciuni. E pur şi simplu suficient să strigăm la ajutorul lui Dumnezeu din adâncul disperării noastre: vom fi auziţi.

Foarte adeseori rugăciunea noastră nu are intensitatea, convingerea, adâncimea de credinţă suficientă, fiindcă disperarea noastră nu e suficient de adâncă. Îl voiam pe Dumnezeu pe deasupra celorlalte lucruri pe care posedăm deja, îi dorim ajutorul, dar în acelaşi timp încercăm să găsim ajutorul pretutindeni aiurea, păstrându-L pe Dumnezeu în rezervă pentru asaltul final (…) Dacă disperarea noastră ţâşneşte dintr-o adâncime destul de mare, dacă ceea ce cerem şi implorăm este aşa de esenţial încât rezumă tot ceea ce este necesar vieţii noastre, atunci vom şti să găsim cuvintele rugăciunii, vom putea ajunge până la inimă cea mai lăuntrică a rugăciunii, la întâlnirea cu Dumnezeu.

După cum adesea se întâmplă că atunci când, după multe căutări şi lupta singuratică, noi deodată ne adresăm cu strigăt lui Dumnezeu,o mulţime de glasuri, de dinafară şi dinăuntru, încearcă să ne curme rugăciunea noastră. Face să te mai rogi? De câţi ani te lupţi, iar Dumnezeu nici nu se uită la aceasta? Se va uita oare acum? De ce să te mai rogi? Întoarce-te iară la disperarea ta, tu eşti orb şi orb pentru totdeauna. Însă cu cât e mai puternică rezistenta, cu atât mai clar e faptul că ajutorul e foarte aproape. Niciodată diavolul nu năvăleşte asupra noastră cu atâta furie, decât atunci când noi suntem cu totul aproape de încheierea luptei şi am putea să ne mântuim, însă adesea acest lucru nu se întâmplă, pentru că noi dăm înapoi în ultima clipă. “Ajunge, leapădă – zice diavolul – acest lucru e prea greu, aceasta e mai mult decât poţi tu suporta; trebuie să-i pui capăt acestui lucru de îndată; nu aştepta, doar nu mai eşti în stare să rezişti”. Şi atunci noi comitem o sinucidere: fizică, morală, spirituală. Noi renunţăm la luptă şi acceptăm moartea cu un minut înainte de a ni se da ajutor şi atunci am fi fost mântuiţi. Citeşte mai mult...

*

Pr. Nicolae Steinhardt:

Doamne, să văd” poate însemna, pe lângă voinţa recâştigării simplei capacităţi vizuale (care se confundă cu defăimarea şi condamnarea celor din jur) şi altceva: putinţa de a vedea, observa (mai bine zis), reţine, sesiza nu numai defectele, greşelile şi ticurile (ori trăsăturile) specifice altora (cu alte cuvinte nu numai un soi de cumplit şi încăpăţânat antropomorfism), ci şi natura cu podoabele ei, produsele artei, însuşirile ei îmbietoare şi faptele bune ale semenilor noştri, actele lor de sfinţenie şi eroism (rare, însă nu inexistente, nu excluse), scurt spus splendorile lumii acesteia.

„Să văd” poate semnifica şi zdruncinarea fixaţiei hidoşeniilor (efective, presupuse ori transmutate din lăuntrul nostru la ceilalţi), lărgirea câmpului vizual (care să nu se mărginească la depistarea întru denunţare a erorilor sau slăbiciunilor altora ci să îmbrăţişeze şi tot ceea ce în această lume înrobită păcatului certifică totuşi lucrarea duhului: arta, bunătatea, jertfa, bunăvoirea, compătimirea, slujirea, curajul, devotamentul, frumuseţea, fidelitatea), trezirea noastră din coşmarul urii şi intolerantei.

„Să văd” poate, aşadar, însemna şi nădejdea accesului la o cale „strâmtă” care apropie de Domnul Exclamaţiei „Doamne, să văd” e plauzibil să i se atribuie şi un al doilea înţeles, de taină. Acest înţeles ultim şi criptic este poate cel adevărat şi principal deoarece nu implică doar o categorie restrânsă de infirmi, ci întregul neam al oamenilor.

În această semantică a vedea vrea să zică mai presus de orice a ne vedea pe noi.

Ce-i dăruieşte mai de preţ Hristos celui care crede în El ?

Care anume extraordinară facultate i-o pune la îndemână ?

Aceea de a se vedea pe sine aşa cum îl văd ceilalţi din preajma sa, cum îl socotesc şi-l califică răuvoitorii săi cei mai îndârjiţi.

Deodată, prin harul lui Hristos, ne vedem în realitatea, nimicnicia, ticăloşia şi jalnica noastră josnicie. Ieşim din noi. Ne părăsim. Ne însuşim o forţă psihică anti-gravitaţională.

Hristos ne deschide ochii tuturora, nu numai orbilor, asupra noastră chiar. Şi declanşează în memoria noastră un proces anamnezic de neasemuită intensitate, aducându-i conştiinţei aminte de toate, riguros toate relele ce a făptuit cândva.

Aceasta-i, probabil, esenţa actului de convertire, acesta-i primul, cel mai surprinzător şi mai aprig efect al întâlnirii cu Mântuitorul, cu Descoperitorul. Citeşte mai mult...

*

Pr. Constantin Galeriu:

.... “Vezi!” – şi ce a văzut orbul? Care a fost primul act al vederii lui? Faţa lui Hristos. Acesta este un fapt capital. Gândiţi-vă ce a simţit el, care auzise cuvântul şi din Vechiul Testament, prin care se mărturisea că Mesia va veni, căci el însuşi mărturiseşte şi deodată strigă: “Fiule al lui David!”. Simte mila Lui şi Îl vede pe Mesia, îl vede pe Fiul lui David. I se împlineşte ceea ce el dorea, simţea, vedea, şi deschide ochii pe faţa lui Hristos; şi zice Evanghelia că: “Mergea după El, slăvind pe Dumnezeu”. Şi Iisus îngăduie, El care de obicei nu îngăduia, ci le spunea tuturor celor vindecaţi: “Nu spuneţi la nimeni, să nu ştie nimeni!”. Acum nu mai face aceasta, Iisus merge către ceasul ultim. I-a venit ceasul. Acea mulţime Îl va mărturisi în ziua Floriilor. Cei care vor striga “Osana, Fiul lui David” vor fi poate şi printre alţii care for strigă: “Răstigneşte-L!”. Dar orbul niciodată nu se va mai dezlipi de El; el era de acum unul din creştinii luminaţi. Merge după Iisus, căci Iisus îl vindecase de orbire.

Să fii vindecat de orbire!... Primească dragostea voastră doar câteva cuvinte de încheiere, privind orbirea. Eu nu aş zice de orbirea dumneavoastră, nu aş îndrăzni; nici nu am calitatea să judec pe nimeni, să osândesc; aş vorbi mai mult de orbirea mea, dacă vrea fiecare să ia parte la acest gând şi cuvânt. Gândiţi-vă, noi suntem zidiţi din lumină. Hristos este Lumina lumii şi El este Calea unică şi unicul adevăr; iar noi când zicem adevăr să nu ne sfiim: noţiunea de adevăr e Cel care întrupează adevărul. Noţiunea, ideea de adevăr, ea nu mă mântuieşte, ea mă ajută să gândesc multe, dar toate acestea învălmăşesc sufletul şi mă lasa în orbire, deşi am putut sesiza împreună ca Mântuitorul a trimis mesajul acesta lui Ioan: “Mergeţi şi spuneţi lui Ioan: orbii văd, şchiopii umblă”. Cuvântul merge, circulă, este atât de puternic, atât de concentrat în el cum nu vă închipuiţi. Citeşte mai mult…